05.12.2011,  23:01:52 | 0 comentarii | 1641 vizualizari GALERIE:     FOTO    
În acest an, în noiembrie, au fost trei numere câştigătoare: 11. 11. (20)11. Pentru noi a fost chiar... / Ziua în care l-am vizitat pe Sadoveanu. Acasă şi în ultima sa casă.
de Mihai BARBU

După o călătorie în Franţa, într-o „încântătoare regiune lorenă”

- unde află că „unul din cele mai de căpetenie divertismente ale vizitatorilor” sosiţi acolo e pescuitul cu undiţa - Sadoveanu se întoarce acasă şi îşi propune să se suie, numaidecât „în sălbăticie, la Frumoasa şi la Sălane, în ţara Ardealului”.
Ce îl face, oare, pe marele scriitor ca după o călătorie (descrisă amănunţit şi entuziast într-un text intitulat „În loc de prefaţă. Introducere într-un loc plăcut pescarilor şi vânătorilor” care deschide volumul Valea Frumoasei) să descindă, neîntârziat, în locul care, cândva, se chema Oaşa Mică? 
Vom încerca mai jos să desluşim dedesubturile acestei bizare treceri dintr-un loc ales al civilizaţiei occidentale într-o atât de dorită sălbăticie autohtonă. 
 
Retras la Vittel, în căutarea unui loc plăcut 
aventurilor cinegetice, Sadoveanu a constatat că „Lorena e numai câmpii dulce-ondulate şi dealuri line”, că dealurile sunt modeste şi încununate cu păduri, că peste tot sunt „buchete de arbori şi colţuri de dumbravă”, că drumurile sunt „străjuite de plopi” iar canalurile sunt „întovărăşite de linii de sălcii răsfirate”. Râurile sunt leneşe şi „împodobite cu lunci”. Satele lorene sunt „pitite în vâlcele”. Clădirile rurale au culori „sure şi roşcate, acoperişurile ascuţite”, ferestrele au obloanele verzi iar pe ziduri „se caţără meri şi peri în spalier”. Grădinile de zarzavat sunt îngrijite cu meticulozitate iar livezile sunt aliniate după linii imaginare. Bărbaţii sunt serioşi şi muncitori. Ei sunt surprinşi ducând „prin margini de fânaţuri, căruţe la care sunt înhămaţi cai enormi”. Copiii sunt mulţi, femeile râd iar pescari veniţi de pretutindeni, din felurile colţuri ale pământului („din Madagascar şi Guadelupa, până în Canada şi Indochina, din Egipt şi România până în Scandinavia”) caută să găsească „colţuri fericite şi îmbelşugate-anevoie de găsit sub orişice latitudine”. Descrierea acestei margini de lume îi dă scriitorului sentimentul reconfortant că în acele locuri e „o încercare a omului de a reconstrui Raiul primitiv”. 
 
E Lorena „un dulce şi poetic ţinut” 
care poate fi numit, sadovenian, şi „un proiect de eden”? Sadoveanu crede că Edenul trebuie să fie un loc plin de poezie iar poezia legată de numele locurilor din Hexagon este „de o mare delicateţă”: Drumul rozelor, Dealul Greieruşilor, Moara domnişoarei, Charmettes („aşa ceva nici nu se poate traduce”), Lacul lebedelor şi Iazul Zânelor. Sub aparentul său primitivism, Lorena e un loc unde civilizaţia e la ea acasă. Provincia franceză  împacă meşteşugul acesta vechi (al oamenilor cu undiţa) cu tihna, „cu peisajul admirabil creat de om şi mai ales cu blândeţea moravurilor”. Observăm că, aflat în Franţa, Sadoveanu admiră în Lorena „peisajul admirabil creat de om”. 
 
Pe Valea Frumoasei, scriitorul găseşte, 
în schimb, sălbăticia unui eden neatins şi neschimbat de mâna omului, „un loc încântat” în care îi place să se „pustiască”.  Omul stă, cu sufletul îmblânzit de dulceaţa priveliştilor, şi priveşte „păduri după păduri şi iarăşi păduri nesfârşite”. E o împărăţie a sălbăticiunilor unde Zânele liniştii se întruchipează şi trec „să mângâie pe boturi şi pe ochi puii cerboaicelor şi căprioarelor”..
Pe o costişă lină, drept la marginea priveliştii apelor, exista o aşezare, popas pentru vânători şi pescari, care se cheamă Oaşa. („Oaşa înseamnă în graiul nostru moldovenesc Branişte, adică rezervă domnească”) 
 
