14.08.2012,  11:19:08 | 2 comentarii | 1518 vizualizari
Grevistul Octavian Dumitru: „Securiştii mă luau de păr şi mă dădeau cu capul de masă de 3-4 ori. Odată au luat un scaun şi au aruncat după mine” (I)
de Marian BOBOC

- Din volumul Interzis în Valea Jiului de Marian Boboc, dedicat primei mişcări muncitoreşti anti-comuniste din România: greva minerilor de la Lupeni din august 1977

Ce facem noi, aicea, trăim numai cu slănină? 

- Ce făceaţi, domnule Octavian Dumitru, în vara lui 1977? 
- Lucram la Mina Aninoasa, la sectorul I - producţie. Am fost, pe rând, vagonetar, ajutor minier şi miner. Atunci eram pensionar gradul III. Lucram 15 zile şi 15 zile - nu. 
- Dar în ziua când a început greva? 
- În ziua aia, maistrul m-a lăsat afară, la puţ, ca să bag materiale pentru brigăzi. Eram foarte ocupat. Trebuia să mă duc şi în incintă să mă aprovizionez de la puşcăriaşi, că eu mă aveam bine şi cu ei. Ei nu aveau voie să intre în mină şi atunci mergeam eu la ei. Atunci a venit prietenul meu, Vasile Pop, şi mi-a zis: Mitică, să ştii că-i bai! Ce bai, mă? La sindicat şi la partid s-au adunat toţi că-i bai mare, că noi nu o să mai primim pen­sii. Se mă­reau numărul de ani necesari ieşirii la pensie, de la 50 la 52, şi se tăiau pensiile de boală. Mi-am dat seama că nu-i bine, aveam trei copii, soţia nu lucra. Am terminat lucrul şi i-am spus maistrului că mă duc la sindicat. Ne-au citit circulara de la Combinat. Noi n-am fost de acord şi atunci cei din schimbul II n-au mai intrat în mină. Care cum au ieşit din mină, toţi au venit acolo. Jos, la parter, erau birourile de la sindicat, cu biroul lui Dima şi de la partid, unde era secretar Puican. Au murit amândoi. Când am ajuns acolo, am zis să vină conducerea de la municipiu. Să vină partidu’ de la municipiu, cu Negruţ - în frunte, de la Combinat - cu Ogherlaci şi cu contabilul şef. Atunci eu le-am spus: Dom’le situaţia e în felul următor: nu suntem de acord cu nici o circulară şi gata. Să vină toţi şefii şi să dezbatem, la faţa locului, din ce cauză vor să ne distrugă. Aveam familii, greutăţi, de câştigat nu prea câştigam. Era acolo şi Aurel Cristea, mare deputat în MAN, dar, de fapt, era un analfabet şi un escroc. A murit şi el.
 
