„Ce vrei să te faci când creşti mare?”

…e întrebarea pe care o aud toţi copiii, şi domnul Dan zicea întotdeauna că o să fie pilot, fără să creadă prea tare că o să ajungă la manşa unui avion. Pasiunea pentru zbor a moştenit-o de la tatăl său, pilot de vânătoare, absolvind şcoala de piloţi în acelaşi an şi la aceeaşi unitate cu Nicu Ceauşescu, nu fără oarece şicane din partea autorităţilor vremii, cărora nu prea le plăcea că viitorul pilot n-avea „origine sănătoasă”. Atunci, ca şi acum, la Aviaţie concurenţa era acerbă, şi cu toate astea a reuşit să intre din prima. Spune că l-a ajutat şi faptul că era un bun sportiv, dar şi cartea care se făcea pe atunci. Şcoala militară i-a lăsat o mulţime de amintiri plăcute, chiar dacă era una supusă rigorilor cazone, iar absolvirea l-a adus la Petroşani.

Dan Mihai Ilie  a ajuns în Valea Jiului ca să îşi completeze orele de zbor pe elicopterul cerut de mineri la Spitalul de Urgenţă după greva din 1977, şi n-a mai plecat, deşi Petroşaniul nu era tocmai ce şi-ar fi dorit un tânăr. „Habar n-aveam ce-i cu Valea asta, înainte să ajung aici. Când m-am dat jos din tren, ţin minte că parcă ploua cu funingine: era mult fum şi parcă şi păsările erau negre. Auzisem eu ceva despre vorba aia, că cine bea apă din Jiu nu mai pleacă, şi uite că am rămas”, ne povesteşte pilotul, care îşi aducea aminte cu nostalgie că nu era puţin lucru să fii singurul comandant de aeronavă într-o Vale care pe atunci avea vreo 170.000 de locuitori.

 

Cu bateria la Miliţie

Fiind singurul pilot din zonă, Dan Mihai Ilie a fost permanent supravegheat de Securitate, care îi asculta telefonul de frică să nu plănuiască fuga din ţară, aşa cum se mai întâmplase cu alţi aviatori. Şi elicopterul beneficia de măsuri speciale de siguranţă: bateria aparatului de zbor stătea la Miliţia din Petroşani, iar manşa era asigurată cu un dispozitiv de blocare închis cu lacăt. „Seara trebuia închis elicopterul, legate comenzile, şi nici măcar nu aveam voie să intru singur în hangar: când era ordin de misiune, atunci intram, şi până şi cei care împingeau aparatul pe pistă trebuiau să fie aprobaţi de organe. Bateria o luam de la miliţieni cu ordinul de misiune, şi doar aşa puteam pleca. Ei se asigurau că nu fugi, deşi încercasem să îi conving că nu se putea fugi cu elicopterul”, mai spunea Dan Mihai Ilie. De fapt, se putea pleca peste graniţă cu elicoptere ca acela de la Petroşani, şi asta nu o ştiau doar miliţienii, ci şi unii dintre cei care ar fi vrut să plece în lumea largă. A primit chiar şi o ofertă de la un măcelar - oameni cu stare pe vremea aia! -, care îi oferea 25.000 de lei (o mulţime de bani atunci) ca să îl ducă până la sârbi. Evident, personajul nostru a refuzat, pentru că cele mai multe aventuri de felul ăsta s-au terminat în beciurile Securităţii.

 

Din Petroşani în… Dallas

Nu mai ştie câţi bolnavi a purtat în zbor de la un spital la altul, dar îşi aduce aminte de nişte mineri tineri de la Uricani, arşi într-o explozie, pe care i-a dus în Ungaria cu elicopterul, şi care, după o jumătate de an, au venit să-i mulţumească. Nu poate uita sângele din cabină sau gemetele bolnavilor, care nu ştiau dacă o să ajungă vii la spital - pe vremea aia SMURD-ul nu era nici măcar în fază de proiect -, dar a trecut peste toate cu mulţumirea profesionistului care îşi face treaba cât poate mai bine.

După Revoluţie, domnul Dan a zburat peste tot pe unde a găsit contracte, şi aşa a ajuns peste ocean, nu înainte de a fi brevetat primul pilot pentru stingere de incendii de la acea vreme. „Ca să fac trecerea pe elicopterul Bell, am zburat în America, la Dallas, chiar deasupra locului în care a fost împuşcat Kennedy. Treceam printre zgârie-nori cu elicopterul şi chiar m-am gândit, după evenimentele din 11 septembrie, că acum n-ar mai fi posibil aşa ceva”, îşi aduce aminte pilotul, care a mai zburat şi în Munţii Anatoliei, cu încărcătură în cablu, treabă deloc la îndemâna oricărui aviator.

De-a lungul celor peste 10.000 de ore de zbor, Dan Mihai Ilie a avut şi incidente neplăcute, despre care acum vorbeşte mai mult în treacăt. Cel mai grav a avut loc după o revizie tehnică, în urma căreia s-a ales cu nişte piese netestate, care i-au pus viaţa în pericol.

N-a mai urcat la manşa aparatului de zbor de vreo câţiva ani, şi spune că îi lipsesc zborurile de agrement, adică alea făcute doar de plăcere, pentru că nu-i uşor să numeri secundele dintre viaţă şi moarte, purtând cazuri disperate spre clinicile care i-ar putea salva.

Cum ziceam, domnul Dan Mihai Ilie are o mulţime de poveşti, care mai de care, dar se minunează de alte meserii, nu de cea pe care a făcut-o până să devină un tânăr pensionar. L-am lăsat în cafeneaua lui preferată, unde am şi înregistrat, şi n-am putut decât să îmi imaginez cum ar fi ieşit interviul acesta la câteva sute  de metri în aer, deasupra munţilor din Valea Jiului…