11.01.2012,  20:29:38 | 0 comentarii | 670 vizualizari
Serial. Vă prezentăm în premieră absolută un volum de Florin Gheţău: / ISUS VS. MITHRA (I)
de Ziarul Vaii Jiului

► Această carte este în egală măsură dialog platonician, eseu polemic şi naraţiune istorică asezonată cu puţină ficţiune.

GHEŢĂU GH. FLORIN s-a născut la 4 august 1982, în localitatea Bacău, judeţul Bacău. Din 2005 este licenţiat al Facultăţii de Istorie, Filosofie, Geografie din cadrul Universităţii din Craiova. În 2007 a absolvit cursurile masteratului Managementul relaţiilor internaţionale, iar din 2009 deţine titlul de doctor în istorie. În prezent, este profesor de istorie în municipiul Lupeni (Şcoala Gen. Nr. 3), judeţul Hunedoara. 
A debutat în 2006 cu un volum de poezii şi aforisme intitulat „Ergonomia căderii în derivă”. Doi ani mai târziu au văzut lumina tiparului cărţile „Protocolul de la Sankt-Petresburg (1913)” şi „Relaţiile româno-italiene în perioada neutralităţii (aug. 1914-aug. 1916)”. În 2010 a apărut „Manualul dictatorului desăvârşit” o incitantă radiografie a fenomenului dictatorial. A publicat numeroase studii şi articole cu subiect istoric în mai multe reviste de specialitate.
 
Capitolul I
 
O sală de conferinţă nici prea mare nici prea mică. La prezidiu se găsesc doi profesori universitari. Unul dintre aceştia este însuşi rectorul Universităţii „Fiat Lux” organizatoarea incitantului seminar (masă rotundă, colocviu, dezbatere liberă, simpozion după cum doriţi) intitulat „Isus vs. Mithra”. În sală se află strânşi vreo două duzini de studenţi şi cadre didactice universitare. Există, desigur, şi câţiva reprezentanţi ai presei locale. Marele invitat al acestui eveniment este Magister, un renumit şi controversat cercetător al istoriei creştinismului. Magister se lansează într-un spumos dialog cu trei studenţi pe care îi vom numi, pur şi simplu: Ucenicul, Pretendentul şi Discipolul.
 
Magister: Istoria creştinismului reprezintă mai bine de două milenii de manipulare, îndoctrinare şi deviere a atenţiei de la faptele esenţiale. Chiar faptul că astăzi mulţi dintre locuitorii planetei se autointitulează creştini este un miracol pe care aceştia nu-l conştientizează. Biserica, ca instituţie atotacaparatoare a încercat, şi a şi reuşit în cele mai multe dintre cazuri să suprime înţelegerea reală a rădăcinilor sale şi a faptelor care au dus la triumful creştinismului în Europa. 
Ucenicul: Vreţi să spuneţi că de fapt nu se cunoaşte istoria reală a creştinismului? Oare nu sunt clare majoritatea elementelor care constituie osatura istoriei bisericii?
Magister: Ai pus punctul pe i. Istoria bisericii şi nu istoria creştinismului. Din punctul meu de vedere biserica şi credinţa, religia şi adorarea „Fiinţei supreme” nu prea au multe în comun. Biserica este o instituţie telurică cu interese cât se poate de palpabile şi, nu de puţine ori, materiale. Această instituţie a fost şi este modelată de interese şi sentimente cât se poate de omeneşti. Puterea, bogăţia, controlul populaţiei se află pe agenda tuturor religiilor. Să nu credeţi că religia creştină ar fi un caz aparte.
Pretendentul: Vă contrazic cu vehemenţă în această privinţă. Istoria ne furnizează numeroase exemple de implicare a bisericii creştine în vieţile diferitelor comunităţi în virtutea celor mai nobile porniri umane. Nu puteţi nega faptul că personalităţi precum Francisc din Assisi, Ignaţiu de Loyola, Maria Tereza ori Papa Ioan Paul al II-lea au acţionat din dragoste faţă de semenii lor.
Magister: Sunt întru totul de acord cu tine, tinere prieten. Însă acestea sunt excepţiile care confirmă regula. Bineînţeles că biserica a furnizat o serie de personalităţi de prim rang care au ilustrat în cel mai înalt mod devoţiunea tipic creştină, dar asta nu schimbă cu nimic fondul discuţiei noastre.
Pretendentul: Nu sunt chiar aşa de convins de aceste fapt. Biserica a fost târâtă de anumiţi lideri nedemni în mocirlă. Însă, per ansamblu, rolul său în modelarea civilizaţiei occidentale a fost enorm. Fără creştinism Europa ar arăta cu totul altfel. Şi sub aspect cultural biserica a oferit foarte mult. Dacă Papa Iuliu al II-lea nu l-ar fi chemat la Roma pe Michelangelo Buonarroti umanitatea ar fi fost văduvită de o capodoperă culturală precum Capela Sixtină. Fără protecţia de care s-au bucurat mulţi artişti italieni din partea papalităţii faimosul fenomen artistic cunoscut drept „Renaştere” poate nu ar fi existat.
Magister: E mult spus nu ar fi existat. Poate nu m-am exprimat eu clar. Nu consider biserica o instituţie bună sau rea. Ea, ca orice produs uman, este o mixtură de vanităţi sublimate. Adevărul se află întotdeauna la mijloc. Dar discuţia noastră a pornit de la faptul că istoria creştinismului a fost ocultată cu bună ştiinţă de capii bisericii. Sper ca timpul să ne permită să discutăm despre tot ceea ce vreau să vă spun şi despre tot ceea ce vreţi să aflaţi. Vă rog să evocaţi un anumit aspect din istoria creştinismului şi vă voi dovedi cu argumente de necontestat distorsionarea realităţii de către biserică.
Discipolul: La capitolul vanitate observ că nici dumneavoastră nu staţi prea rău. Dar, aveţi circumstanţe atenuante oferite de însuşi Terenţius acum mai bine de două milenii: „Sunt om şi nimic din ceea ce este omenesc nu-mi lipseşte”. Pare-mi-se că aşa s-a exprimat acest gânditor din antichitate. Vă provoc să găsiţi vreo urmă de mistificare în teribila istorie a persecuţiilor la care au fost supuşi creştinii. 
