04.11.2011,  13:01:16 | 0 comentarii | 619 vizualizari
Întâmplări adevărate
de Ziarul Vaii Jiului

Colegul de liceu. Ajunsesem în Sighişoara, acel superb oraş medieval, încărcat până la refuz de vestigiile trecutului, plin de flori şi obiecte de artă. Era şi o zi deosebit de însorită, cu căldură dată la maxim, cu care ocazie fiecare umbrar era un refugiu mult aşteptat. Alesesem terasa unei cafenele, o oază binevenită în acele stări de fapte. Åži împreună cu alte personaje, cu care făceam o excursie în circuit prin ţară, degustam un deosebit suc de mere autohton, de la gheaţă, datorită căruia simţeam că renaştem din propria noastră cenuşă. Atunci, de undeva din neant parcă, s-a apropiat discret şi parcă cu oarecare ezitare un bărbat tânăr care mi se părea cunoscut şi care (culmea) îmi zâmbea destul de adolescentin de altfel. În clipa următoare am recunoscut în el pe fostul meu coleg de liceu, Sorin. De altfel nici nu era greu de recunoscut deoarece, deşi trecuseră zece ani de la terminarea liceului, arăta exact la fel. Ba, parcă şi îmbrăcămintea era tot aia. Toate astea mi-au trecut prin cap în câteva fracţiuni de secundă, cât timp el s-a apropiat şi mi-a întins o mână deosebit de rece. Åži parcă transpirată. L-am invitat să ia loc dar el mi-a propus o variantă mai atractivă şi anume un periplu prin oraş, sub directa lui îndrumare urmând să fac joncţiunea cu grupul mai târziu. Am acceptat cu nedisimulată bucurie, orice schimbare în program fiindu-mi de bun augur. Între timp însă, soarele intrase în nori şi totul trăia sub ameninţarea unei ploi inevitabile. Trebuie să recunosc că ploaia e duşmanul meu cel mai enervant dar în cazul acela trebuia s-o accept. Ce m-a şocat la el a fost, în primul rând, culoarea. Avea o faţă (nici nu ştiu cum să spun) cadaverică aproape, ceea ce m-a condus la ideea unei boli, probabil incurabile, de ficat sau ceva „pe-acolo”. Al doilea indiciu pe care l-am remarcat a fost (ca să spun aşa) viteza. Eu care altădată abia puteam să mă ţin după el, acum mă târam (ca într-un film cu încetinitorul) de-a lungul acelui burg deosebit de pitoresc. Iar un al treilea indiciu care mi-a creat unele suspiciuni (pe care le-am uitat însă destul de repede) a fost faptul că vorbea foarte puţin (chiar economicos) ţinând cont că în urmă cu zece ani aproape că nu-ţi venea rândul la discurs din cauza logoreei lui. Dar toate astea au pălit în faţa mirificelor imagini pe care oraşul ni le dezvăluia cu încântarea unui şcolar care arată desenele create pe ascuns. Vorba lui domoală şi rară completau discret grandoarea imaginilor şi cele două lucruri se complementau perfect. Trebuia să recunosc că era foarte bine informat pentru un locuitor care se afla în oraş doar de zece ani. Pe parcurs
i-am arătat câteva fete nostime,
îmbrăcate cât se poate de libertin dar comentariile mele l-au lăsat rece, nepărând deloc interesat. I-am propus să ne odihnim puţin la o terasă întâlnită în cale. A fost de acord (cu puţină ezitare în voce) dar la câteva minute după aducerea comenzii şi-a cerut scuze şi a dispărut o bună bucată de timp. La revenire am observat că îşi schimbase atitudinea şi la faţă arăta şi mai rău. A refuzat să ia în seamă consumaţia şi am descins din nou la drum (adică la plimbare). „Stai pe aproape?” am tatonat eu terenul. A dat din cap afirmativ dar a schimbat repede subiectul. Am revenit înciudat: „Stai la bloc sau la casă particulară?”