Valea Jiului, vărul şi văduva 
 
- Cum aţi ajuns miner în Valea Jiulu, domnule Dumitru? 
- Când am venit din armată, am lucrat într-o brigadă bună, însă voiam să lucrez la Cristea, să câştig un ban. M-am căsătorit, n-aveam nici lingură, nici cuţit, aveam greutăţi mari. Proveneam dintr-o familie cu zece copii, din care şapte am fost băieţi.
- De unde vă trageţi?
- Din Sebeş. Acolo am făcut şcoala profesională şi când am terminat-o am fost repartizat la Hunedoa­ra, la Şantierul 4 Con­strucţii. Acolo a venit un inginer de la Sibiu, Neag, şi ne-au dus la Haţeg să ridicăm silozuri. Cu încă 6 inşi am făcut patru magazii de cereale tocmai în spatele gării, la Păclişa. De acolo am plecat la Dobra. Am lucrat şi la Mintia. Acolo am primit ordin de plecare în armată. Am fost încorporat la Ploieşti, la UM 4194, la artileria antiaeriană. În fine…Trebuiau să se dea, de la unitatea noastră, 60 de soldaţi în Valea Jiului. Eu eram utecist, mă ocupam cu presa. Le citeam, dimineaţa, ziarele militarilor şi nu mă prea încadram, în cerinţe, pentru a fi trimis în Valea Jiului. La mină aduceau doar fii de chiaburi şi de popi. Era un fel de batalion disciplinar. Era reeducare. Majoritatea erau fii de chiaburi. 
- Era greu pentru un utecist să ajungă să dea cărbune în Vale? 
- Greu. Foarte greu… Un văr de-al meu din Sebeş îl cunoştea pe un locotenent major din Ploieşti. Era chiar locţiitorul politic, omul cel mai greu din unitate. Cu ăla a dus tratative văru-meu să mă trimită şi pe mine în Valea Jiului. Tata a fost prizonier de război şi a lucrat în mină, la Staingrad şi în Donbas. Vreo şapte ani n-am ştiut de el. Mama i-a făcut, în cimitir, mormânt de mort, când s-a întors el acasă. Avea o barbă mare şi doi saci de haine, cum le-o fi cumpărat şi el, săracul… A venit acasă plin de silicoză. Nu mai primea aer. Văru-meu’ a aranjat cu locotenentul major Văduva să mă trimită, şi pe mine, în Valea Jiului. Ofiţerii ne-au adunat pe platou, a sunat goarna şi comandantul a zis că cine îşi aude numele va trebui să facă doi paşi în faţă. Au început să strige tabelul. Ce Dumnezeu… 45, 46, 50, 51, 52… şi, în sfâr­şit, 59. Eu am fost al 59-lea. 
- A fost un număr norocos? 
- Nu ştiu, judecaţi şi dvs…. Ne-au zis să mergem să ne luăm echipament nou, de duminică, şi la ora cutare au venit două maşini mari să ne ducă la gară, la Bucureşti. Acolo, am stat noi ce-am stat, a venit trenul şi am venit în Valea Jiului, însoţiţi de un plutonier. Ăla a venit să ne predea şi să ducă echipamentul de duminică înapoi. Am făcut un an jumate la artilerie, un an jumătate la mină. Apoi, m-au lăsat la vatră, m-am dus acasă şi mi-am făcut livretul militar. Tata era bolnav şi fraţii mei erau împrăştiaţi în toate părţile. Am stat până în februarie, când a terminat armata şi fratele meu mai mic. Ai grijă de părinţi, cum am avut şi eu. Ai calul, faci transporturi la domni şi te descurci! Eu am avut o viaţă foarte, foarte grea…
- Soluţia era să vă întoarceţi în Vale? 
- Da. Am venit aici şi m-am căsătorit cu o fată din Maramureş. Eu, de meserie, sunt dulgher. Am lucrat la sectorul I şi, când am revenit din armată, am vrut să lucrez la brigadă. Inginerul şef a zis să nu mă dea în subteran că aveau nevoie de mine la suprafaţă. Mă pontau în subteran şi lucram la suprafaţă. 
 
