29.11.2011,  23:17:32 | 0 comentarii | 906 vizualizari
Mircea Andraş, prozatorul
de Ziarul Vaii Jiului

Oglinda-foto

Toamnă… soare palid, absolut fără nicio putere. Frunze. Pe jos. Cât cuprinde. De altfel, „mult”-ul nu defineşte o anume cantitate. Ci mai multe. Mult mai multe. Atât de multe încât Ion şi cu Mărie calcă pe ele. Şi calcă, nu glumă. Deşi plimbarea lor e „de voie”. „De nevoie” s-au plimbat ieri. Atât de ieri încât au şi uitat deja. Deodată, Mărie vede ceva sclipind în iarbă. E o oglindă. Atât de mică încât nu pare oglindă. „Te uită, Ioane. O fotografie!” gândeşte Mărie şi-o priveşte atent. Din ea o cercetează un chip cunoscut: „Îl ştiu, îl am pe limbă, dar nu-l pot preciza”, se tânguie Mărie. Ion îi smulge discret oglinda din mână şi o monitorizează discret. „Bă, fato! Tu ori eşti proastă, ori aşa eşti tu. Nu vezi că asta e o fotografie de-a mea?”.
 
Ultimul salon 
În poartă, la Maternitate, care cine, cine bate? „Eu sunt, dragă doamnă, tată-ntârziat. Şi-am la voi, de patru ore născut un băiat”. „Cum îl cheamă?”. „Bulă! zice încântat. Că de asta-acum, mă prezint cam beat”. „Şi de ce venit-ai?”. „Fiindcă vreau să-l văd, numai dacă-i voie şi n-o fi prăpăd” (da’ mai lăsaţi versurile. Suntem, de fapt, o ţară de prozatori). Şi tatăl lui Bulă o luă pe coridor la vale. Şi primul salon, cum intri, pe stânga, se dovedi a fi cel cu „superdotaţi”. „Oh! spuse el, micul meu geniu!” şi se ţâpă pe uşă. Înăuntru, o groază de bebeluşi. Şi mai mari şi mai mici. Discutau despre „filozofie”, „socialism ştiinţific”, una-alta. Da’ Bulă, canci! Nicăieri. Următorul salon era pentru copii normali. Ăştia erau dezlănţuiţi pe marginea campionatului de fotbal. Bineînţeles, fără Bulă. Urmă salonul cu cei handicapaţi. Ăştia se legănau în jurul axei lor şi râdeau ca proştii-n târg. Tot fără Bulă. Acesta se pare că era dar lipsea cu desăvârşire, cum se spune pe aici. Şi omul îşi continuă drumul pe coridorul care se întindea, alb şi nesfârşit, dinaintea sa. Şi atunci, în ultimul ceas, văzu şi uşa de la ultimul salon. Pe ea scria, simplu: Bulă. 
 
Scaun cu piuneze
Iţic junior vine acasă abătut foarte tare. Mă-sa îl priveşte dintr-o parte. Aşa, ca la dentist. „Ce mai făcuşi mă, specialule? Că precis iar te-or dat afară...”. Iţic nu răspunse la provocări. Dar pe măsură ce trecea timpul, şi cum nu putea să-l salveze clopoţelul, cedă şi oferii (printre oftaturi deosebite) explicaţiile aşteptate, care pe măsura trecerii deveneau tot mai (imperios) necesare. „Bă, mamă! De data asta nu fusei vinovat eu, ci Ştrul, bată-l tată-su să-l bată! Că îi pusese profesoarei o piuneză pe scaun. Şi tocmai vrusei să-i spui da’ n-apucai. Că fu rapidă. Ce mai...”. Mă-sa îl ascultă cu dezinvoltură (n-am găsit alt cuvânt): „Şi atunci, tu ce legătură avuseşi cu toate astea?”. Iţic o privi îngăduitor şi nu prea: „Păi, eu am tras scaunul de sub ea”. „Păi de ce, băi dobitocule, ce, tu n-ai scaune acasă?”. Iţic îi aruncă o privire mai mult decât  furibundă. „Ca să nu se aşeze pe piuneză”. „Care piuneză?”. „Cea de pe scaun”. Mă-sa îi aruncă o mie de priviri uimite: „Ce, bă, voi aveţi scaune cu piuneze?”. Afară tocmai începuse să plouă şi Iţic pleacă fără umbrelă. 
 
Dumneavoastră ce aţi face?
Mărie freacă menta pe la grădina zoologică. Ce să facă şi ea, săraca? Dar cuştile sunt aproape goale. Fiindcă plouă. Şi pentru că e frig. Şi... cine mai ştie pentru ce? Mărie e udă. Şi şi-a uitat umbrela acasă. Încă nu-şi mai aminteşte, acasă la cine? Dar, dă-o han-tătarului de umbrelă. Ce, umbrela a făcut-o pe ea? Nici vorbă. Pe ea a făcut-o mă-sa! Punct. Sau semnul exclamării. Că e vorba de mamă. Semnul întrebării trebuia după tată... În altă ordine de idei, Mărie venise  aici pentru maimuţe. Animăluţele alea din care (se zice) că ar fi provenit omul. Că poate de-aia făcut-o un afurisit ieri... maimuţă. Că-i venea să-i tragă cu o nucă de cocos în cap. Să se spargă în patru (capul, nu nuca). Surpriză însă. Maimuţele ia-le de unde nu-s. Cuşca era cât se poate de nudă. Că aşa se spune acum, în varianta modernă, la „goală”. La „gol” (curios) nu i se spune „nud” ci tot „gol”. Auzise ea la o transmisie sportivă. Deci, să ne întoarcem la oile noastre. Adică la maimuţe. Cum tocmai apăruse îngrijitorul (nu era sigură că era chiar îngrijitor, dar avea faţă de specific) îl întrebă tacticoasă (aşa credea ea) dar cu un aer impertinent (aşa credea el) despre soarta micuţelor. Acesta îşi dădu jos chipiul (nu pentru că era excesiv de politicos) ca să se scarpine în moalele capului. „Apoi, domnişoară... s-au dus şi ele, ca tot omul, să se împerecheze. Că, la drept vorbind, ce altceva să faci pe o vreme ca asta?”. Mărie le înţelese. Până la un punct. Atât. Apoi întrebă, toată numai zâmbet (şi încă din acela teatral) „Şi dacă le-aş arunca o banană, ar ieşi din adăpost? De la împerechere?”. Îngrijitorul dete un răspuns întârziat: „Depinde! Dumneavoastră ce-aţi face?”.
 
