12.08.2008,  10:19:40 | 0 comentarii | 667 vizualizari
Incursiuni în memorie / Rătăcind prin viață - Gheorghe Berindei
de Mircea ANDRAȘ

Cineva îmi spunea, foarte serios, de altfel, și cu o sobrietate demnă de o cauză mai bună: “Dacă vrei, îți poves­tesc viața mea. E atât de interesantă că poți să scrii un roman după ea!”. L-am privit îngăduitor și i-am spus, ușor amuzat: “Băi, tipule, să-ți fie clar! Viața fiecărui om e un roman. La fel de interesant - cel puțin pentru el. Uite, cerșetorul ăla, de la capul podului, s-ar putea să aibă o viață mult mai interesantă decât a ta!”. M-a privit lung, urât, cred că m-a și înjurat în gând, dar sunt sigur că n-a priceput nimic. În schimb, de atunci m-a ocolit întotdeauna. În proxima seară de la această întâmplare, cu totul întâmplător, am dat peste niște poze ale vărului meu, Gheorghe Berindei, și mi-am amintit discuția relatată. Da, s-ar putea ca unii oameni să aibă într-adevăr viața unui roman. Dar aceștia sunt foarte rari.

Repere

Am fost și eu în astă lume,

(De n-aș fi fost n-aș fi știut)

Un suflet ce purta un nume.

Cu el prin viață am trecut.

 

Mă cunoșteau dușmanii toți

Și-aveam și prieteni. Ce n-aveam!

Între vardiști și între hoți,

Furați de vise, ne-mpărțeam.

 

Și lumea îmi privea de sus

Durerile ce mă dureau,

Pe când în lume m-am tot dus

Pe drumuri care alergau.

 

Și-am vrut ca să mă regăsesc

În întâlnirea mea cu mine,

Eram convins că nu trăiesc

Ci lumea dinspre mine vine.

 

Nu. El nu se considera poet. Scria doar pentru sine. Dar era atâta poezie în jurul lui încât privirile i se aureau, iar lumina îi cânta la urechi simfonia vieții. Trecerea lui prin lume a fost normală dar nu monotonă. Poate chiar, până la un moment dat, nu era viața de roman despre care discutam la început. Era foarte priceput aproape în orice, dar nu dădea niciodată sfaturi, nici nu-și exprima părerile. Vorbea puțin, sub pretextul că nevorbind mult nu poți să spui prea multe prostii. Apoi deodată ceva s-a rupt. În el sau în relația lui cu viața. A început să bea. Dar nu reușea să se îmbete niciodată. I-am publicat o poezie într-o revistă și n-a mai vorbit cu mine câteva luni. A pretextat că poeziile lui nu fac obiectul curiozității celorlalți. Graseia întotdeauna și asta îi făcea vorbirea mai interesantă. Dar nu mai era cel dinainte. Într-o amiază tristă de toamnă, ajutat fiind și de alcool, l-a prins și l-a șifonat puțin pe un fost coleg de muncă, luân­-du-i căciula, deși el nu purta niciodată așa ceva. Un milițian a văzut scena și 

l-a arestat, ducându-l la sediu. Aici a făcut imprudența de a-l lăsa în sala de așteptare câteva minute. Îndeajuns ca el să dispară. A ieșit calm din sediul mili­ției. Nici nu s-a uitat înapoi să vadă dacă îl urmărește cineva. Aproape pierduse noțiunea locului. Și acum cred că “evadarea” n-a fost intenționată. Poate doar un gest reflex al dorului acela, atât de vehiculat, de libertate. Sau, poate, totul a fost în virtutea inerției. Afară ploua mărunt și el i-a dat corpul delict, respectiv căciula însușită prin violență, unui cerșetor care a uitat să-i mulțumească. În gară era și mai urât și “personalul” de Simeria părea ceva smuls din filme SF. Și-a aruncat țigara și a urcat. Trenul a pornit ușor, într-o călătorie de optsprezece ani.

 

Rătăciri

Picăturile sunt lacrimi,

Lacrimile, picături.

