20.07.2012,  23:11:20 | 2 comentarii | 3275 vizualizari
După ce a vizitat mănăstirea Chiuzbaia, Episcopul Maramureşului şi Sătmarului a spus oamenilor săi: / “Doar vulturii şi cucuvelele ar mai hălădui pe-aici dacă n-ar mai fi stareţul Varlaam!”
de Mihai BARBU

Acesta e primul text pe care l-am scris în noul an. Când m-am aşezat în faţa laptop-ului, înainte de a aşterne vreun cuvânt pe ecran, un stol de porumbei flămânzi a venit la geamul meu cu vedere spre lunca Jiului. Ei nu fac asta  în mod obişnuit. De obicei, zburătoarele din cartierul Dimitrov au cu totul alte preocupări. Afară era frig şi începea să fulguiască. Am întredeschis fereastra şi am aşezat pe acel pervaz câteva felii de pâine. Pe ambalajul de plastic din care am scos pâinea scria, albastru pe alb, “You and me”. Era o sugestie, nu-i aşa? Aceasta era atmosfera pe care porumbeii din cartierul meu mi-au creat-o, pe când  mă pregăteam să-l evoc pe vechiul meu prieten, părintele Varlaam. Ne cunoaştem de mai bine de 20 de ani. Era o vreme când credeam că, în zorii capitalismului, ar fi bine dacă am începe  “afacerile” cu ceva ce ne-am fi dorit foarte tare să avem şi n-am avut înainte de 1989. Aşa că am deschis o galerie de artă şi prima expoziţie la care ne-am gândit a fost una în care să aducem, pe simezele de la Petroşani, sfintele icoane ale Mănăstirii Lainici. Aşa i-am cunoscut pe stareţul Ioan Păcătosul (care, între timp, a ajuns ditamai arhiepiscopul de Harghita şi Covasna) şi pe părintele Varlaam, un veritabil şi itinerant meşter Manole. Cu părintele Varlaam ne-am văzut de mai multe ori în cele mai bine de două decenii care au trecut de la prima noastră întâlnire. Vă reamintim că protosinghelul Varlaam Coroian este autorul cărţii Viaţa şi acatistul Sf. Mare Muceniţe Varvara, ocrotitoarea minerilor, tipărită la Editura Romhelion din Bucureşti, în 1995, cu sprijinul Confederaţiei Sindicatelor Miniere din România, a LSMVJ şi a Convenţiei miniere creştin-democrate “Sfânta Varvara”. Preşedintele tuturor acestor organizaţii era, în anul 1995, d. Miron Cozma. A fost prima carte la care am fost consilier editorial. O altă amintire dragă a fost legată de prima ieşire “afară”. Atunci când, împreună, am fost pentru prima dată în Turcia şi am căutat, peste tot, Biserica Vlaherne. Ne însoţea un caricaturist turc Tan Oral, care ameţise, pur şi simplu, până să ne conducă la destinaţie.  Biserica Maicii Domnului din Vlaherne - Blachernae - este o biserică ortodoxă aflată în  Constantinopol (astăzi, Istanbul). Aceasta este cea mai cunoscută şi importantă biserică închinată Maicii Domnului, din întreaga capitală a Bizanţului, după Catedrala Sfânta Sofia. Cu toate că, astăzi, din biserica iniţială se mai păstrează doar câteva ruine, aceasta a rămas vie în conştiinţa credincioşilor din toată lumea creştină, aflaţi pururea sub purtarea de grijă a Maicii Domnului. Am constatat că la Istanbul toată lumea ştia unde se găseşte Sfânta Sofia şi tot turiştii alergau într-acolo. Cunoscătorii, oameni precum părintele Varlaam, au ţinut cu tot dinadinsul să ajungă la Vlaherne. Privind retrospectiv, mi-am dat seama că acel drum în căutarea Bisericii Maicii Domnului era chiar itinerarul unei vieţi. Părintele Varlaam a plecat din marea mănăstire Lainici când bisericii, mare cât o catedrală, i s-au ridicat turlele. De atunci, părintele ctitoreşte, peste tot pe unde a poposit, nişte Vlaherne mai mici sau mai mari. Iată, mai jos, povestea unui părinte care a venit, copil fiind, la Mănăstirea Rohia şi care s-a întors, la maturitate, la Mănăstirea Chiuzbaia.    

 

Părintele Varlaam a ajuns la Mănăstirea Chiuzbaia în secolul trecut. 