Secretul fericirii conjugale: al treişpelea salar şi prema 
 
- Cum aţi început viaţa, ca om însurat? 
- Pe vremea lui Ceauşescu a venit un ordin să se facă un cămin de burlaci foarte aproape de mină, ca oamenii să audă sirena şi să vină, la timp, la muncă. Avea fiecare o cameră mare de 4 pe 4 m. Gospodar era unul Bejan, Dumnezeu să-l ierte că mi se pare că a murit. Mi-a dat o locuinţă, dar mi-a zis să-i pun geamuri şi s-o podesc că altfel nu mă puteam muta. Aşa am făcut. Mi-am făcut, la atelier, pat, scaune şi strictul necesar. Am luat al treişpelea salar şi mi-am luat linguri, furculiţe şi restul. La Cristea în brigadă n-am putut lucra că trebuia să cotizez. Că dacă nu cotizai, nu te ţinea. Aşa era. Am lucrat la alte brigăzi, am vrut să plec, dar au venit copiii. Am fost vagonetar, ajutor miner, miner, şef de schimb, şef de brigadă, m-au făcut şi membru de partid, că lucram ca lumea. Aşa am rămas, aici, în Valea Jiului. Mi-am făcut şi o sobă şi aşa mi-am început viaţa. Cu al treişpelea salar am plecat la Petroşani, cu duba pentru muncitori şi ne-am îmbrăcat, şi eu şi ea. I-am zis nevestei că ne vom da jos la pasarelă (în centrul oraşului, n.n). Luasem şi salariul şi prema. Ne-am dus direct la Fabrica de mobilă. Aveau o mobilă populară, cea mai ieftină, tip Sovata: pat, două dormeze şi cîteva oglinjoare. Am luat-o cu bani- gata. Afară era un bătrân cu un cal alb. L-am întrebat dacă ştie unde e căminul din Aninoasa. Treci prin curtea minei… Bătrânul mai fusese, acolo, de multe ori. I-am dat o sută de lei. Era mult o sută de lei. Vai de mine, prea mult mi-aţi dat, a zis bătrânul…
I-am spus că eu merg înainte şi-l aştept acolo. Lângă cămin era o crâşmă Expres şi i-am dat două chible de monopol, am dat mâna şi i-am zis: Fii sănătos! Am descarcat mobila, apoi ne-am luat linguri, furculiţe, cearceafuri. M-am dus la intendent, la 
23 August, era un prieten de-al meu, şi mi-a dat două pături şi două saltele. 
- Să revenim la ziua de 1 August 1977… 
- Revin. A venit Negruţ, a venit Ogârlaci - directorul general de la Combinat, a venit Tecşa, care se ocupa cu problemele de munca. Noi i-am barat acolo şi nu mai aveau voie să iasă afară. Vreo 10 ştabi au fost aici. Noi le-am spus  să-i cheme şi pe ăia din C.C. Noi le-am zis că nu suntem de acord cu circulara. Se strânsese lume multă. Unii ziceau una, alţii- alta. Le-am zis că noi n-am venit aici să batem oameni, am venit să ne cerem drepturile. Era ora 2. Tei. Patru. Era spre dimineaţa. Inginerul şef Apostu era cel mai mare la mină pentru că Dumitraş era plecat în Germania, la un schimb de experienţă. Apostu era un băiat de nota 10. A zis că n-are rost să mai ţinem oamenii aşa, că a doua zi o să primim răspunsul. Toţi erau obosiţi şi Negruţ ne-a promis că va rezolva problema deşi nu era aşa de uşor să dai telefon la Comi­tetul Central dar până la ora 11-12 o să avem rezultatul. Nu ştiam cum o să se aplice circulara asta..Dar n-am intrat în şut niciunul. Apostu era cu organizarea maşinilor ca să putem merge la Lupeni. Erau şi şefi care ne regulau că de ce nu mergem la şut. Te băgau să lucrezi 3-4 săptămâni numai de noapte şi dacă nu mai puteai îţi dădeau dimineaţa cu cartea de pontaj în cap şi-ţi ziceau să-ţi fie ruşine. 
 