Compartimentul patru, banca de la geam
Într-un compartiment de tren personal (că era cu persoane) stă o fată singurică tare, cugetând. Sanchi, ştergeţi ultimul cuvânt, că ne încurcă şi nu e în deplin acord cu adevărul! Ca îmbrăcătură fata e majoră, ca gesturi sau atitudine e mai jos decât minoră. Dar asta (în momentul de faţă) n-are importanţă. Cel puţin aşa crede el, cel care tocmai intră pe uşă (pe unde să intre şi el, săracul?) un ardelean zdravăn îmbrăcat corespunzător... acestei zone. „No, apoi, bună zâua!”, zise el tare, deşi ea nu era tare... de urechi. Nici de... cap. După ce se puse jos (scuzaţi, se aşeză) scoase o glajă de ţuică puturoasă (umplând imediat compartimentul cu o aromă specială, care te mâna afară... din încăpere). Trase o duşcă în reluare (cam zece centimetri din conţinut) şi privind-o printre uluci (adică printre gene) o îmbie şi pe ea. „O, nu! Nu obişnuiesc să servesc aşa ceva”, la care el vru s-o contrazică sub pretextul că, de fapt, el o servea şi ea nu trebuia decât să bea. Dar mai bine tăcu. Că tocmai începu să-l supere foamea. Şi asta era cea mai mare duşmancă a lui (după muieri-sa, de bună seamă). Ca să combată acest flagel (se pare, internaţional) trecu la cele sfinte (pentru stomac). Desfăcu merindea. O aşeză potrivit specificului local: slana în stânga, brânza în dreapta şi ceapa în centru (mai mult centru-stânga, ca în politică). Şi o sparse cu pumnul pe ultima, (ceapa, nu politica). Imediat domnişoarei începu să-i dea lacrimile. Probabil că poftea şi ea (i se dădea la merinde, cu alte cuvinte). Dar domnişoara îi răspunse, printre lacrimi, că nu obişnuia. Ceea ce îl făcu pe el să se întrebe ce anume obişnuia, totuşi? Terminând toate astea îşi extrase (cu gesturi studiate) o ţigară fără filtru şi... fără prejudecăţi şi înlocui mirosul de ceapă cu cel de mahorcă. Domnişoara începuse deja să tânjească după primul şi refuză vehement orice tentativă de corupere în acest sens. Dar se repezi să deschidă geamul. Acesta refuză iniţiativa cu încăpăţânare. „Domnişoară dragă, dacă vrei să te arunci este la vreun kilometru mai încolo un loc minunat pentru aşa ceva”. Tipa îl privi rece, la fel ca aisbergul care a scufundat Titanicul. Se lăsă tăcerea. O tăcere de gheaţă (că tocmai se gândise la aisberg sau iceberg, că nu ştia cum e corect). Deodată vocea lui sparse în bucăţi acea tăcere: „Apoi, domnişoară dragă, mă gândesc că dacă de mâncat n-ai vrut, de beut aşişderea, tot aşa şi de dohănit, apoi despre sex nici nu poate fi vorba!”.
 
Alcoolul şi numărul picioarelor
Noapte, târziu... chiar mai târziu decât târziu. Până şi luna s-a dus la culcare. Ducă-se! Numai Iţic mai rătăceşte prin preajmă. Ca de obicei, pe trei cărări. Nu-i mai ajunge una. Zău aşa! Cheia se poticneşte în broască, uşa scârţâie bezmetic, pisica (proaspăt călcată... pe coadă) miaună ca o primadonă. Dar toate astea nu mai prezintă nicio importanţă. Iţic nimereşte patul. În care nu încape prea bine. Deşi se îndeasă. Atât cât îi permite plapuma. Sau pilota. Că lui nu-i place căldura. Mai ales când e ştrumfit (dacă nu cunoaşteţi cuvântul, luaţi dicţionarul. Oricum nu e nici acolo). Iţic n-apucă să doarmă. Are vaga impresie că sunt prea multe picioare în pat. Şi începe să le numere. Pe pipăite. Pe întuneric. Prin părţile esenţiale. Dar ce-i asta? Iţic a trecut de mult de patru. A ajuns la şase. „Să recapitulăm!” îşi zise el. Dar şi la recapitulare situaţia e tot aia. Înciudat de derutat sare din pat. Atât cât îi permite starea în care se află. Şi începe să numere din nou. Rezultatul e perfect: patru. „Formidabil!, îşi zise el, ce înseamnă să ai capul plin de alcool!? Se înmulţesc picioarele!”


Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.




Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, 
deschis la Banca Transilvania.

Payments through Paypal




Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  C창t fac 3 ori 10  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Îți dorești o presă liberă și independentă?
Alege să o susții!



* * *

* * *










* * *

Promovare
Catalog Sisteme Expo
0721 722227
Catalog Display-uri
Publicitare 2019
0721 722227
Promoţionale 2019
office [at] confortmedia.ro
0721 722227







Publicitate
Newsletter