Onomastica forestieră românească din Valea Frumoasei 
este asemănătoare, ba chiar mult mai inventivă şi mai frustă decât cea franceză: „Colo-i Gârla Lupului, dincolo Pietrăria Urieşilor ori Pârâul Şerpilor, ori Curmătura Hoţilor, ori Dealul Balaurului, ori Cioaca Jinarilor, ori Râpa unde a mâncat ursu iapa lui Ipate.” Apele noastre nu sunt domoale ca cele din Franţa. Ele „se tălăzuiesc sălbatice, rup şi dărâmă” astfel că „va mai trece un veac până s-or domestici primind un nume delicat: Puntea Florilor ori Jocul rândunelelor – în loc de Balta Bolovanului şi Stâncile de la Tărtărău”. E o onomastică ce ţine de o barbară regresie temporală, în ton cu apele nedomolite care ne străbat ţinutul la graniţa a trei ţinuturi: Inidoara, Alba şi Sibiu.
 
Apoi, pe Valea Frumoasei nu sunt nici hoteluri şi nici restaurante 
ca în Lorena. E suficientă o casă unde poţi sta, cu mare bucurie, împreună cu prietenii când afară bat vânturi aspre şi cad ploi învârtejite. Oamenii locului (Rudi, Berta, Lois), veniţi din Carinthia, au ajuns, deja, la a treia generaţie şi au devenit băştinaşi şi drept-credincioşi. La fel şi Berta, nevasta paznicului Pitini. Fraţii Pitini erau descendenţii unor italieni veniţi în Valea Jiului, odată cu deschiderea minelor de cărbune. Vânătorii Ieronim Stoichiţă şi Ionel Pop sunt prietenii vechi ai scriitorului. La fel şi Pavel Ianoşi (sau Pavel baci cum îi zice scriitorul), un slovac maghiarizat, care organizează apărarea pădurii şi apei de duşmani.  „Din dragostea adevăraţilor vânători s-a statornicit aici o Branişte a lui Dumnezeu”. Aceasta hălăduieşte în pace pentru că acolo, pe acea branişte, „căprioarele, ciutele, ţapii şi cerbi ies în poeni ca într-o domnie a lor” iar braconierii şi lupii s-au retras biruiţi. E de observat că în ambele locuri, şi în Lorena şi la Oaşa Mică, Sadoveanu caută imaginea unui paradis pierdut, indiferent că este sau nu atins de civilizaţie. El este la fel de încântat de civilizaţia şi de sălbăticia locurilor. Dacă totul se face în respectul naturii „proiectul de eden” nu poate fi decât validat.  
 
Pe Braniştea Domnului, Sadoveanu nu citea, nu scria şi nu primea veşti. 
Stătea la taifasuri lungi şi în răstimpuri de răgaz urca pe poteci să asculte, în locuri tihnite, chemarea cucoşului de munte şi strigătul subţire al cucoşelului de ieruncă. Observa, cu binoclul, căprioarele şi ţapii. Şi tot la Branişte aştepta ca, în noaptea sfântă, să se deschidă portiţa ceasornicului şi să iasă cucul care să anunţe miezul nopţii. „Atunci am rostit cuvintele legii şi am vestit  Învierea. Toţi prietenii care ne aflam acolo, urmaţi de paznici şi de oamenii aşezării, am ieşit cu făclii de brad, înconjurând cu lumini şi cântări casa. S-a proclamat ziua sfânta pace deplină în păduri şi ape”.
 
Sfârşitul petrecerii pascale a fost tulburat 
când unul din prietenii scriitorului  „a avut ideea nefericită să aducă sus un aparat de radio”. La început, tovarăşii de sihăstrie de pe Valea Frumoasei s-au bucurat dar, după foarte puţină vreme, au regretat amarnic: „Vai de zilele sihăstriei noastre!”. Din acel moment fatal, toate calamităţile lumii le-au fost servite regulat, pe calea undelor, de câteva ori pe zi. De veşti bune n-aveau parte pentru că „veştile bune n-au haz”. Acum, toate răutăţile lumii („boli, foamete, incendii, înecuri şi cutremure, ameninţări catastrofale”) erau prezente pe Valea Frumoasei „şi înainte de ceasul păstrăvilor şi după ceasul păstrăvilor”.  Au hotărât izgonirea deîndată a aparatului de radio. Era, însă, prea târziu. Radioul îşi făcuse lucrarea şi scriitorul şi companionii săi nu se mai simţeau „tihniţi şi nestricaţi”. Raiul lor devenise, vorba poetului Ion Barbu, „un rai beteag” şi oamenii coboară pe rând la vale, acolo unde îi aşteaptă „interese, procese, comitete, consilii, bolnavi, corecturi şi alte multe”.
 