Magister: Eram cât se poate de sigur că vei aduce în discuţie această problemă care nu ridică mari probleme unui istoric avizat. Adevărul istoric a fost distorsionat de către învăţaţii bisericii pentru a crea o aură de martiriu religiei creştine. Astfel, era mai bine pusă în evidenţă diferenţa dintre bine şi rău, dintre creştinism şi păgânism, iar superioritatea morală a creştinismului devenea o axiomă. În primul rând, persecuţiile anticreştine nu au fost aşa de dese şi dure pe cât a lăsat biserica să se înţeleagă. În al doilea rând, încetarea persecuţiilor anticreştine a coincis cu declanşarea persecuţiilor antipăgâne care, pe alocuri, au depăşit în intensitate ceea ce au cunoscut creştinii în materie de persecuţie. În al treilea rând, creştinismul s-a impus, nu prin libera alegere, ci prin forţă. 
Ucenicul: Cum puteţi afirma că persecuţiile contra creştinilor au fost rare şi semibrutale. Oare aţi uitat lungul şir de împăraţi romani care au dat pieirii nenumăraţi creştini. Voi enumera acum numele tuturor acestor infami Cezari pentru ca toţi cei de faţă să înţeleagă adevăratele proporţii ale prăpădului care s-a abătut asupra acelor creştini. Deci: Nero, Domiţian, Traian, Hadrian, Antoninus Pius, Marcus Aurelius, Commodus, Septimius Severus, Severus Alexander, Maximianus Tracul, Gordian al III-lea, Filip Arabul, Decius, Valerian, Aurelian şi Diocleţian.
Magister: Îmi face o deosebită plăcere să constat că la Universitatea „Fiat Lux” învăţătura este la mare cinste. Enumerarea pe care ai făcut-o este lungă şi completă. Aceste multe nume de împăraţi romani lasă impresia unui lung şir de martiri. Nimic mai fals însă. Până la împăratul Decius persecuţiile contra creştinilor au fost fenomene punctuale şi locale. Cei care au căzut victime acestor persecuţii sunt dezarmant de puţini.
Pretendentul: Chiar dacă ar fi fost doar un singur martir putem vorbi de persecuţie. Nu prin numărul victimelor o persecuţie este dură sau uşoară. 
Magister: Ba tocmai acesta este unul dintre elementele cele mai importante când luăm în calcul gravitatea unui fapt istoric. De ce este holocaustul atât de grav? Oare până atunci evreii nu au mai fost persecutaţi? Este grav, în principal, din cauza faptului că au fost ucise şase milioane de persoane în lagărele naziste. Proporţia fără precedent a crimelor comise contra evreilor singularizează holocaustul. Biserica a lăsat să se înţeleagă că numărul celor ucişi în cele mai abominabile modalităţi pentru vina că erau creştini a fost foarte mare.
Pretendentul: Romanii nu au putut dezlănţui un asemenea măcel contra creştinilor pentru simplul motiv că nu a avut la îndemână mijloacele tehnice de care au dispus nazişti. E un fapt bine ştiut că nu se pot face comparaţii între diferitele epoci istorice.
Magister: Te înşeli amarnic, tânărul meu prieten. Pot fi făcute comparaţii utile chiar şi între cele mai îndepărtate şi diferite epoci istorice. Romanii, dragul meu, nu au fost străini de ceea ce astăzi se numeşte genocid. Dacă ar fi dorit, ar fi putut să dezlănţuie un măcel de mari proporţii contra creştinilor. Însă romanii nu au avut o asemenea intenţie. Să nu uităm că romanii au distrus complet cetăţi precum Cartagina şi Corint în secolul al 
II-lea î. Chr., iar marele general Marius a salvat Roma exterminându-i pe cimbri şi teutoni la sfârşitul aceluiaşi secol. De câte ori a fost nevoie romanii au practicat asasinatul în masă. Cu creştinii nu au procedat în acest fel.
Discipolul: Cum rămâne cu imaginile terifiante pe care ni le înfăţişează Tacitus despre persecuţia din timpul lui Nero?
Magister: După cum bine ştie fiecare dintre noi, istoria este făcută de către învingători. Orice putere politică, chiar şi cea mai democratică dintre ele, are tendinţa de a controla trecutul prin intermediul istoriei. Romanii nu au fost străini de acest procedeu. Mulţi dintre istoricii Romei au fost extrem de subiectivi şi părtinitori. Toate informaţiile care ne-au parvenit despre Nero sunt furnizate de către duşmani ai acestuia. Mulţi aristocraţi au avut de suferit în timpul acestui Cezar. Printre aceştia s-a numărat şi socrul său, Agricola, care s-a afirmat în opera de cucerire a Britaniei. Deci, Tacitus nutrea o anumită animozitate faţă de Nero. Pe de altă parte, Tacitus şi-a publicat principalele opere în timpul lui Traian şi mă gândesc că a vrut să-l laude pe acesta punând în evidenţă bestialitatea împăraţilor care l-au precedat la tron. E bine ca intelectual să te pui bine cu ocârmuirea. Nu-i aşa?
Discipolul: Din câte înţeleg, puneţi sub semnul întrebării veridicitatea aspectelor relatate de către Tacitus cu privire la persecutarea creştinilor de către Nero? 
Magister: Exact. Îmi este greu să cred că la trei decenii de la ridicarea la cer a Mântuitorului Isus Christos la Roma se afla o comunitate creştină numeroasă. Nero a domnit între anii 54 şi 68 d. Chr. După ce Roma a luat foc intenţionat sau accidental, şi această chestiune este neelucidată, Nero avea nevoie de un ţap ispăşitor pentru a opri zvonurile care-l dădeau drept autor al incendiului care a devastat Roma în anul 64. Înclin să cred că el a vrut să le dea o lecţie turbulenţilor evrei.
Discipolul: Deci, persecuţia lui Nero a fost, de fapt, îndreptată contra evreilor?
Magister: Aşa înclin să cred, deşi nu am suficiente dovezi care să-mi susţină opinia. Aşadar, consideraţi-o drept o simplă speculaţie. Iudeea era provincie romană, iar legiunile împăratului aveau mari probleme cu turbulenţii locuitori ai acestei regiuni. Romanii îi priveau cu multă reticenţă pe aceşti monoteişti. Politeistul roman nu putea înţelege o religie cu un singur zeu. Desele tulburări armate precum şi religia monoteistă i-a făcut pe romani să se uite chiorâş la poporul evreu. Să nu uităm că în timpul Nero a avut loc şi marea răscoală evreiască dintre anii 66-70. Atunci a fost distrusă cetatea Masada.
Ucenicul: Prin urmare, Nero s-a dezlănţuit contra comunităţii evreieşti de la Roma, iar creştinii au fost doar victime colaterale.
