Amintiri din vechiul sat
„Să ştii că nimic din ce ţine de lumea momârlanilor nu mi-e străin!”, îmi spune Dumitru Gălăţan, în timp ce încerc să ţin maşina pe drumul plin de zăpadă care ne poartă spre căsuţa veche din lemn.
„Am făcut de toate aici: am mers la fân, la coasă, cu vacile, cu oile, am fost la petreceri şi la înmormântări, asta a fost lumea mea. Veneam de la facultate în vacanţa de vară şi păşteam oile, iar când mă întorceam la şcoală, tata vindea un berbec şi ăia erau banii mei până la următoarea vacanţă”, continuă interlocutorul meu, despre care am descoperit, ceva mai încolo, că are şi un mic regret legat de vremurile când era june la Jieţ: acela că n-a învăţat să cânte la fluieră, pentru că - zice el - n-ar avea talent la muzică.
N-aveam eu casete cât avea de povestit Dumitru Gălăţan, un om care a valorificat tot acest tezaur de amintiri, dublat de o riguroasă documentare, într-o serie de cărţi care au ajuns de referinţă atunci când se vorbeşte despre momârlani. Mi-a vorbit de vechiul sat cu nostalgie şi s-a cutremurat constatând că mai toţi cei care i-au însoţit copilăria s-au mutat în satul de sub pământ, aşteptând Ziua Judecăţii. S-a ferit să facă previziuni cu privire la viitorul momârlanilor, deoarece nu concepe ca oieritul, de exemplu, care a fost dintotdeauna ocupaţia de bază a oamenilor de aici, să dispară pentru că aşa vrea U.E. sau piaţa sau cine mai ştie cine.
E o plăcere să-l asculţi pe Dumitru Gălăţan povestind despre satul în care a trăit o viaţă întreagă. Mi-a vorbit de prima lui zi de şcoală şi de tăbliţa pe care scria lecţii ce nu puteau fi arătate cu mândrie părinţilor, fiindcă se ştergeau până acasă, şi mi-a arătat banca din lemn pe care îşi scria temele, la lumina lămpii cu petrol. Mi-a arătat un steag de piţărăi, care abia încăpea în casă şi mi-a povestit cum era Crăciunul copilăriei sale, când bomboanele de pom erau cea mai mare dorinţă pentru copiii de atunci şi mi-a spus cum a aflat el că nu există Moşul aducător de cadouri, deşi ar fi vrut să nu ştie că tot părinţii îi pun micile daruri sub brad. Şi câte şi mai câte…
O lume între coperţi de carte
Când vine vorba de cărţile sale, în care a pus tot ce ştia despre momârlani, Dumitru Gălăţan lasă deoparte tonul nostalgic şi vorbeşte ca unul care a făcut din etnologie o a doua profesie. A scris sistematic despre satul momârlănesc şi se pregăteşte să încheie un ciclu care aduce în faţa cititorilor obiceiurile naşterii, ale nunţii şi ale înmormântării, iar cărţile sale au ajuns să fie citate de către specialiştii reputaţi în domeniu, pentru că o asemenea cercetare sistematică nu s-a mai făcut de foarte multă vreme.
„Să ştii că nici eu nu le ştiu pe toate despre momârlani, recunoaşte zâmbind Dumitru Gălăţan. Am avut multe surprize în timpul documentării, şi am descoperit lucruri pe care, chiar fiind unul de-al lor, nu le ştiam”.
De fapt, personajul reportajului de astăzi e, în afară de universitarul Ioan Lascu, singurul momârlan care a pornit o cercetare ştiinţifică a lumii din care provine, şi are marele avantaj că cei care i-au devenit surse de documentare i-au vorbit ca unuia pe care îl cunosc de mic. „Una e să vii câteva ore şi să stai de vorbă cu momârlanii, şi alta e să-ţi povestească şi să-şi deschidă sufletul în faţa unuia de-al lor”, îmi spune Dumitru Gălăţan.
În plus, cercetările sale i-au permis accesul la surse de documentare foarte vechi, şi în reportajul difuzat astă seară pe KTV - de la ora 20:30, pentru că e o ediţie specială - veţi afla o variantă inedită şi bine documentată cu privire la originea termenului de momârlan.
E supărat - pe bună dreptate - că dicţionarele acordă un sens peiorativ termenului care îi defineşte pe cei mai vechi locuitori ai Văii Jiului, dar pune acest lucru pe seama lipsei de documentare a celor care le întocmesc. Când vine vorba de propria definiţie asupra momârlanilor din care face parte, Dumitru Gălăţan mi-a zis cam aşa: „Momârlanii chiar sunt mândri de acest nume. Ei sunt urmaşii dacilor liberi, continuatorii şi urmaşii tradiţiei lor, crescători de animale din tată-n fiu, din moşi-strămoşi, de la tătucul Decebal până azi. Şi-atunci, cum să nu fii mândru?”.
Aş mai fi stat să-l ascult pe cel care a primit titlul de momârlan de onoare al Petrilei dar, cum vă ziceam, s-a terminat caseta... Când am ajuns la montaj mi-a părut rău că ciuntesc cele povestite cu atât de mult farmec de distinsul meu interlocutor, aşa că reportajul difuzat la KTV în această seară se mută la 20:30, ca să puteţi asculta în tihnă poveştile istorisite de Dumitru Gălăţan-Jieţ, de profesie momârlan.