Când Costel Avram, vicepreşedintele Consiliului Judeţean, ne-a propus 
să-l însoţim la Verşeni pentru a-l omagia, împreună cu comunitatea locală, pe Sadoveanu ca „nepot celebru al satului” m-am bucurat sincer. Odată, pentru că urma să mergem la Biserica „Sfinţii Voevozi Mihail şi Gavril” din Verşeni şi să vedem bătrâna cristelniţă în care a fost creştinat copilul Mihail de către preotul Vasile Ciotică şi unde naş de botez i-a fost Toader Cicea - un bun vecin al bunicului său, Gheorghe Ursachi. Cristelniţa există şi azi şi ar putea deveni o piesă unică într-un inventar sadovenian ce îşi poate avea locul într-un viitor muzeu local. Apoi, am fost fericiţi pentru că Dumnezeu i-a dat gândul cel bun primarului Ionuţ Gospodaru care a reluat, după o absenţă de câţiva ani, „Zilele Sadoveanu” la Verşeni. În acest an manifestările s-au bucurat de prezenţa unor oaspeţi de peste Prut. E vorba de scriitorul şi publicistul Vlad Pohilă, profesorul universitar Vasile Şoimaru, publicist, coautorul monografiei Neamul Şoimăreştilor - 500 de ani de istorie şi celebrul naist Vasile Iovu, artist al poporului din Republica Moldova. Dar şi de distinşi oaspeţi din ţară precum  prof. Ana Nazarov (directoarea Casei Memoriale M. Sadoveanu din Fălticeni), poetul fălticenean Alexa Paşcu, prof. Carmen Dumitriu (directoarea Colegiului M. Sadoveanu din Paşcani,  primarul oraşului Flămânzi, jud. Botoşani, Constantin Pitorac, însoţit de publicistul Gabi Gomboş. Principalul vorbitor al întâlnirii de la şcoala din Verşeni, a fost învăţătorul Gheorghe Pârlea, un demn urmaş al domnului Busuioc şi un redutabil specialist în biografia sadoveniană. Comunicarea sa „Verşenii de pe Valea Moldovei, un alt univers literar al copilăriei” s-a dovedit a fi foarte documentată şi ne-a dat imaginea exactă a celui care a fost Sadoveanu, un copil al satului Verşeni. Un copil care a moştenit toate drepturile (şi obligaţiile) acelor pământeni de la apa Moldovei, cositori de fâneţuri şi gospodari cu căruţele aflate, mereu, pe drumeagurile ogoarelor. O expoziţie de fotografii („Ipostaze sadoveniene”) a folosit portofoliul d-nei profesoare Stan Virginica. Manifestarea omagială a avut un final neaşteptat. Atunci au intrat în scenă copiii de la Şcoala din Verşeni care i-au interpretat, cu un farmec nespus şi cu un real talent, pe Lizuca din Dumbrava minunată şi memorabilele personaje din Baltagul: Vitoria Lipan, Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui. În roluri episodice, au fost de faţă şi autorităţile din roman care, alături de câine, fac dreptate şi asigură Vi(c)toria finală a binelui.
 
Noi am vorbit, la sugestia d-lui Costel Avram 
(un om care se socoteşte acum, deopotrivă, şi un fiu al Verşeniului şi un om al Văii Jiului), despre scriitorul Ion D. Sîrbu şi despre eventualele legături dintre biografiile celor doi oameni şi ale celor două opere. E sigur că cei doi scriitori nu s-au cunoscut niciodată. În anul în care a murit Sadoveanu, Sîrbu ispăşea o condamnare politică pentru omisiune de denunţ. Sadoveanu şi-a publicat tot ceea ce a scris în timpul vieţii, Sîrbu a fost considerat un paria al societăţii şi i s-a publicat două postum opera majoră. Sadoveanu a avut parte de toate onorurile posibile în timpul vieţii, Sîrbu a fost considerat un scriitor de primă mână abia după moartea sa. În concluzie, două biografii şi două opere paralele care, în principiu, s-ar putea întâlni, ca orice paralele, la infinit. Şi totuşi... Am descoperit că amândoi scriitorii au avut două pasiuni comune: Oaşa şi Valea Frumoasei. Potrivit doamnei Irina Sîrbu, sora scriitorului, când a ieşit din detenţie, Gary a făcut, împreună cu nepotul său Dorel, o excursie la Oaşa. Era prima sa ieşire în munţi după atâta amar de vreme petrecută în Deltă, la recoltarea, în condiţii inumane, a stufului. Acolo, la Oaşa, Sîrbu îl întâlneşte pe petrileanul Pitini, paznicul cabanei de vânătoare a lui Sadoveanu, care îi propune să doarmă, peste noapte, în patul maestrului. Sîrbu o face, ne-a relatat d-na Irina Sîrbu, şi, astfel, scriitorul petrilean şi-a petrecut noaptea în acel loc minunat, în „acea Branişte a Domnului, unde n-ajungeau răutăţile oamenilor”. 
 