Magister: Întocmai. Asta e ceea ce cred, dar nu am destule dovezi în acest sens. Însă este o ipoteză de lucru demnă de luat în calcul. Persecuţia din timpul lui Nero s-a limitat doar la Roma cu toate că Nero avea puterea să pună în practică o persecuţie generalizată. Deci, nu a fost tocmai ce s-ar numi o persecuţie anticreştină. Am bănuiala că atrocităţile de după incendiul care a mistuit Roma au ajuns să fie considerate anticreştine în Evul Mediu. N-ar fi exclus ca această informaţie să fi fost adăugată în text de către călugării copişti prin filtrul cărora ne-au parvenit majoritatea izvoarelor istorice antice. Nu uitaţi, călugării au decis ce să păstreze din operele scriitorilor antici.
Ucenicul: Din câte bag de seamă dumneavoastră aveţi multe ipoteze, multe concluzii, dar puţine dovezi.
Magister: De acord, tinere. Informaţiile pe care le avem sunt puţine, iar biserica a jonglat cu ele cum i-a convenit mai bine. Eu nu afirm că am dreptate. Eu doar folosesc aceste informaţii într-o manieră corectă. Nu emit sentinţe definitive şi irevocabile precum biserica. Nu am făcut altceva decât să pun într-un context mai larg anumite fapte istorice. Concluziile le trage fiecare cum crede de cuviinţă. Vreau doar să vă incit la un studiu mai aprofundat al chestiunii. Depinde de voi felul în care veţi folosi afirmaţiile mele. Sunteţi liberi să credeţi ce doriţi.
Pretendentul: Să presupunem că aveţi dreptate în privinţa lui Nero, dar cum rămâne cu persecuţiile comise de către ceilalţi împăraţi?
Magister: Până la împăratul Decius (249-251 d. Chr.) persecuţiile împotriva creştinilor au fost punctuale. Adică nu au depăşit decât rar suprafaţa unui oraş sau a unei provincii. Numărul victimelor a fost extrem de redus chiar şi după numărătoarea învăţaţilor bisericii. Marcus Aurelius (161-180 d. Chr.), de pildă, a rămas în istorie sub aura de „împărat filozof”. „Către sine însuşi” este una dintre cărţile mele preferate. Mi-e greu să mi-l imaginez pe acest filozof stoic ca pe un persecutor nemilos. În altă ordine de idei, stoicismul este foarte apropiat de ascetismul creştin. Însă, conform izvoarelor istorice, în timpul său au murit câteva zeci de creştini. Şi de această dată contextul este foarte important. Imperiul roman a fost la un pas de colaps. Războaiele marcomanice au fost deosebit de grele. Foametea şi ciuma făceau ravagii pe tot cuprinsul imperiului. Deci, şi Marcus Aurelius ducea lipsă de ţapi ispăşitori. După ce a obţinut victoria contra triburilor barbare a oprit persecuţia, ceea ce dovedeşte caracterul pragmatic al acesteia. Desigur, mai târziu, biserica a lansat legenda că rugăciunile creştinilor au adus victoria romanilor în acest dificil conflict.
Pretendentul: În această privinţă vă dau dreptate fiindcă am impresia că multe întâmplări din trecutul roman contemporane cu clandestinitatea creştinismului au fost legate într-un fel sau altul de creştinism. Exemplul clasic este, mi se pare, Lactanţius cu a sa celebră lucrare „Despre morţile persecutorilor” în care acreditează ideea că unii împăraţi precum Nero sau Decius au sfârşit prost tocmai pentru că i-au persecutat pe creştini. În viziunea mea, este un exemplu de exagerare mistică.
Magister: Îmi face plăcere să te aud vorbind astfel. Să nu uităm că despre Constantin cel Mare s-a spus că a fost botezat înainte să moară, iar despre Iulian Apostatul s-a lansat ştirea că înainte să-şi dea obştescul sfârşit ar fi exclamat: „M-ai învins, Galileene!” Dar, despre toate acestea vom vorbi, cu voia domniilor voastre, ceva mai târziu.
Discipolul: Încă din primii ani de şcoală am fost învăţat, şi cred că nu sunt singurul în această situaţie, că statul roman animat de o ură de nedescris supunea creştinii la cele mai groaznice cazne. Filmele, cărţile şi predicile au promovat această senzaţie ridicând-o la rangul de dogmă.
Magister: Nimic mai adevărat, stimabile. Biserica a ştiut să folosească arta şi literatura pentru a face propagandă. Uneori i-au venit în ajutor şi o serie de mari artişti precum, să zicem, Henryk Sienkiewicz. Cine nu a citit celebrul său roman „Quo Vadis”. Acest roman a avut un efect mai mare decât o mie de liturghii. Prin el, numeroşi cititori au devenit convinşi că în Imperiul roman cea mai mare crimă era aceea de a fi creştin. Evident, Sienkiewicz s-a inspirat din Suetonius şi Tacitus. Părerea mea este că între „Istoria celor douăsprezece Cezari” al cărei autor este Suetonius şi un tabloid nu este mare diferenţă. Sunt reţinute, în special, bârfele, cât mai picante şi suculente cu putinţă. 
Discipolul: De curând am fost plecat în Grecia unde am avut ocazia să văd complexul monastic de la Meteora. Este fără doar şi poate o bijuterie, o rugăciune în piatră. În biserica mănăstirii Marele Meteor am observat că pereţii erau plini de picturi în care erau reprezentate torturile suferite de paleocreştini. Fierberea în ulei, răstignirile, arderea pe rug, înecul şi, piesa de rezistenţă, leii din amfiteatre erau pictate pe pereţii acestui superb lăcaş de cult.
Magister: A, da! Leii din arenă sunt preferaţii mei. Ce-i drept au existat asemenea nefericite cazuri. Însă nu erau aşa de dese precum cred scenariştii de la Hollywood. Conform izvoarelor antice, leii se speriau în arene de la vuietul mulţimii. Răcnetele, scandările, strigătele speriau aceste fioroase feline şi erau cu greu convinse să atace oameni. Leii erau hrăniţi cu cadavre pentru a se obişnui cu carne de om. Aşadar, imaginile în care leii se aruncă hulpavi asupra oamenilor sunt departe de adevăr.
Discipolul: Revenind la Decius trebuie spus că a declanşat o persecuţie anticreştină teribilă. Sper că nu veţi nega această realitate?