Cât de greu atârnă patimi

Care vrei să le înjuri!

 

Ceru-i sus, deasupra zilei,

Nori murdari băltesc mai jos,

Am să sparg “cutia milei”,

Ca să-mi iau ceva frumos.

 

Ploaia trece crunt prin haine,

Udă piele, udă oase.

Tot arunc din vise faine

Care-ncep ca să mă lase.

 

Nu am aer nici lumină;

Nu am adevărul crud,

Nu știu cine e de vină

Fiindcă stropi de rouă-asud!

 

S-a trezit singur, pe întuneric în triajul gării Simeria, unde trăsese garnitura, după ce ajunsese la destinație. Cineva îl lăsase fără acte și fără puținii bani pe care îi mai avusese. N-a avut timp să fie trist pentru că o javră de câine începu să-l latre din ușa compartimentului. Părea foarte hotărât dar trecuseră secole de când nu se mai speriase de nimic. Se ridică în picioare și se îndreptă, cât putea el de hotărât, spre ușă. Câinele șovăi puțin apoi se retrase prudent. Dodu (am uitat să spun că asta era porecla vărului meu) îi recită o poezie. Câinele asculta ca un critic literar. Apoi, luându-și inima în dinți îl mângâie ușor. Câinele capitulă cu totul. “L-ai cunoscut pe Julbas?, îl întrebă, de jos, un ceferist, e câinele meu. Aș vrea să-l trimit la mine acasă, în Maramureș, da’ n-am cu cine”. După trei zile, Dodu îl prezenta pe Julbas nevestii ceferistului, care îi primi bine pe amândoi. Pentru moment rămase acolo, reparând și ajustând tot ce era defect prin comună. Locuitorii l-au îndrăgit. Mai ales, locuitoarele. Dar el nu le băga în seamă. De fapt nu băga în seamă pe nimeni. Doar peisajul. Fiecare clipă liberă o petrecea în natură. Și natura era atât de generoasă încât se credea în Rai. Apoi fata prim-secretarului s-a în­dră­gostit de el. O chestie total neaveni­tă. Fata era insistentă și fiecare locuitor major vroia să le fie naș. Primise cadou (ca acont pentru nuntă) o Dacie, pe care însă nu știa să-o conducă. Și nici nu se străduia de altfel. Punctul culminant a fost când cei de la consiliu i-au solicitat actele (pe care nu le mai avea și nici nu le putea reconstitui) și atunci a fugit. De lume, de el, de viață. A ajuns la Bălan. Un mare mahăr de acolo își făcea o vilă, undeva în munții înconjurători. L-au luat și pe el. Pădurea era un paradis. Colegii lui, mai puțin. Majoritatea erau foști pușcăriași. Nu s-a integrat. Unul dintre ei a violat într-o noapte o turistă. Inex­pli­cabil, aceasta a murit. Milițienii plecaseră deja spre locația lor. Dodu și-a adus aminte că e deja un proscris, fără niciun element de identificare și a dispărut din nou, ușurând munca milițienilor. Aceștia l-au dat în urmărire pentru crimă și viol. La centru, această acuză a fost coroborată cu “tentativa de tâlhărie” de la Petroșani și cea de “dispărut de la domiciliu” din Maramureș. Miliția era cu ochii pe el. Dar miliția noastră nu era nici pe departe ceea ce se spunea despre ea. Dodu ajunsese nu prea departe. La Praid. A fost încadrat provizoriu, la salină. Aveau nevoie de “ocnași”, așa că i-au dat voie să prezin­te actele mai târziu. După trei luni, înainte de a intra în subteran, un ortac i-a spus că venise miliția ca să îi interogheze. Dodu “s-a prins”. Timpul era foarte scurt. A cerut un cuțit de la bucătărie, cu care l-a forțat pe șoferul directorului să-l scoată din localitate, mai aducând o acuză la dosarul lui. A lăsat mașina, cu șofer cu tot, la margi­nea unui lan de floarea soarelui, în care s-a afundat. După o vreme a auzit câinii milițienilor lătrând. În zece minute aveau să-l intercepteze. A ieșit la șosea și a oprit un tir. Șoferul “s-a prins”. “Du-te-n spate și acoperă-te cu asta!”. S-a conformat și-a ajuns în Moldova. Mai precis, în județul Bacău. Chelnerița care îl sedusese i-a oferit masă și casă. Prea mult pentru el. A coborât în Vrancea. Patria vinului. Nu-i plăcea vinul, dar Vrancea era frumoasă. Avea păduri secu­lare și ținuturi de vis. Aici a stat cinci ani. Sublimi. Nu conta că munca era grea. Natura compensa totul. Și vinul. Pe care îl recon­side­rase și îi era un aliat de nădejde. Colegii lui erau oamenii muntelui. Bețivi dar corecți. Și nu l-au turnat la nicio razie. Îl adoptaseră.