La finalul intervenţiei mele, am citit şi partea finală a reportajului 
despre neamul lui Iordachi Zaharia, ciobanul din Verşeni care a fost transformat de Sadoveanu în personajul Ilie Cuţui omul care a tăinuit furtul oilor înfăptuit de Calistrat Bogza. După ce am terminat de citit, am ieşit din sală şi am fost abordat, politicos, de d-na Gabriela Ungureanu care a vrut să aducă vreo câteva corecţii biografiei socrului său şi a descendenţilor săi. Prin urmare, potrivit d-nei Gabriela - nora eroului, Iordachi Zaharia a avut trei copii, Mircea, Romică şi Olguţa care, la rândul lor, au avut opt (Coca, Senfora, Veronica, Vetuca, Grigore, Doru, Costel şi Verginia), patru ( Florin, Iulian, Constantin, Loredana) respectiv trei copii (Dănuţ, Viorel şi Iosefina). D-na Gabriela este soţia lui Florin, unul din cei patru copii ai lui Romică. E îngrijitoare la şcoala din Verşeni şi are un salariu mizerabil de 5 milioane de lei vechi. Doar operaţia recentă, pe cord deschis, a fiului său a costat-o vreo 30 de milioane. Din tot neamul lui Cuţui, azi mai ţin oi doar fiica sa, Olguţa (15 capete, cu berbec cu tot), şi fiul ei, Dănuţ (care are tot 15 oi). Cuţui a avut, la bătrâneţe, doar vreo 20 de oi pe care le-a şi vândut. Din tot neamul lui Zaharia, cel mai bine o duc, acum, doi copii de-ai lui Romică: Constantin şi Loredana. Primul e şofer de tir în Austria iar fata, împreună cu soţul său, lucrează tocmai în Danemarca la o fermă de îngrăşat porci. Sunt plecaţi din Verşeni de şapte ani şi vin acasă o dată pe an. De fiecare dată aduc cu ei cam un miliard de lei vechi. Şi-au ridicat o casă mare, cu etaj, în Ciohorani şi au reuşit să-şi paveze toată ograda cu marmură. De oi nici nu vor să mai audă. Cei doi nu au, încă, niciun urmaş.  
    
Vizita promisă la Casa lui Sadoveanu de la Vovidenie a fost al treilea 
şi, desigur, nu cel din urmă motiv al purcederii noastre la drum, spre dulcea Bucovină.  „Nu departe de ctitoria veche muşatină (Mănăstirea Neamţ), după ce treci o culme, stă ascuns într-o văiugă Schitul Vovidenia. Împrejuru-i se înşiră câteva căsuţe de monahi. Biserica cu 5 turnuri, când îşi trimite glasurile, deşteaptă mai multe ecouri în pădurea de aproape.” 
Aşa descrie Sadoveanu acest loc de tihnă idilică, de faimă istorică, de peisaj blând şi domol pentru care a lăsat departe şi fără regrete civilizaţia oraşului.
Muzeul Mihail Sadoveanu de la Vânători/ Neamţ se află, azi, pe strada Mihail Sadovenu care te duce până la schitul Vovidenie. Muzeul Sadoveanu e în acelaşi imobil cu Casa memorială Visarion Puiu. Casa a fost construită de Mitropolitul Bucovinei, Visarion Puiu, în anul 1937. Destinaţia sa iniţială a fost de reşedinţă episcopală. După anexarea, de către Stalin, a Basarabiei şi a Bucovinei de nord  la Uniunea Sovietică, mitropolitul e nevoit să ia calea exilului. Mitropolia Moldovei şi Mănăstirea Neamţ pun la dispoziţia maestrului Sadoveanu această casă pe timpul vieţii sale. La început, Sadoveanu venea la Vovidenie doar vara. Dar din 1956 până în 1961, anul în care a sfârşit Sadoveanu, această casă i-a fost maestrului o reşedinţă permanentă.  Ce îl atrăgea pe maestru la Vovidenia? Un posibil răspuns e că acolo cântă toaca în trei soroace. „Pentru monahi, pentru munţi, pentru singurătăţi, pentru păduri de fiare şi parcă printr-o fină adiere se pune în armonie cu toate, cu tot ce o înconjoară şi cu Dumnezeu”.  Nu ar fi de neglijat, printre atracţiile de primă mână ale locurilor, nici lacul de peste drum de casă unde pescarul Sadoveanu îşi putea găsi tihna necesară meditaţiilor solitare. Apoi, dacă ne luăm după cele scrise într-un roman juvenil, la schitul Vovidenie, la Mănăstirea Neamţ şi la schitul Pocrov, Sadoveanu a fost bântuit de ceea ce se cheamă „Demonul tinereţii”. 
 