. Nu mi-a răspuns. Se vedea clar că întrebările îl irită. Åži din nou m-a şocat ceva. Părea, deodată, ceva mai îmbrătrânit. Sau o luasem eu razna. Aşteptam totuşi să mă invite acasă la el. Părea un lucru plin de normalitate. Dar aceasta nu s-a întâmplat. Ploaia continua să ne ameninţe de undeva de foarte de sus şi el vorbea parcă din ce în ce mai stins. „O cheamă Lavinia!” l-am auzit brusc. „Pe cine?” am întrebat eu, complet lipsit de tact. „Pe nevastă-mea, a revenit el după un timp, e mai mică cu cinci ani decât mine. Åži mai blondă. Åži mai frumoasă... De fapt când îi telefonez spun: aici Bestia, caut Frumoasa! Åži de fiecare dată râde. Are un râs frumos...”. „Să înţeleg că eu eşti Bestia?” îl întreb amuzat. „Normal, sare el, aşa a hotărât ea!”. Åži parcă o tristeţe iremediabilă îi răzbătea din voce. „Ai divorţat cumva?” pun eu o întrebare bazată pe tristeţea lui. Ciudat, întrebarea nu-l surprinde. Nici nu-l contrariază de fapt. Îmi răspunde doar printr-un scurt, parcă ţipat „Nu! Aveam... începe el şi apoi se corectează, am şi două fete, Mari Lou şi Electra. Prima are cinci ani, a doua - trei. Prima seamănă cu mine, a doua cu nevastă-mea”. Nu e greu să observ în colţul genelor câteva lacrimi care stau la rând să iasă la lumină. Schimb subiectul. Nu întotdeauna sunt lipsit de tact. Brusc ne oprim la o intersecţie. La ora aia nu prea e circulaţie. Totul se desfăşoară în program „de voie”. „O vezi? întreabă el, după care precizează: intersecţia o vezi?”. „Normal!” îi precizez şi eu, debusolat. „Acum doi ani, aici am avut un accident. Grav. Puteam să mor. Mă crezi?”. Îl asigur că îl cred.  De ce n-aş face-o? „Åžtii, n-am simţit nicio durere... nimic... doar că am dormit câteva zile... atât...”. „După care ţi-ai revenit!” conchid eu. Îmi răspunde ezitant: „Da! Aşa cred!”. Deodată începe să plouă. O ploaie răpăitoare, colorată de fulgere. S-a şi întunecat, de parcă-ar fi seară. Suntem totuşi până în amiază. Ne retragem sub o streaşină. Niciunul din noi n-are umbrelă. Ploaia se înteţise de-acum. La întâlnirea cu asfaltul picăturile se prefăceau în bulbuci. Era aşa numita ploaie cu băşici. Prin perdeaua ploii decorul părea delirant. „Peste drum e casa mea” aproape că şopti el şi am tresărit fără să vreau. „Aia cu acoperiş de olane. Cu muşcate la fereşti. Cu gard forjat...”. „O văd! l-am liniştit eu, e frumoasă...”. „O casă ca toate casele” a replicat el şi n-a mai vorbit nimic, până la terminarea ploii, care nu s-a lăsat mult aşteptată. Am plecat, ocolind cu grijă celelalte băltoace. Începuse să răsară o geană de soare. Atmosfera era plăcut respirabilă. Vălătuci de aburi se ridică subtil dinspre asfaltul (aş putea spune) reavăn. „Hai în cimitir!” îmi spune deodată, parcă
şi-ar fi călcat pe inimă. Intrăm. Am o strângere de inimă. Nu mare, dar suficientă. Totdeauna cimitirele îmi produc o senzaţie aparte. Nu de teamă. Nu de disconfort. E ca şi cum ai intra într-o lume nouă, în care oamenii ei aşteaptă disciplinaţi orice vizită a celor care îi vor înlocui, când ei se vor înălţa la cer. De altfel totul acolo părea de astă dată mai mult decât original, aproape monumental. Alei, monumente funerare în marmură, piatră, beton. Åži totul, dar absolut totul, înotând în valuri de flori multicolo­re de pe care se prelingeau încă picăturile de ploaie, care nu-şi atinseseră încă destinaţia. Soarele, urcat bine pe boltă, aruncă raze misterioase pe cripte, făcându-le mai umane. Nu mă mai săturam privind acest spectacol de lumină şi poezie. Deodată privirea mi