Mai exact,  în luna mai a anului 1999. El a revenit acasă după un lung şi folositor ocol făcut pe la mănăstirile Lainici, Polovraci, Tg. Cărbuneşti şi Sadova. Când a venit la Chiuzbaia, în Maramureş, a găsit doar o biserică pe un vârf de munte, nepictată şi neîncălzită. Construcţia data din 1995, când preotul Viorel Mada, împreună cu sătenii, au vrut să ridice o mănăstire la câţiva km de satul lor. De loc, părintele Varlaam este din satul Făureşti, aflat la 25 km de mănăstire. E un sat vecin cu satul Plopiş, loc în care s-a născut arhiepiscopul Maramureşului şi Sătmarului, Justinian. Acasă mai are un frate, Dragomir, şi două surori, Ana şi Simona. Toţi au fost, până în 1989, ţărani cooperatori. Părinţii săi, Pavel şi Eugenia, trăiesc, au 76 respectiv 70 de ani şi locuiesc, acum, singuri în satul natal al monahului.
- Cum se face că dintre toţi patru tocmai dv. aţi ajuns călugăr?
- În 1976, arhimandritul Veniamin Micle de la Mănăstirea Bistriţa era profesor la seminarul de la Craiova. Vara mergeam să ajut, după puterile mele, la Mănăstirea Rohia. Eu voiam să rămân definitiv în mănăstire şi nu ştiam cum să fac. Arhimandritul era în vizită la Rohia, m-a văzut şi “m-a pescuit” imediat şi m-a adus la Mănăstirea Lainici. Pe atunci, novicii nu prea vieţuiau prin mănăstiri.
- Cum s-au petrecut, mai exact, lucrurile?
- Simplu. M-a bătut pe umeri şi mi-a zis să plec cu el. Şi am plecat. 
- Cum au primit cei de acasă vestea că vă veţi călugări?
- Mama, cu lacrimi în ochi, mi-a făcut valiza. Eu aveam 17 ani iar soră- mea  cea mică avea doar 3 luni. Mama nu a fost de acord să plec de lângă ea dar nu a avut ce-mi face. Voinţa mea a fost mai mare. De copil îmi plăcea biserica. Mergeam cu crucea, mi-am făcut o toacă acasă şi-o băteam mereu, mi-am făcut o cădelniţă dintr-o cutie de conserve şi cădelniţam prin curte. Bunicii din partea mamei erau mai bisericoşi şi mă duceam des la ei, la Cetăţele. Era un sat vecin cu al nostru. Cu ei vorbeam de Dumnezeu, de Măicuţa Domnului, de sfinţi, mă învăţau rugăciuni, cântări bisericeşti şi colinde. Eu am crescut mai mult la bunici. Ţineam, de mic, post în zilele de miercuri şi vineri, postul Paştelui şi postul Crăciunului. Erau nişte oameni foarte harnici, aveau acasă oloiniţă de dovleac şi floarea soarelui, război de ţesut pănură şi covoare, aşa cum era obiceiul în Maramureş. Semănau cânepă şi in. Din asta trăiau…
- Cum arăta oloiniţa populară din Maramureş?
- Era făcută dintr-un trunchi de copac scobit la mijloc şi dintr-o presă ca un melc, tot din lemn. Când se presau seminţele, ieşea uleiul. Era exact ca la teascul de la vin. Doi oameni tari învârteau presa şi pe un jgheab de lemn se scurgea uleiul… 
- Cum aţi fost primit, ca novice, la Lainici?
- Stareţ era Caliopi Georgescu care era arhimandrit şi exarhul mănăstirilor din Craiova. Era un fel de inspector mănăstiresc. În 1976, acolo am găsit un singur frate care era novice ca şi mine, pe Spiridon (Ungureanu Constantin)  Era la seminar, la Craiova, în anul întâi. Au mai venit, apoi, doi fraţi, Cleopa, care s-a călugărit în 1982 şi Bizo Constantin care a stat doar doi ani şi a plecat. Nici Cleopa n-a rezistat în mănăstire decât până în 1990, când o femeie, la o vârstă înaintată, i-a sucit minţile şi a renunţat la mănăstire.
- Cum e viaţa la mănăstire văzută din interior de un tânăr novice?