După moartea sa, fosta reşedinţă episcopală,
fosta reşedinţă permanentă a scriitorului a devenit muzeu. Pentru aceasta, la 29 decembrie 2010, s-a finalizat proiectul de fix 999.601,81 lei noi pentru reabilitarea muzeului. Acesta reconstituie, cât se poate de fidel, atmosfera casei. Sunt o mulţime de lucruri care au aparţinut maestrului. E vorba de portrete ale părinţilor, tablouri şi acuarele, o icoană din secolul XVIII, o masă florentină, un şah din fildeş, o sabie de samurai, obiecte de vânătoare şi de pescuit, Biblioteca roz (ce cuprinde 61 de ediţii princeps), o mobilă veneţiană în sufragerie, un screen vechi de peste un secol, un pian vienez la care au cântat Enescu, Lipatti, Richter, Valentin Gheorghiu dar şi fiicele scriitorului, Despina-Lia şi Tincuţa. Casa din Vânători Neamţ are în inventar 1823 de obiecte care au aparţinut scriitorului şi 21 de manuscrise.
 
 
Pe mine m-au impresionat, dintotdeauna, la Sadoveanu, 
pălăriile lui mari cu boruri imense.. (Spun asta şi pentru faptul că Sîrbu purta o pălărie mică, meschină prin „mărimea” ei, care îi acoperea doar vârful capului. Acest amănunt i-a sărit în ochi şi editoarei sale, Maria Graciov...) Aflat, pentru prima oară, faţă-n faţă cu ele n-am rezistat tentaţiei de a atinge obiectele expuse. Am luat una care era aşezată pe unul din scaunele cu spătar şi am întors-o să văd cine confecţiona pălăriile generoase ale maestrului. În regimul democrat popular, toate oficialităţile purtau, cu rare excepţii, şepci şi băşti. Tata, contabil de meserie, purta la ocazii mari precum nunţi, botezuri şi înmormântări o pălărie bună marca „Torcatoru Ţicu”. În rest, avea şi purta o bască proletară. Pălăriile maestrului Sadoveanu erau făcute chiar de un Chapelier Michel din Geneva. Iată că a venit vremea să-l omagiem, chiar şi postum, pe Pălărierul Michel din Geneva, cel care a acoperit atâţia ani, într-un mod inconfundabil, capul Ceahlăului literaturii noastre.
 
Post scriptum. 
M-am bucurat mult că, printre toate cele 1823 de obiecte sadoveniene aflate în custodia casei de la Vovidenie, nu am zărit niciun aparat de radio. Asta înseamnă că lecţia de Înviere, primită la Oaşa - Braniştea domnească din Ardeal, a fost deosebit de utilă. Şi, în ultimă instanţă, asta explică şi de ce, pe drumurile din preajma Vovideniei, în Neamţ, umbli ca într-o lume deosebită în care poţi urca uşor, treaptă cu treaptă, către cer şi căre linişte. Aşa se întâmplă azi şi la Vovidenie, în Moldova, şi la Bradu Strâmb, în Ardeal. Aşa era şi ieri, aşa e şi azi.
Cât despre mâine, vom afirma că lucrurile nu se pot întâmpla decât într-un singur mod. Pentru a înţelege  mai bine vom parafraza şi adapta o zicere franţuzească privitoare la femei: „Nu există decât un singur mijloc de a părăsi aceste locuri. Acela de a fi păsăsit de ele”.


Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.




Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, 
deschis la Banca Transilvania.

Payments through Paypal





Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  C창t fac 8 ori 9  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Îți dorești o presă liberă și independentă?
Alege să o susții!



* * *








* * *
Anunt GAL Cheile Sohodolului- prelungire apel selectie MCS 7.4

Anunt GAL Cheile Sohodolului - prelungire MCS 7.2-15.04.2019

Anunt de selectie 7.4 simplificat 2019 - prelungire

Anunt de selectie MCS 7.2 simplificat prelungire mai 2019

Promovare
Catalog Sisteme Expo
0721 722227
Catalog Display-uri
Publicitare 2019
0721 722227
Promoţionale 2019
office [at] confortmedia.ro
0721 722227





Publicitate
Newsletter