Magister: Te voi dezamăgi şi de această dată. Sigur că neg această idee. Decius a domnit într-un context cu totul şi cu totul aparte. În anul 235 Imperiul roman a intrat într-o criză profundă. Împăraţii se schimbau pe bandă rulantă, triburile barbare asaltau frontierele imperiului, iar perşii doreau să profite de dificultăţile romanilor. Decius credea că Imperiul roman va fi salvat prin regăsirea tradiţiilor şi a moralităţii romane. Şi astăzi este suficient să urmărim discursurile demagogice ale politicienilor noştri pentru a afla că salvarea va veni odată cu regăsirea rădăcinilor, cu resuscitarea sănătoaselor mentalităţi ale înaintaşilor noştri. Exact aşa gândea şi Decius. Religia, tradiţiile, moralitatea erau pilonii renaşterii romane. Cel puţin aşa gândea Decius.
Discipolul: Din ce spuneţi dumneavoastră nu reiese deloc inexistenţa persecuţiei.
Magister: A fost ceea ce se poate numi o persecuţie. Însă nu a fost atât de sângeroasă pe cât ar vrea unii să credem. Au fost foarte puţine victime. Administraţia imperială nu dorea suprimarea creştinilor ci, doar, întoarcerea acestora la religia tradiţională. Apostazierea era preferată şi căutată. Unui creştin i se dădea posibilitatea să scape de necazuri prin reîntoarcerea la cultul tradiţional. Mulţi au profitat de această oportunitate. Doar câţiva creştini au pierit în aceste persecuţii blânde, aş zice eu.
Discipolul: Să înţeleg că pentru a salva imperiul Decius a încercat revitalizarea religiei tradiţionale romane şi de aceea s-a îndreptat contra creştinilor. Nu ura l-a îndemnat către persecutarea creştinilor ci interese cât se poate de pragmatice, iar persecuţia nu a vizat în mod expres suprimarea creştinilor cât „vindecarea” lor. 
Magister: Exact! Nici eu n-o puteam spune mai bine.    
 
Capitolul II
 
Acesta este textul integral al unei cărţi nou descoperite. Din antichitatea greco-romană ne-au parvenit puţine scrieri. Şi acelea care au ajuns până la noi sunt trunchiate. De aceea cu atât mai important este faptul că a fost descoperită această lucrare al cărei titlu nu-l cunoaştem. Considerăm inutil să mai dăm alte detalii întrucât textul vorbeşte de la sine. Traducătorul nu a făcut altceva decât să introducă elemente de cronologie pentru a nu fi afectată cursivitatea lecturii. În rest, textul a fost păstrat în forma sa originală. Sperăm să contribuie decisiv la o mai bună înţelegere a istoriei creştinătăţii.
 
Eu, Publius Aemilius Vopiscus am hotărât să las posterităţii o relatare a celor întâmplate de mai bine de un veac în împărăţia romanilor. Multe şi importante fapte s-au petrecut în acest răstimp şi e bine ca cei ce vor veni după noi să ştie ce a fost şi demn de laudă şi ce a fost rău şi demn de dispreţ în timpurile noastre. Multe învăţăminte pot fi trase din cele ce voi povesti, iar oricine va dori să citească vorbele aşternute de mine în aceste suluri de papirus va şti nu ce trebuie să facă ci, mai ales, ce nu trebuie să facă. Căci ce folos prezintă istoria dacă nu ne împiedică să repetăm greşelile strămoşilor noştri.
Mulţi au fost cei care s-au îndeletnicit cu scrisul istoriei. Unii au făcut-o bine şi m-au inspirat, iar alţii, care sunt şi cei mai mulţi, au scris doar pentru a fi pe placul mai marilor ori pentru a se numi scriitori. Nu adevărul a fost preocuparea lor de căpătâi. Aceştia au cules informaţii din surse îndoielnice şi au prezentat mai mult clevetelile unora sau altora şi nu au spus lucruri demne de luat în seamă. Bănuiesc că aceşti defăimători ai muzei Clio vor fi daţi uitării în timp ce Polybios, Titus Livius, Tacitus, Suetonius sau Cassius Dio vor fi puşi la loc de cinste. 
În anii ale căror întâmplări le veţi auzi de la mine, romanii au cunoscut cea mai cruntă umilinţă. Nimeni nu a crezut vreodată că o asemenea împărăţie va cunoaşte atâtea necazuri, suferinţe şi umilinţe. În cele din urmă demnitatea poporului roman a fost refăcută, cu toate că mulţi credeau că statul creat de Cezar, Augustus sau Traian va pieri. N-a fost să fie aşa, pentru ca noi astăzi să putem cinsti lucrarea Dumnezeului cel unic şi adevărat. Truda şi lacrimile de care a avut parte poporul roman au fost spre folosul său pentru că astfel a găsit calea spre Mântuitorul Isus Christos. Unele fapte prezente în această carte sunt culese de la alţi autori. Dacă ei mint, atunci mint şi eu, dar nu cu voia mea. Alte fapte le-am văzut cu ochii mei aşa că sunt demne de crezare. Deci, ascultă cititorule istoria romanilor şi înţelege felul în care a lucrat Dumnezeu pentru ca astăzi cu toţii să facem parte din familia creştină.
În anul 235 împăratul Severus Alexander a fost ucis în castrul de la Mogontiacum [azi Mainz – n. trad.] de către soldaţii săi. Aceiaşi soldaţi, care şi-au pătat onoarea cu sângele unui Principe, au considerat potrivit să ridice la tron pe un oarecare Maximinus Tracul. După cum se înţelege şi din nume acesta era din spiţa tracilor. Acesta a fost semnul decăderii romanilor pentru că până atunci împăraţii fuseseră de sânge roman, cu toate că au fost unii care au afirmat că dinastia Severilor avea origini barbare provenite din Africa. Oricum acest Maximinus era trac după apucături şi fapte, căci totul la dânsul era barbar şi făcut anume pentru a trezi dispreţul oamenilor de bine. 
Aşa cum a ajuns la cea mai mare putere în stat aşa a şi sfârşit Maximinus Tracul. El a fost ucis de soldaţi pe când se lupta cu propriul popor în nordul Italiei. Firul vieţii i-a fost tăiat de pretorieni lângă oraşul Aquileia în anul 238. Acel an 238 a adus multe grozăvii pentru romani. Nu mai puţin de şase persoane s-au numit Imperator Cezar Augustus. În cele din urmă un copil de treisprezece ani pe nume Gordian al III-lea a rămas să conducă o împărăţie dezbinată. În timpul său uşile templului lui Ianus au fost deschise în dauna perşilor care au simţit tăria romanilor. De multe ori, din neştiinţă, suntem uneltele propriei pieiri. Aşa s-a întâmplat şi cu bietul Gordian al III-lea care l-a numit în fruntea gărzilor pretoriene pe un anume Filip Arabul. Mulţi spun că împăratul a fost omorât de acesta în anul 244 pe malurile fluviului Eufrat pentru a-i uzurpa tronul. Dacă a fost Cezar un trac de ce n-ar fi fost şi un arab. Pesemne că aşa le-a fost scris romanilor să fie conduşi de toţi cei care până mai ieri le erau sclavi.