- E o viaţă grea, cu multe neîmpliniri şi multe neajunsuri.  Pe atunci, eram la Lainici doar trei călugări bătrâni şi trei novici iar toate sarcinile apăsau doar pe umerii noştri. Făceam curăţenie în biserică, întreţinem gospodăria mănăstirii (aveam vaci, porci, păsări). Stareţul nu voia să cumpere o maşină, ca să ne uşureze munca, ci a făcut doar un cărucior cu patru roţi din fier şi cu el trebuia să cărăm toate cele necesare (sfeclă, cartofi sau lemne). Ne făcea mereu calcule cât ar cheltui pe an cu motorina, cu şoferul şi ne spunea că nu ne putem permite asemenea cheltuieli deşarte. În 1985, lucrurile s-au schimbat. A venit stareţ Policarp Sidor care ne-a luat prima Dacie iar, în 1989, am avut primul ARO. Înainte de a veni la Lainici, Policarp a fost preot la mănăstirea de maici de la Tismana. Ca stareţ, Policarp a făcut o altă rânduială. Primul meu stareţ era un om nervos şi milităros. Ca administrator, el dădea toţi banii la Mitropolie şi apoi se ruga să-i redistribuie ceva şi la Lainici. Celălalt a fost mult mai eficient dar, în iunie 1989, a plecat în Moldova. După el a venit, Serafim Vescan care a stat doi ani iar, în 1990, a plecat la greco-catolici. 
- Cum a fost, după Revoluţie, viaţa la mănăstire?
- În 1990, a venit Ioan Selejan care a fost şef de şantier la Mitropolie şi se ocupa cu investiţiile la toate mănăstirile din Oltenia. A deschis şantiere peste tot şi, tot el, a construit şi noul seminar teologic de la Craiova. Pe atunci eram casier-contabil şi ideea noastră, a tuturor, când a venit stareţ părintele Ioan, era să construim o nouă biserică. Biserica mică era neîncăpătoare pentru miile de oameni care veneau din Valea Jiului şi din Oltenia.  Sfintele liturghii şi Sfântul maslu se oficiau afară. În 1990, în primăvară, am început lucrările. În cont aveam doar 20.000 de lei. 5.000 de lei am dat pentru săparea fundaţiei şi în 24 de ore a fost gata. Am lucrat şi zi şi noapte. Ne-au ajutat cei de la Antrepriza de Construcţii Hidrotehnice din Tg. Jiu cu utilaje. Cu bani, ne-au ajutat minerii din Valea Jiului care, prin directorii de mină din acea vreme, au adunat şi ne-au oferit, în 1991, un milion de lei. Cei care au iniţiat aceste donaţii au fost directorul economic de la Regia Autonomă a Huilei, Constantin Fâcea, liderul minerilor, Miron Cozma şi Carol Schreter, directorul minei Dâlja. Poate de aceia i-a ajutat şi Dumnezeu să ajungă de două ori primar. A fost un evreu care pe noi ne-a ajutat foarte mult. Eu mă ocupam, pe atunci, cu “relaţiile externe” ale mănăstirii şi am fost la toate minele din Vale, de la Lonea până la Uricani. Ţin minte că ne-a ajutat foarte mult şi un om simplu din Lonea, pe nume Bădiţă Ion, care era tehnician silvic, dar a venit la mănăstire şi s-a ocupat de fierărie şi tinichigerie. Fiecare mină din Vale ne dădea câte 50.000 de lei pe lună. Cu milionul din Vale am luat toată marmura trebuincioasă noii biserici. În 1991, am ajuns cu zidăria până la turle. Era vremea să plec în altă parte… 
- În acel an v-aţi considerat misia împlinită la Lainici?
- La sfârşitul acelui an, pe 22 noiembrie, am plecat la Polovraci, unde am slujit ca preot vreme de cinci ani. Acolo am ridicat chiliile pentru maici, tot cu ajutor din Valea Jiului, de unde am primit 20 de rabe de bolţari. Eram prieten bun cu fostul director de la Vâscoza din Lupeni care mi-a trimis o mare parte din materiale. Lemnele pentru construcţie le-am primit de la minele din Oltenia iar cărămida de la o fabrică din judeţul Gorj. 
- Următorul popas l-aţi făcut…
- …la Târgu Cărbuneşti. Acolo era o mănăstire nou înfiinţată şi era nevoie de un administrator ca s-o pună pe picioare.  Nu erau chilii pentru călugări şi, într-un an de zile, am ridicat o clădire cu 20 de chilii şi patru băi. A fost un adevărat record în materie de construcţii bisericeşti. La început, erau în mănăstire doar cinci maici iar când am plecat, după doi ani, ajunseseră la 35.
- Prin urmare, puteaţi pleca mai departe. Mă înşel?