s-a izbit dureros de placa de marmură a unui mormânt aşezat cuminte la intersecţia a două alei. Åži-am tresărit. Pe placă era dăltuit numele prietenului meu. M-am uitat întrebător înspre el, care privea acea placă cu un aer fascinant. „Nu sunt eu!” a rostit scurt şi a plecat parcă în grabă. Abia l-am ajuns. Acum părea şi mai bătrân. Mai bătrân chiar decât mine. Părea, în acelaşi timp, şi răvăşit. Åži aproape nu mai semăna. De atunci şi până la hotelul unde eram cazat n-a mai vorbit prea multe. Nici peisajul nu mai părea interesant. Åži soarele intrase din nou în nori. Ne-am luat rămas bun cu gesturi ezitante. I-am remarcat din nou mâna rece şi uşor umedă, precum şi glasul obosit. M-am întors să mă uit după un coleg de cameră. Când am revenit cu privirea, dispăruse. Parcă intrase în pământ. După două ore uitasem de el.
* * *
După două luni, întors în Petroşani, am întâlnit-o, din întâmplare, pe sora lui, căreia am simţit nevoia să mă confesez asupra celor întâmplate cu fratele său, crezând că îi fac, totuşi, o surpriză plăcută. Ideea, cel puţin aşa mi s-a părut, părea să o bulverseze. În timp ce vorbeam îi apăreau pe faţă pete roşii de parcă aş fi povestit secvenţe sexi. Povestirea a durat ceva mai mult decât ne aşteptam noi dar în acest timp ea a refuzat propunerea din partea mea de a ne aşeza undeva, preferând să suportăm totul în picioare. După ce am pus punct povestirii a urmat o pauză penibil de apăsătoare, urmată în cele de urmă de o invitaţie la o cafea, la ea acasă. N-am refuzat-o deoarece m-a şocat impactul avut asupra ei a relatării mele. Odată cafeaua pusă în ceşti şi aşteptând răbdătoare să fie savurată, cu mâini tremurând ea şi-a aprins o ţigară şi suflând uşor fumul a început o disertaţie făcută parcă să mă lase mască: „În momentul când ai început să relatezi aceste stări de fapte pe
care le-ai trăit acolo, am crezut că eşti beat, sau pus pe şotii. Dar apoi, mulţimea amănuntelor pe care mi le-ai dezvăluit şi pe care nu aveai cum să le ştii altfel, m-au făcut să te iau în seamă şi să-ţi accept cele spuse. Mi-a întărit acest gând şi faptul că ştiai până şi un lucru intim, cum ar fi apelativul de alint al nevesti-sii. Foarte puţină lume ştia cum îi spune el în intimitate. Asta mi-a întărit convingerea că într-adevăr
te-ai întâlnit cu el. Deşi acest lucru, te asigur, e imposibil. Nu mă privi cu ochii ăştia! El a murit de fapt atunci, în accidentul despre care ţi-a povestit. Uite aici ziarele cu anunţurile mortuare. De fapt vârsta fetiţelor este aceea de acum doi ani când a avut loc accidentul, în realitate ele au acum cu doi ani mai mult”. Vărsând o lacrimă sau mai multe, m-a întrebat: „Măcar era fericit?”. M-am ridicat, m-am îndreptat spre uşă şi i-am răspuns cu părere de rău: „Nu!”.



Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.




Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, 
deschis la Banca Transilvania.

Payments through Paypal




Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  C창t fac 2 ori 6  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Îți dorești o presă liberă și independentă?
Alege să o susții!



* * *

* * *










* * *

Promovare
Catalog Sisteme Expo
0721 722227
Catalog Display-uri
Publicitare 2019
0721 722227
Promoţionale 2019
office [at] confortmedia.ro
0721 722227







Publicitate
Newsletter