Filip Arabul nu a avut parte de o domnie liniştită. Mulţi oameni de nimic visau să îmbrace purpura imperială. Astfel, a trebuit să se lupte cu mulţi duşmani. În timpul său, ce ironie, s-au serbat o mie de ani de la fondarea Romei. Un împărat de obârşie barbară a cinstit memoria legendarilor fraţi Romulus şi Remus. Înspre lauda sa putem spune că a avut destulă minte încât să nu persecute turma Mântuitorului Isus Christos. Din acest motiv unii au spus că el ar fi fost primul împărat creştin. Deşi, eu nu cred una ca asta. Oricum, sfârşitul l-a ajuns din urmă în anul 249 când a fost învins în luptă de către Decius.
Decius zis şi Traian a fost un principe păgân până-n măduva oaselor. El a tras nădejde că poate scăpa poporul roman de urgiile care-l încercau prin devoţiunea faţă de Jupiter şi ceilalţi zei romani. Creştinii au suferit mult în timpul lui Decius. Însă sminteala sa a mărit suferinţele supuşilor săi asupra cărora s-a abătut ciuma. Se spune că mulţimea morţilor a fost aşa de mare încât nu era cine să-i mai îngroape. Mulţi cred că aceasta a fost o pedeapsă pentru persecutarea creştinilor. Părerea mea este că adevărata pedeapsă a venit în 251 când Decius a murit în luptă cu goţii. Atât de mult decăzuse puterea romanilor încât goţii s-au simţit în stare să-i învingă. În lupta de la Abrittus, goţii conduşi de regele lor pe nume Cniva i-au învins pe romani. Pentru prima dată un împărat roman a fost răpus de barbari pe câmpul de bătaie. Mulţi dintre romani credeau că sfârşitul seminţiei lor este aproape şi că nimic nu-i mai poate scăpa din ghearele pierzaniei dacă până şi barbarii îndrăznesc să le ucidă împăraţii.
Ceva mai târziu a devenit stăpân peste imperiu un anume Valerian. Acesta era dintr-o familie de patricieni. Măcar din această privinţă merita să fie împărat căci din multe alte privinţe s-a dovedit nedemn. La îndemnurile lui Macrinus care îi era sfetnic i-a persecutat pe creştini pentru a face rost de bani. Acesta a fost scopul său să facă rost de câţi mai mulţi bani pe seama creştinilor. Au fost şi martiri pe vremea lui, deşi nu foarte mulţi. Pedeapsa şi-a primit-o cu vârf şi îndesat deoarece a fost învins de către perşi în anul 260 şi a fost luat prizonier de către duşmani. Aceasta a fost încă o mare ruşine pentru romani. Se părea că dezastrele nu se mai opreau şi că sfârşitul omenirii va veni. De câte ori lucrurile merg rău există mulţi smintiţi care să prezică sfârşitul oamenilor. 
Nu pot împărtăşi părerea unora că Valerian ar fi fost batjocorit de către perşi. Lactanţius povesteşte ocările suferite de acesta, dar nu prea pot să-l cred. Pe când eram copil am întâlnit un veteran al acelor lupte. El a povestit tatălui meu că Valerian s-a bucurat de mare cinste din partea lui Shapur I, împăratul perşilor. Aşa cred că s-a şi întâmplat de fapt. După câţiva ani petrecuţi în captivitate, Valerian şi-a dat obştescul sfârşit, dar nu pot spune când s-a întâmplat asta exact. Din câte îmi pot aminti nu a mai existat un alt împărat care să fi fost prins de inamici. Dacă ne aducem aminte, mai întâi s-au înveşmântat în purpură persoane de origine dubioasă, apoi un împărat a fost ucis de barbari, iar după aceea un alt împărat a fost luat prizonier de vechii duşmani din Persia. Grave lovituri a primit poporul roman. Destul despre acestea.
După aceste întâmplări, la cârma imperiului a rămas Gallienus, fiul lui Valerian. Acesta a fost adus la putere de tatăl său încă din anul 253. Domnia sa a fost foarte zbuciumată. Toţi barbarii treceau frontierele romane fără nicio ruşine pentru a jefui aşezările lipsite de apărare. Fiecare comandant de legiune se simţea dator să devină împărat, iar perşii nu ne dădeau pace. În timpul lui Gallienus s-a mai înfăptuit ceva de neînchipuit până atunci. Galia, Britania şi Hispania s-au rupt din statul roman pentru a forma Imperiul Galic. Şi în Orient s-a întâmplat ceva asemănător din cauza oraşului Palmyra, unde domnea Zenobia. Deci, statul romanilor creat cu atâta trudă de Scipio Africanul, Marius, Cezar, Augustus sau Traian se destrăma, iar lucrurile nu păreau să se aşeze pe făgaşul lor obişnuit. Mai mult, în anul 268 a fost asasinat la porunca generalilor săi şi Gallienus care s-a luptat din răsputeri să salveze imperiul. 
Din fericire pentru împărăţia romanilor căderea s-a încheiat odată cu urcarea pe tron a lui Claudius al II-lea (268-270). Acest general capabil şi experimentat i-a pus la respect pe insolenţii barbari punând ordine la frontiere. Mai întâi îi înfrânge pe alemani în nordul Italiei, după care s-a îndreptat contra goţilor şi herulilor. După uciderea lui Decius semeţia goţilor nu mai avea seamăn. Aceştia intrau în imperiu ca la ei acasă jefuind şi distrugând totul în cale. În bătălia de la Naissus [azi Niş, Serbia – n. trad.] din anul 269 goţii şi aliaţii lor, herulii, au fost zdrobiţi. Astfel, li s-a tăiat pofta acestor fiinţe nedemne de a mai ataca provinciile romane. Claudius al II-lea şi-a luat pe bună dreptate supranumele de Gothicus adică învingător al goţilor. Din păcate, Claudius al II-lea a murit de ciumă în anul 270. După câteva frământări la tron a ajuns Aurelian.