 - Nu. Următoarea escală a fost la Sadova. Nu era, acolo, nici preot şi nici stareţ. Am fost şi unul şi altul timp de un an de zile. A deschis un şantier mare pentru acoperirea bisericii cu tablă şi am pus schele de jur împrejurul bisericii. Era o biserică-monument istoric atestată încă de pe vremea lui Matei Basarab. În sat erau 800 de familii care, până la venirea mea, nu aveau, practic, biserică. După un an, am lăsat în urma mea şapte fraţi la mănăstire şi am plecat spre Chiuzbaia.
 - Într-un fel, se poate spune că v-aţi întors acasă. Ce aţi găsit în Maramureşul natal?
- La început am stat într-o casă veche de lemn care avea patru chilii care, în ziua de 15 octombrie 2001, au luat foc şi au ars din temelii. Un an de zile, am stat în Chiuzbaia în casa fostului primar Cânţa Ioan, care s-a mutat la Baia Mare. În 2002, am reuşit să ridic o casă cu cinci chilii, o bucătărie şi două băi. 
- Cum aţi reuşit, părinte, să faceţi din nimic o asemenea mare realizare?
- Am trimis 300 de scrisori la mănăstiri din Oltenia, din Maramureş, din Moldova, din Ardeal şi din Ţara Românească în care le-am spus ce-am păţit şi i-am rugat să mă ajute fiecare, după puteri. Unii, cum au fost cei de la mănăstirea Sitaru, mi-au trimis 5 lei. Atât au putut, atât mi-au dat. Alţii 
mi-au trimis 10 milioane, alţii 20 de milioane. De la Techirghiol, părintele Arsenie Papacioc mi-a trimis 10 milioane iar de la Polovragi am primit trei milioane.
- În ce s-au transformat aceste  sfinte donaţii?
- De atunci şi până azi, am tot schimbat geografia locului. Am nivelat platoul şi am făcut scările de acces la biserică. Mi-au ieşit, fără să le fi socotit dinainte, un număr de 77. Am făcut zidurile de sprijin, altarul de vară, alte chilii, am introdus curentul electric. Din anul 2000, am încălzire centrală cu lemne la biserică şi în chilii. Acum e în funcţiune cea de-a treia centrală. Primele erau artizanale şi n-au rezistat.  Am pictat biserica cu ajutorul dlui Ştefan Sălăjan care, împreună cu soţia Daniela şi cu ucenicul Andi, au făcut o adevărată operă de artă. Au lucrat patru luni în anul 2000 şi alte patru luni în anul 2001. În 2011 am mărit biserica şi am acoperit-o cu tablă trainică, Lindab. Am făcut o clopotniţă… Toate m-au costat peste un miliard dar, azi, nu am nicio datorie la nimeni. În 1999, am introdus apa curentă pe care am captat-o, într-un bazin, la 500 metri de mănăstire. În ultimii doi ani, m-am bătut şi am obţinut pentru mănăstire 14 hectare de pădure. Drumul de acces e foarte greu de parcurs, mai ales iarna. Oameni de nădejde m-au ajutat cu buldozere, escavatoare, cu gredere şi cu cilindru iar acum pot zice că e un drum modernizat.
- Cu câţi oameni aţi făcut toate acestea?
- Din 2001 sunt singur. Au mai venit fraţi la mănăstire, dar aşa cum au venit, aşa au şi plecat. Nu le plăcea sihăstria şi simplitatea. Simţeam că nu pot să stea. De altfel, episcopul nostru le-a spus oamenilor după ce a vizitat Chiuzbaia: “Vulturii şi cucuvelele ar fi aici dacă n-ar mai fi Varlaam!”.