Pâine şi Mărăşeşti. La Lupeni 
 
- În ziua de 3 august aţi fost ales reprezentantul minei Aninoasa.. 
- Eram în faţa lămpăriei şi toată curtea minei era plină de oameni. Aici ne-am înţeles ca toate minele să vorbească la Lupeni dar, acolo, a vorbit numai Dobre. Costică Dobre a zis că dacă Ceauşescu nu vine în 10 minute, mergem la Petroşani, pe stadionul Jiul, să-l luăm ostatic. Ceauşescu, când a intrat pe poartă, era negru, cum era tuciul, de frică. Aninosenii au făcut cordonul de trecere. Eu am fost la 5 metri de Ceauşescu. Noi eram îmbrăcaţi de şut. La Aninoasa am pus totul la punct, am pus pază la depozitul de muniţii ca să nu se întâmple, ferească Dumnezeu, ceva. Eram cu lampă, cu cască, aşa am plecat la Lupeni. Când am ajuns acolo femeile ne-au spus: Bine aţi venit, dragi tovarăşi aninoseni! Ne-au aruncat pâine şi ţigări Mărăşeşti. Erau acolo, lângă el, şi Verdeţ şi Băbălău. Ceauşescu s-a enervat şi l-a dat pe Verdeţ în spate. Ştabii au hotărât să vorbească numai Dobre. Vorbeau la microfon şi se auzea, vai de capu’ meu, în tot Lupeniul. Erau vreo 35- 40.000 de oameni. Ceauşescu s-a speriat că oamenii stăteau pe lemne şi, la un moment dat, s-a rupt gardul. Nişte copii s-au urcat pe gheretă, în spate. Atunci a apărut şi Caila. Era cu o barbă mare, că tocmai îi omorâseră băiatul. Dobre a citit toate punctele, Ceauşescu le-a ascultat şi pe urmă a vorbit el. Când vorbea bine- băteam din palme, când nu vorbea bine îl huiduiam. O femeie i-a strigat: Ce facem noi aicea, trăim numai cu slănină? Ceauşescu a zis că dacă nu ştie să vorbească mai bine să-şi bage o piatră-n gură. Atunci noi ne-am enervat şi l-am huiduit. După ce s-a discutat, ce să vezi matale, au zis că bagă utilaje de mare performanţă, mă rog, până la 5 după-amiază s-a terminat. După ce a terminat de vorbit, au început să curgă plicurile. Cred că s-or dat peste 300 de plase pline cu plicuri. A zis să ne potolim… Noi eram bucuroşi, n-am dat în nimeni, n-am bă­tut pe nimeni. Am venit la Aninoasa cu maşinile de la Lupeni şi ne întrebau bătrânii: No, ce-o zîs?  Aşa şi aşa… le explicam noi.
De bine, de rău, am câştigat ceva. Nu mai ieşeam la pensie la 52 de ani ci la 50, femeile au căpătat de lucru. Să fim cinstiţi, a fost ceva. 
S-a făcut… Nu ca acuma, când suntem consideraţi oaia neagră a României. Noi trebuia să stăm, la locul nostru şi noi eram, acum, cei mai fericiţi oameni. Ce-am câştigat că am fost la Bucureşti şi am dat în cap la oameni? Cozma ne-a făcut mult rău…
- Ce s-a întâmplat după grevă, la Aninoasa? 
- După două săptămâni a venit o comisie de la Bucureşti, cu doctori, să vadă care-i situaţia. A început năcazul pe mine. În fiecare dimineaţă venea o Dacie neagră cu nr. 101 la mine acasă. Eu stau lângă grădina de vară. Dumitru-i acasă? Acasă! Spune-i să vină afară. Mă urcau în maşină şi eu credeam că mă duce la partid. Pe dracu! Mă duceau direct la Securitate, la etajul I, camera din mijloc. Ia loc, tovarăşe Dumitru! Erau trei în cameră şi mă luau pe rând: Vorbeşte, mă, ticălosule!, Mă, agitatorule!, Mă, pro­­pan­gandistule! Mă luau de urechi şi de păr şi mă dădeau cu capul de masă. Eu le ziceam: Veniţi cu mine, în mină, să vedeţi cum trăim!
- Chiar, cum era viaţa, în subteran, după august 1977?
- Aveam un abataj la numărul 3 unde era o surpare în fiecare lună. Îl puneam la punct şi dădeam cărbune. Discuţii mari, dom’le! Ştabii puneau zgură roşie, că abatajul era aproape de galerie, când venea tov. Negruţ. Brigadier era unul Roman. Şi m-a pus naiba că m-am certat cu un maistru că mi-a luat doi oameni şi i-a dat în altă parte şi le-am spus că o strig în gura mare că vreau să vorbesc cu dânsul. Partidul şi sindicatul şi-au zis: Nebunu’ va face treaba asta! Şi o făceam. Vin, pe la ora 10, ca să ia măsuri, maiştrii, inginerii şi topografii. Ce plan ai, pe culcuş, pe coperiş? Eu cunoşteam mina ca-n palmă. Unde mă puneau acolo munceam. Şi dădeam randament. Toată lumea ştia asta… (va urma)
 
Interviu realizat de 
Mihai BARBU şi Marian BOBOC 
 

Comentarii articol (2 )



Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  Cât fac 7 ori 8  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Publicitate
Newsletter