Acest Aurelian a fost un foarte capabil general. Păcat că a avut parte de o domnie aşa de scurtă. Ca şi Claudius al II-lea împăratul Aurelian i-a învins pe barbarii din nord punându-i la respect. Însă a trebuit să ia o decizie grea abandonând provincia Dacia adusă în imperiu de Traian. Deşi a fost hulit de mulţi Aurelian a procedat corect mutând graniţa pe Dunăre unde apărarea era mai puternică. Dacia era în calea barbarilor şi nu mai putea fi apărată decât cu mare greutate. Au mai abandonat provincii şi alţi împăraţi nu a fost Aurelian primul, aşa cum zic unii istorici nevolnici. Hadrian a părăsit provinciile create de Traian în Orient şi se pare că dorea să plece şi din Dacia încă de pe atunci dacă nu-i întorceau gândul prietenii săi. Commodus a renunţat să creeze o provincie în Germania, pe care o cucerise tatăl său. 
Dacia a fost cucerită de Traian, cel supranumit de senat „Optimus Princeps” [cel mai bun dintre împăraţi – n. trad.] în urma a două grele războaie. Dacii conduşi de către regele lor Decebal au fost învinşi, iar Dacia a devenit provincie romană. Columna ridicată de către împărat la Roma pentru a arăta lumii victoria sa se poate vedea şi astăzi. Se spune că din Dacia Traian s-a întors cu nenumărate bogăţii. În vremea lui Gallienus un dac pe nume Regallianus s-a proclamat împărat. El pretindea că se trage din neamul lui Decebal. După ce a luptat vitejeşte contra barbarilor a fost ucis de cei care i-au fost, pentru scurt timp, supuşi. Aurelian a alcătuit dincoace de Dunăre o provincie cu numele Dacia pentru a ascunde romanilor părăsirea acestei regiuni.
Ceea ce ni se pare mai important la Aurelian este faptul că a fost un înfocat adept al zeului Mithra. Dinspre Orient ne-au venit multe influenţe, şi nu neapărat dintre cele mai bune. Cultul zeului Mithra este unul dintre aceste lucruri. Mithra a venit din Persia unde era cel mai important zeu al religiei create de înţeleptul Zoroastru. Această religie păgână este cumva specială şi apropiată de creştinism. Voi arăta aceste lucruri fără să jignesc credinţa noastră creştinească. În zoroastrism există un singur creator al tuturor lucrurilor numit Ahura Mazda. Acest creator suprem, din câte am putut înţelege, a avut un fiu numit Mithra. Deci, este la fel ca Isus Christos, care este fiul Atotputernicului. Conform tradiţiei, acest Mithra s-a născut în data de 25 decembrie, la fel ca Mesia. După naşterea sa nişte păstori au venit să i se închine, la fel cum lui Isus i s-au închinat ce trei magi. Acest zeu este asociat soarelui dătător de viaţă. Mithra luptă contra răului şi influenţelor negative. Iată altă legătură cu Isus Christos. Mithra este înarmat cu o măciucă cu ajutorul căreia alungă demonii. Oare episcopii noştri nu au o cârjă ca simbol al puterii pe care o au de a lupta cu răul. Desigur Mithra vede şi aude tot şi îi ajută pe cei care luptă de partea dreptăţii.
Aurelian a fost fermecat de acest zeu pe care l-a numit „Sol invictus” [neînvinsul soare – n. trad.] ceea ce-l aseamănă oarecum cu Apollo şi-l face mai uşor de acceptat de către romani. Cultul lui Mithra a devenit obligatoriu pentru orice roman, iar mulţi l-au îmbrăţişat cu plăcere. Aşa de mulţi au fost cei care i s-au închinat lui Mithra încât a existat temerea printre creştini că credinţa lor va pieri, iar Mithra va triumfa. Că nu s-a întâmplat aşa este o nouă dovadă a puterii lui Dumnezeu. Oricum, nicio persecuţie nu a fost aşa de periculoasă pentru creştini ca zeul Mithra. Puţin a lipsit ca Isus să fie respins de minţile păgâne ale romanilor în favoarea lui Mithra cu care, după cum am arătat, se aseamănă foarte mult. Unii spun că acesta a fost un diabolic plan creat de Aurelian pentru a stârpi creştinismul. Împăratul a văzut că persecuţiile nu au fost de niciun folos şi de aceea l-a chemat în ajutor pe Mithra, iar el a fost primul său mare slujitor. Vă spun toate acestea deşi nu ştiu cât de adevărate sunt.
Aurelian a murit în anul 275 asasinat de apropiaţii săi. Înainte să moară a reuşit să readucă sub ascultare partea de apus a imperiului şi ar fi procedat la fel şi-n răsărit dacă nu-l oprea sfârşitul. Mulţi creştini au răsuflat uşuraţi când s-a aflat de plecarea sa dintre cei vii. Printre urmaşii lui Aurelian cel mai vrednic pentru a fi amintit aici a fost Probus. Acesta a purtat multe războaie victorioase contra barbarilor şi uzurpatorilor. În cele din urmă a fost ucis şi el de proprii ostaşi.
Moartea împăratului Numerianus întâmplată în anul 284 l-a ridicat ca împărat pe Diocleţian. Despre faptele acestui important împărat voi spune multe întrucât acesta a fost cel mai mare duşman al lui Christos. Mulţi dintre fraţii noştri întru credinţă îl numesc „Fiara” pentru cruditatea cu care i-a tratat pe creştini. Eu voi povesti faptele acestui om pentru că a făcut şi multe lucruri demne de laudă prin care a salvat împărăţia romanilor de la distrugere. Sunt de părere că un om trebuie judecat şi după faptele sale lăudabile şi nu doar după cele ticăloase, aşa cum fac unii care scriu istorie şi nu fac altceva decât să-l blesteme fără a arăta lucrurile aşa cum s-au petrecut. Chiar şi un păgân trebuie judecat „fără ură şi părtinire”. 
 
Capitolul III
 
Magister: Valerian a persecutat creştinii în aceeaşi manieră blândă.
Ucenicul: Am înţeles că acest Cezar dorea să pună mâna pe averile creştinilor pentru a scoate imperiul din criza financiară în care se găsea.
Magister: Aşa au afirmat detractorii săi deoarece a dispus confiscarea averilor celor care nu renunţau la creştinism. Însă nu ştim câte averi au fost de fapt confiscate, iar martirii din timpul său pot fi număraţi pe degete chiar după contabilizarea făcută de biserică. Orice interdicţie trebuie însoţită de o pedeapsă. Cine ascultă o lege care nu implică o pedeapsă? Desigur, nimeni şi de aceea a dispus confiscarea averilor. El a continuat politica tradiţionalistă promovată de Decius. Nu a fost cine ştie ce persecutor, chiar şi după standardele bisericii.