O zi, ca oricare alta, din viaţa stareţului Varlaam
- Mă scol devreme, pe la 6 sau 7 dimineaţa. Prima mea grijă e să bat toaca, să trag clopotele şi să aprind candelele unde pun, în fiecare, ulei extravirgin de măsline. Apoi mă rog. Dacă-i zăpadă, curăţ cele 77 de trepte ce duc la biserică.  Îmi pregătesc masa şi mănânc, puţin, după ora 12. Dimineaţa nu mănânc deloc. Lucrez la atelier, unde cioplesc sau sculptez o cruce sau vreo troiţă.  Sâmbăta seara şi toată duminica fac foc şi încălzesc biserica unde îmi aştept credincioşii. Sâmbătă spre duminică mă scol şi noaptea ca să mai pun lemne pe foc. După masă, pe la 4-5, bat toaca şi mă rog. Seara citesc, studiez şi aprofundez cele citite. Mă pasionează mistica Bisericii de Răsărit, asceza şi Sfinţii Părinţi. Pe la 11 şi jumătate, 12 mă culc. Noaptea mă mai trezesc, citesc şi mă rog în linişte. Nu am timp să mă simt singur. Am planuri în permanenţă şi sunt într-o permanentă căutare. Această perioadă de iarnă e propice pentru planurile de primăvară. Am preocupări duhovniceşti care mă ridică pe un alt plan, deasupra cotidianului. Pentru un om obişnuit ar fi imposibil de trăit aici. Mie, de mic copil, mi-a plăcut singurătatea. Să citesc şi să meditez. Pacea şi liniştea n-o dau pe gâlceavă. Cu cât te apropii mai mult de oameni cu atât te îndepărtezi de Dumnezeu. Eu mă apropiu de Dumnezeu şi, astfel, simt oamenii aproape.  Anul acest vreau să ridic un nou altar de vară, deasupra mănăstirii, iar pe cel actual o să-l transform în muzeu. Vreau ca noul altar o să aibă o rezonanţă spirituală, duhovnicească mult mai înaltă. Vreau să ridic nişte ziduri de piatră în spatele bisericii. Am de terminat pridvorul şi, în arcada bisericii, vreau să fac un mozaic veneţian.
 - Părinte, satisfaceţi-ne o curiozitate de bugetar: cu ce bani o să faceţi toate acestea?
- Nu ştiu, acum n-am niciun ban dar sunt sigur că Dumnezeu mă va ajuta. Aşa cum m-a ajutat şi la Lainici, şi la Tismana, şi la Tg. Cărbuneşti, şi la Sadova şi, aici, la Chiuzbaia.
 
Post Scriptum cu înţelepciunea părintelui Arsenie Papacioc
Am dormit, la cumpăna dintre ani, într-una din chiliile mănăstirii Chiuzbaia. În zilele obişnuite, acolo e locul unde părintele citeşte din cărţile sfinte. M-am uitat la câteva din cărţile înşirate pe birou şi am înţeles de ce acolo, în vârf de munte, televizorul 
nu-şi are locul. Cum s-ar putea împăca acesta cu Patericul Lavrei Sfânta Treime a preacuviosului Serghie de Radonej, cu Urcuşul pe Muntele Sinai de Raniero Cantalamessa, cu Comentariile la Evanghelia Sfântului Ioan de Sfântul Chiril al Alexandriei, cu Pocăinţa şi euharistia. Cele mai cutremurătoare Rugăciuni de pocăinţă ale Sfinţilor Părinţi, cu Veşnicia ascunsă într-o clipă a regretatului arhimandrit Arsenie Papacioc, cu Arhimandrirul Simon, Duhovnicul închisorilor sau cu Omul care călătorea singur de Constantin Virgil Gheorghiu? Răspunsul e simplu: Nicicum!
Am deschis, la întâmplare, cartea părintelui Papacioc şi am aflat că greşelile pentru care vom fi judecaţi sunt de patru feluri. O să le enumăr mai jos pentru că în formularea lor, simplă şi adâncă, pot fi lesne reţinute:
1. Răutăţile pe care le facem noi
2. Răuăţile pe care le fac alţii din cauza noastră
3. Bunătăţile pe care nu le-am făcut
4. Bunătăţile pe care nu le-au făcut alţii, împiedicaţi de noi.
Dacă cele de mai sus vi se par complicate, tot părintele Arsenie Papacioc ne învaţă şi o cale mult mai simplă şi mult mai dreaptă: trebuie “să ştim să murim şi să înviem în fiecare zi!”. 

Comentarii articol (2 )

#1 Maryus29.07.2012,  22:15:39
Bunul Dumnezeu sa va dea sanatate si putere sa mergeti mai departe!Un articol minunat cu multe invataminte, de unde putem mereu lua exemple! Ar fi foarte bine de ne-am intoarce si noi mai mult in spre Dumnezeu pt ca la El vom gasi mereu rezolvare in tot ce inseamna viata aceasta si greutatile ei!!!Sa ne ajute Dumnezeu pe toti in tot ce facem!!!!
#2 lucia voicu19.11.2014,  10:18:50
sa va dea dumnezeu sanatate si sa puteti continua ce v ati propus


Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  Cât fac 8 ori 6  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Publicitate
Newsletter