Ca să înţelegem exact ceea ce a însemnat pentru noi, românii, Marea Unire de la Alba Iulia, vă propun o extrem de scurtă călătorie în timp. Vă invit respectuos să vă urcaţi, împreună cu mine, într-o maşină a timpului (marca maşinii e la alegerea dumneavoastră) şi să călătorim cu doar un secol în urmă. Vă reamintesc că de la Marea Unire, înfăptuită la începutul iernii anului 1918, şi până azi, 1 Decembrie 2011, au trecut doar 93 de ani. Suntem, prin urmare, în Ardealul anului 1911 şi am vrea să mergem din Petroşani (Petrila, Vulcan) la Bucureşti unde, am învăţat de la înaintaşii noştri, că Soarele răsare pentru românii de pretutindeni. Cea mai apropiată localitate din sud era pentru noi, ardelenii (şi este şi acum), Bumbeşti-Jiu. 

Am consultat un ghid turistic de pe internet şi am aflat că pentru a ajunge din centrul Petroşaniului până acolo ar trebui să străbatem doar 41 de km şi ar trebui să consumăm benzină de fix 11 euro şi 11 cenţi. Din Petrila sunt 46 de km iar din Vulcan vreo 42. Cu viteza de astăzi al celui mai leneş automobil ne-ar fi trebuit aproxi­mativ o oră de mers pe un defileu al Jiului, plin de curbe şi de frumuseţi. Dar, acum 100 de ani, ne-ar fi trebuit, pentru a trece la fraţii noştri de Dincolo, şi un paşaport semnat de însuşi împăratul Franz Iosef. Pentru că la jumătatea drumului, în dreptul pârâului Polatişte, ne separa o graniţă. Până acolo era Imperiul Austro-Ungar, dincolo de Barieră era Regatul României. Nu era o graniţă oarecare. Era o graniţă care separa fraţii între ei, împărţea pământurile româneşti în două, iar sufletul neamului românesc era o rană deschisă şi nemângăiată. Polatişte, o ştim cu toţii, e un biet pârâu asemănător Milcovului care, odinioară, separa Moldova şi Ţara Românească. 

Vasile Alecsandri îi îndemna, în Hora Unirii, pe moldoveni şi munteni să facă un lucru ce le sta doar lor în putere: „Vin' la Milcov cu grăbire/ Să-1 secăm dintr-o sorbire, /Ca să treacă drumul mare/ Peste-a noastre vechi hotare”, La sfârşitul anului 1918, a fost rândul ardelenilor şi muntenilor să sece, dintr-o altă sorbire, această apă care ne-a despărţit secole de-a rândul. De aceea, eu cred, astăzi, că cea mai potrivită aniversare a Unirii celei Mari ar trebui s-o facem, împreună cu fraţii noştri din Gorj, la acest Milcov ardelean care e pârâul Polatişte. El se află chiar la jumătatea drumului care separa odinioară un Imperiu şi un Regat. Azi, el mai reprezintă doar graniţa imaginară şi fragilă dintre două judeţe, Hunedoara şi Gorj. Ar trebui ca, în fiecare an, cei despărţiţi de o Istorie diferită să se apropie fizic din cauza Geografiei, a Limbii şi a Credin­ţei comune. Ar fi un exerciţiu pe care ar trebui să-l încercăm în fiecare an, de 1 Decembrie, pentru a vedea dacă mai suntem capabili să ne înălţăm, azi, la temperatura idealurilor care au făurit, la 24 ianuarie 1859, Mica Unire. Vorbesc de acele înalte şi fierbinţi idealuri şi care au reuşit să sece Milcovul dintr-o sorbire. 

Eu cred că reuşita acestui exerciţiu depinde doar de noi, românii. Aşa cum a depins şi în 1918 de acea mare voinţă populară care prin  Adunarea naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. 

Legea Unirii a fost ratificată prin Decretul-Lege No. 3631 din 11 decembrie 1918 de către regele Ferdinand I şi votată, în unanimitate, de Adunarea Deputaţilor în şedinţa din 29 decembrie 1919. Atunci s-a născut, în documente oficiale, România Mare şi vă invit să ne bucurăm din toată inima chiar dacă suntem în post şi afară sunt minus câteva grade. Le vom învinge pe toate pentru că, vă reamintesc, „românul are şapte vieţi în pieptu-i de aramă”. Pentru fiecare din cele şapte vieţi vă zic, de şapte ori, un călduros „La mulţi ani cu sănătate/ Să vă dea Domnul tot ce doriţi!”.