Ucenicul: Despre Aurelian ce ne puteţi spune?
Magister: Da, acesta este un caz mai delicat. Împăratul Aurelian a oprit prăbuşirea imperiului roman, învingându-i pe barbari şi refăcându-i unitatea şubrezită de luptele intestine. Din perspectiva discuţiei noastre el este important deoarece a promovat cultul zeului Mithra.
Ucenicul: Ce legătură are Mithra cu creştinismul? Nu este doar un alt zeu păgân?
Magister: Nu tocmai. Acest zeu semăna foarte mult cu Isus, iar mulţi chiar îi confundau. Aurelian a impus acest cult în tot imperiul aşa că numărul creştinilor a scăzut foarte mult. Exista riscul ca religia creştină să dispară din lipsă de aderenţi. Lupta lui Aurelian cu creştinismul a fost mult mai subtilă şi, prin urmare, mai eficientă. El a înţeles că forţa brută nu are niciun efect şi de aceea a recurs la această ingenioasă stratagemă.
Ucenicul: El nu avea nevoie de bani precum Valerian?
Magister: Cred că avea şi el carenţe financiare dar nu s-a bazat pe creştini pentru rezolvarea lor. Părerea mea este că dacă vrei să identifici interese pecuniare în spatele unor dispute religioase ai mai mari şanse de reuşită uitându-te în ograda bisericii creştine.
Ucenicul: La ce vă referiţi?
Magister: Mă refer la edictul de expulzare al evreilor emis şi pus în aplicare în 1492 de către preacatolicii regi Isabela de Castilia şi Ferdinand de Aragon. Aceştia au dispus expulzarea evreilor din Spania pentru a acapara averile acestora. Acest fapt s-a produs chiar înainte de plecarea lui Cristofor Columb în căutarea Americii.
Pretendentul: Sunt foarte curios. Spuneţi-mi ce s-a întâmplat atunci?
Magister: Reconquista, adică eliberarea Spaniei de sub ocupaţia arabă a secătuit trezoreria regală, iar cei doi monarhi au decis expulzarea evreilor din regatul lor pentru ca, în acest fel, să acapareze averile acestora. 
Pretendentul: Ce conţinea acest edict?
Magister: Din întâmplare am un fragment din acest edict în mapa mea. A fost emis la 31 martie 1492 şi prevedea expulzarea tuturor evreilor până la sfârşitul lunii iulie a aceluiaşi an. Se spunea, printre altele: „Decretăm ca toţi evreii care trăiesc în regatul nostru, fără deosebire de vârstă şi de sex, trebuie să părăsească ţinuturile noastre cel mai târziu până la sfârşitul lunii iulie a acestui an, împreună cu fiii, fiicele şi servitorii lor evrei şi le interzicem să mai revină vreodată în ţară, s-o traverseze sau să mai pătrundă în ea, indiferent de motiv”.1
Pretendentul: Faptul că unele capete încoronate au procedat mai rău decât împăraţii romani nu îi exonerează pe cei din urmă de orice vină.
Magister: Ai perfectă dreptate. Nu asta am vrut să fac ci să evidenţiez că intoleranţa religioasă nu a fost un apanaj al păgânilor politeişti. Şi că de fapt unii creştini 
s-au dovedit chiar mai răi decât politeiştii romani în ciuda mesajului pacifist al creştinismului. Mulţi dintre liderii creştinilor au fost mult mai bestiali decât împăraţii romani. Persecuţiile autorităţilor romane contra creştinilor au avut un scop precis: salvarea imperiului. Ura şi dorinţa de înavuţire au fost aspecte secundare ale persecuţiilor anticreştine.
Pretendentul: În pofida acestor realităţi trebuie să condamnăm abuzurile la care au fost supuşi creştinii.
Magister: Absolut. Dar înainte să facem asta trebuie să cunoaştem magnitudinea reală a acestor persecuţii, contextul în care s-au produs acestea şi scopurile urmărite de persecutori. Asta este ceea ce încerc să fac. Departe de mine gândul de a absolvi vreun împărat de vina ce-i aparţine. Însă vreau ca aceşti persecutori să aibă parte de un proces corect. Asta este adevărata mea dorinţă.
Discipolul: Sunt convins că în ceea ce priveşte împăratul Diocleţian veţi recunoaşte că a fost un mare tiran şi persecutor al creştinilor.
Magister: Da şi nu! Faptele unui individ nu sunt 100% albe sau negre. În viaţa de zi cu zi predomină griul. Diocleţian a fost un mare împărat, dar memoria sa este pătată de persecuţiile anticreştine care au atins apogeul în timpul său. Între anii 235 şi 284 Imperiul roman a cunoscut o criză profundă care era cât pe ce să distrugă acest mare şi glorios stat. Claudius al II-lea, Aurelian sau Probus au fost împăraţii care au ajutat la refacerea puterii imperiale, însă Diocleţian a fost cel care a dus la bun sfârşit această titanică sarcină. 
Discipolul: Care au fost în esenţă măsurile luate de acest împărat?
Magister: El a înţeles bine una dintre marile probleme ale imperiilor foarte întinse: distanţa. Imperiul roman se întindea pe trei continente: Europa, Africa şi Asia. Era imposibil pentru un împărat facă faţă tuturor problemelor pe care le incumbă administrarea unui asemenea imperiu într-o epocă în care comunicarea la distanţă era rudimentară. De aceea, el a decis ca în loc de un împărat să existe patru. Acest sistem politic s-a numit tetrarhie. Existau doi Auguşti şi doi Cezari. Fiecare dintre aceştia conducea o parte a vastului imperiu roman. Astfel, reacţia faţă de un uzurpator sau faţă de o ameninţare externă era promptă şi eficientă. 
Discipolul: Cu o problemă similară s-au confruntat şi Statele Unite ale Americii. Credinţa mea este că fără ajutorul telegrafului şi a căii ferate SUA nu ar fi fost ceea ce este astăzi. Între Atlantic şi Pacific ar fi existat mai multe state, nu unul singur. Episodul independenţei texane precum şi războiul de secesiune îmi susţin teoria. Comunicarea rapidă este cea mai mare problemă cu care se confruntă imperiile foarte întinse.