 

Viața

Viața nu-i așa cum pare,

Viața nu e un roman,

Viața e o întâmplare

Care nu face niciun ban.

 

Viața e așa cum este

Sublimă, hâdă, fermecată.

Din ea rămâne o poveste

Ce s-a sfârșit cu-a fost odată.

 

Într-o seară un copac a căzut peste el. Toți spuneau că a avut noroc. Care noroc numai la ei să fie. A fost între viață și moarte, într-un spital din Focșani. Pentru că n-avea acte aceștia au anunțat poliția (cea care, între timp, luase locul miliției). A venit un ofițer tânăr care a fost impresionat de discuția cu el. A scris “Nu se confirmă” și a cerut datele de identitate de la Petrila unde se născuse el. Și aceștia s-au conformat. Atunci a realizat Dodu că, imediat după Revoluție, fapta lui a fost prescrisă. Nu s-a întors însă la Petroșani. Nu-l mai lega nimic de Valea Jiului. Sau, cel puțin, așa credea el. În schimb s-a dus la București, unde era în plină vervă o cântăreață de muzică ușoară (nu dăm nume), o fostă iubire din tinerețe. Aceasta l-a readus, parțial, la linia de plutire, a încercat să-i facă rost de acte și să-i creeze un rost în viață. N-a reușit. Pentru că Dodu nu vroia asta. Și a dispărut din nou. Undeva în Dobrogea, pe lângă Medgidia. Trei ani de concubinaj cu o tătăroiacă Onge Geafer. Nu se știe din ce trăiau, nici dacă aveau sau nu o casă a lor. Cert e însă că Dodu n-a re­zis­tat și a șters-o din nou. Peregrinările prin viață deveniseră pentru el un mod de existență. O existență efemeră și proscrisă. A mai fost după aia la Văleni de Munte - unde și-a făcut rost de acte false, de care nu a uzat niciodată, la Călărași - unde a făcut rost de bani, fără să dea nicio lovitură, pe Valea Prahovei - unde a constatat că era foarte bolnav și că excursia lui prin viață părea să fie compromisă.

 

Final

Viața nu-i așa cum pare,

Viața nu e un roman,

Viața e o întâmplare

Care nu face nici doi bani.

 

După optsprezece ani de când plecase, sora lui primește o telegramă de la un sanatoriu din Dâmbovița. Călătoria fratelui său se sfârșise. În rest totul era tăcere. După optsprezece ani se întorcea în Vale, între patru scânduri. Dar se întorcea. Și stelele cădeau deasupra lui, cel care, până la urmă, a urcat la cer. Pentru că cerul nu coborâse până la el.

Nota autorului: Versurile folosite sunt ale lui Gheorghe Berindei. Mulțumesc pe această cale domnului Arcadie Vitman (ale cărui drumuri s-au intersectat cu ale eroului nostru) pentru informațiile date.



Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.




Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, 
deschis la Banca Transilvania.

Payments through Paypal




Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  C창t fac 9 ori 5  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Îți dorești o presă liberă și independentă?
Alege să o susții!



* * *










* * *
Promovare
Catalog Sisteme Expo
0721 722227
Display-uri
Publicitare 2020
0721 722227
Promoţionale 2020
office [at] confortmedia.ro
0721 722227





Publicitate
Newsletter