O fi el un text clasic…

…dar spectatorii care au fost la premieră - puţini, pentru că s-a jucat cu publicul pe scenă şi locurile au fost limitate - s-au trezit în faţa unui decor din zilele noastre, din care nu lipseau un polizor, o bormaşină şi alte unelte moderne de care personajele s-au folosit de-a lungul reprezentaţiei. Camera (adevărată) construită pe scenă de Ioana Pascha a reuşit să separe planurile textului, personajele mutându-se ba sus, unde se cereau jucate anumite pasaje, ba jos, iar prezenţa spectatorilor atât de aproape de actori pare să fie o experienţă îndrăgită de regizorii veniţi la Petroşani, dacă ne gândim că a fost un procedeu folosit şi de Alexander Hausvater, şi de Mihai Măniuţiu, iar la această premieră de Alexandru Dabija.

Dacă o să mergeţi să vedeţi Nunta lui Figaro, veţi remarca în mod sigur muzica semnată de Ada Milea, care poartă amprenta inconfundabilă a ironiei cu care artista ne-a obişnuit. În piesa asta se cântă - chiar bine! - şi vă veţi amuza, cu siguranţă, la auzul textelor cu care Ada întregeşte umorul comediei lui Beaumarchais. E o piesă care merită văzută pentru că va reuşi să vă scoată, măcar pentru câteva ore, din atmosfera friguroasă şi  aproape sumbră a acestui început de an.

 

Interviu în pat

Mă aşteptam ca Alexandru Dabija - regizor cu un palmares impresionant, care a pus în scenă de la Shakespeare şi Moliere până la Cehov şi Ionesco - să fie…cum să zic, mai rezervat când e vorba de un reporter obraznic ce dă buzna în culise şi pe scenă cu un ditamai steadycam (operat, se ştie, de Cornel - mulţam fain). Ei bine, n-a fost deloc, dar deloc aşa, şi interviul pe care maestrul a binevoit să mi-l acorde a fost o discuţie amicală, foarte plăcută, care a avut loc pe un pat din capătul scenei, de altfel confortabil. De fapt, Alexandru Dabija a fost atât de amabil, încât pun pariu că, dacă i-aş fi zis că vreau să filmez piesa integral, ar fi jucat un spectacol doar pentru camere. Îi mulţumesc încă o dată, public, pentru condescendenţă.

Mi-a povestit că a venit la Petroşani „pentru că e-n margine” şi a ales acest text pentru că, oricum, totu-i vesel în ţara asta. „Totu-i o nuntă, totu-i o paranghelie… De fapt, e aceeaşi veselie şi pe stradă şi în sala de teatru. E un prilej de banchet… Am făcut piesa asta tocmai pentru că toată lumea face tot soiul de năzdrăvănii extrem de serioase sau, mă rog, contemporane, extrem de agresive… pentru mine-i o vreme de divertisment, adică-i un circ generalizat pe care eu îl traduc aşa, acum, cu textul ăsta. De obicei, în astfel de momente, clasicii ne ajută, şi nu pentru că ar fi serioşi şi confirmaţi de istorie, ci pentru că ne aduc aminte că nu facem altceva decât să repetăm aceeaşi poveste tot timpul. Chiar dacă susţinem că ne retragem, că ne ascundem în artă, legătura dintre teatru şi viaţa socială este profundă. Clişeul cu teatrul oglinda vremii e mai mult decât real. Teatrul este un fenomen viu, de-aia vine omul la spectacol, ca să simtă transpiraţia şi suflul artistului pe scenă şi cred că legătura dintre social şi artă este profundă”, spunea maestrul Alexandru Dabija, pe care îl puteţi vedea în reportajul difuzat astă seară, de la ora 18, pe KTV.

 

Domniţe tinere & juni puşi pe şotii

Unul dintre motivele pentru care Alexandru Dabija a venit la Teatrul din Petroşani a fost şi trupa, despre care auzise de la Mihai Măniuţiu că face treabă bună. S-a confirmat şi de această dată că actorii noştri pot face faţă cu brio exigenţelor impuse de asemenea regizori şi felul în care au dus la capăt o partitură plină de răsturnări de situaţie cum a fost aceasta le confirmă încă o dată valoarea. A fost o adevărat încântare să-l văd pe Dorin Zachei în rolul contelui, felul în care a pus în valoare acest personaj recomandându-l drept un actor cu o înclinaţie deosebită pentru comedie, şi spun asta după ce l-am văzut în rolul lui Basarab din Croitorii cei mari din Valahia, unde a reuşit, de asemenea, să dea viaţă unui personaj plin de umor. Andreea C. Hristu, pe care aţi putut-o vedea în rolul titular din Antigona, a trecut fără probleme de la tragedia antică la comedie, demonstrând că poate face roluri care trec de la o extremă la alta, iar Ioana Florescu a interpretat-o impecabil pe Suzi, cea care ba se mărită, ba nu se mai mărită, făcând pereche excelentă cu un Figaro care a ştiut să fie şi serios, şi enervat, şi obraznic sau glumeţ, după cum o cerea piesa.

Merită să vedeţi sau să revedeţi Nunta lui Figaro, fie şi pentru faptul că nu trebuie să cinstiţi mirii spre dimineaţă, ci doar să fiţi martorii unui spectacol care, cu siguranţă, vă va aduce zâmbetul pe buze.