Magister: Corect! Chiar şi imperiul mongol, care a ridicat serviciul poştal la un nivel de mare eficienţă s-a destrămat în cele din urmă. Treceau luni de zile până ce marele han, aflat în legendarul palat Xanadu, afla despre revolta vreunui han. Imperiul mongol, după cum cred că ştiţi, a fost cel mai mare imperiu din istoria umanităţii. A măsurat aproximativ 50 de milioane de km². 
Discipolul: De ce i-a persecutat Diocleţian pe creştini?
Magister: Bună întrebare domnilor. Diocleţian a pornit persecutarea creştinilor de abia spre sfârşitul domniei sale. El a observat că reformele constituţionale, fiscale, militare şi administrative nu erau suficiente pentru a creşte coeziunea imperiului. Astfel, el a decis să intervină şi-n chestiunile religioase.
Discipolul: Concret ce a avut contra creştinilor?
Magister: În anii 296-297 a avut loc o campanie victorioasă contra perşilor condusă de Cezarul Galerius. În timpul acestei campanii au fost diferite acte de insubordonare ale anumitor soldaţi creştini, ceea ce l-a determinat pe Galerius să acţioneze în forţă. Reţineţi că până atunci Diocleţian nu a avut nimic cu creştinii. Galerius a cerut rezolvarea acestei chestiuni. Astfel, cultul lui Jupiter a devenit obligatoriu pe tot cuprinsul imperiului. Însă Diocleţian nu a luat o decizie înainte de consultarea oracolului din Milet. Acesta a susţinut ideile promovate de Galerius şi în această manieră s-a ajuns la cea mai mare persecuţie contra creştinilor.
Discipolul: Prin urmare, Diocleţian a fost manipulat de preoţii unui oracol? Cu toţii ştim că predicţiile acestor oracole erau farse grosolane. Nu de puţine ori erau implicate şi diverse substanţe halucinogene. Deci, clerul politeist l-a montat pe Diocleţian împotriva creştinilor pentru a scăpa de un periculos concurent reprezentat de creştinism.
Magister: Putem spune şi aşa. Personal, îmi place să cred că Diocleţian era mult mai inteligent şi că a consultat acest oracol pentru a avea un pretext. El ştia foarte bine care va fi verdictul acestui oracol. Totodată cred că dorea să le arate politeiştilor că le susţine cauza, fapt pentru care ei erau datori să facă front unit în jurul său şi să-l susţină în opera de salvare a imperiului. Cel puţin, asta îmi place să cred.
Ucenicul: Consider extrem de verosimilă teza concurenţei dintre diferitele culte religioase. Astăzi, observăm cum diferitele religii duc un nemilos război pentru cucerirea sufletelor. Prozelitismul şi frica generată de pierderea aderenţilor sunt marile probleme ale religiilor contemporane. De ce ar fi fost altfel în antichitate. Clerul politeist a văzut în creştinism un outsider care ameninţa să-l scoată de pe piaţă, fapt pentru care a reacţionat cu violenţă. 
Magister: Acesta este doar o faţă a problemei. Vom aprofunda această chestiune mai încolo. Cert este că în anii 303 şi 304 Diocleţian a emis patru edicte anticreştine. Acestea prevedeau, în esenţă, următoarele: confiscarea cărţilor sacre şi distrugerea bisericilor, întemniţarea şefilor religioşi, eliberarea celor care repudiau creştinismul şi organizarea de sacrificii pe tot cuprinsul imperiului. Jupiter trebuia adorat de către toată lumea.
Ucenicul: Dar cu Mithra cum a rămas?
Magister: Diocleţian nu a sesizat, precum Aurelian, potenţialul acestui zeu. Adepţii lui Mithra erau foarte mulţi în acele vremuri. Poate erau chiar mai numeroşi decât creştinii. În acele vremuri romanii oscilau între Mithra şi Isus, iar balanţa nu părea să se încline decisiv în favoarea vreunuia dintre ei. Acesta este un adevăr istoric asupra căruia biserica păstrează tăcerea.
Ucenicul: Cei care îl adorau pe Mithra au fost persecutaţi de autorităţi?
Magister: Da, dar numai pentru o foarte scurtă perioadă de timp. În timpul războiului cu persanii, adepţii lui Mithra au devenit indezirabili. În definitiv, acest zeu semăna foarte mult cu Isus şi a fost importat din Persia fapt pentru care era văzut ca un fel de cal troian al marelui inamic de la răsărit. Aşa se şi explică, poate, de ce Diocleţian a fost reticent şi vizavi de Mithra. 
Pretendentul: Văd că politica şi religia au mers mereu mână-n mână. E posibil ca reacţia anticreştină să fi fost declanşată şi de faptul că Armenia s-a creştinat în acele vremuri?
Magister: Pot spune că prin punerea acestei întrebări pe tapet ai punctat decisiv. Da, în anul 301 d. Chr. Armenia a devenit primul stat care a adoptat în mod oficial creştinismul. Regele care a făcut posibil acest lucru a fost Tiridates al III-lea. Trebuie spus că în Armenia s-a dus un dur război între Mithra şi Isus. Dar Tiridates al III-lea a tranşat disputa în favoarea lui Isus. Deci, avem de-a face cu o creştinare de sus în jos. Se prea poate ca Diocleţian să fi văzut în acţiunile monarhului armean un precedent periculos, fapt pentru care s-a decis să acţioneze până nu era prea târziu.  
Pretendentul: Nici maniheismul n-a dus-o foarte bine în timpul lui Diocleţian. Ce părere aveţi despre acest aspect?
Magister: Maniheismul era o religie nouă pe vremea lui Diocleţian. La fel ca Mithra a venit dinspre Persia şi era însoţit de o aură de mister care de obicei trezeşte suspiciuni. La fel ca religia creştină ori ca zoroastrismul şi maniheismul propovăduia o viziune monoteistă asupra universului. Mulţi dintre romani nici nu au văzut vreo diferenţă între zoroastrism şi maniheism. De altfel, nici astăzi nu se ştiu prea multe despre miticul Mani, iniţiatorul acestui cult. Cert este că maniheiştii au avut parte şi ei de destule persecuţii. Mulţi învăţaţi pretind că elemente maniheiste au fost încorporate în religia creştină. După cum am mai spus maniheismul venea din Persia, iar persanii erau duşmanii declaraţi ai Imperiului roman. De pe vremea lui Cezar romanii s-au luptat cu parţii şi apoi cu persanii. Deci, secole de lupte furibunde şi criza Imperiului roman au făcut ca autorităţile să respingă influenţele spirituale venite de la duşmani.
(va urma)

 


Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


     7 plus 2   = ?  

Voteaza legal!
Publicitate
Newsletter