22.08.2012,  23:13:35 | 0 comentarii | 2928 vizualizari GALERIE:     FOTO    
Valeriu Butulescu: „Consider important şi util pentru comunitate demersul scriitorului Marian Boboc şi mă bucur, sincer, că autorităţile locale par dispuse să-l susţină. Este tipul de carte de maxim interes...”
de Corneliu BRAN

 Un dialog pe marginea volumului „După 90 de ani. Lupeni 27 aprilie 1922. Mina Aurelia”

Colegul nostru, poetul Marian Boboc (membru titular al Uniunii Scriitorilor din România) şi-a descoperit şi valorificat plenar o a doua vocaţie: pasiunea pentru istoria Văii Jiului şi a ocupaţiei tradiţionale a zonei, care încă mai este mineritul. Cu tenacitate şi răbdare, inhalând cantităţi mari de praf de arhivă, poetul a cercetat minuţios documente de epocă, a răsfoit şi a studiat presa vremii, reuşind astfel să pună cap la cap informaţii disparate, reconstituind firul unor evenimente tragice, a căror amintire părea irecuperabil pierdută. Marian Boboc a transformat întâmplările de acum aproape un secol în carte. Dar nu în carte de ficţiune literară beletristică. 

Prin acurateţea în care a împletit extrasele din vastul material documentar analizat, autorul a scris adevărate cărţi de istorie. Volumul „După 90 de ani. Lupeni 27 aprilie 1922. Mina Aurelia”, tipărit la sfârşitul lunii aprilie a acestui an de prestigioasa editură „Autograf” din Craiova, reprezintă o proiecţie jurnalistică, dar şi literară, a celei mai mari catastrofe miniere din istoria Văii Jiului: explozia de la mina Aurelia din Lupeni, produsă în urmă cu 90 de ani, în care şi-au pierdut viaţa 82 de mineri.
Amintim un fapt din biografia autorului, care are legătură cu pasiunea sa: poetul şi publicistul Marian Boboc a lucrat o vreme la EM Livezeni (la fel ca tatăl său şi ca fraţii săi). Chiar dacă a optat apoi, profesional, pentru breasla oamenilor de presă, problematica minieră a continuat să-l fascineze, tratând-o cu seriozitate şi dăruire în volumul menţionat. Iată de ce am dorit să cunoaştem părerea despre acest volum a unui alt scriitor al Văii Jiului, Valeriu Butulescu, el însuşi angrenat deopotrivă în problemele literaturii, dar şi ale mineritului. Fapt pentru care am consemnat acest interviu. 
 
O serie de volume
 
C.B.: Domnule Valeriu Butulescu, după ce aţi citit volumul „După 90 de ani. Lupeni 27 aprilie 1922. Mina Aurelia”, cum apreciaţi demersul, literar şi publicistic al autorului Marian Boboc?
V.B.: Autorul a conceput, nu o carte, ci o serie de volume, prin care scoate din bezna arhivelor oameni, fapte şi evenimente de referinţă pentru Valea Jiului. Am citit cu interes şi lucrarea „Ultimul şut”, tipărită în 2008 la Deva.  Acest volum a deschis, practic, ciclul „cartea neagră a exploziilor din minele Văii Jiului”. Demersurile sale - atât cel literar, cât şi cel publicistic - mi se par salutare. Ambele volume tratează mari explozii de metan, explicate sugestiv, cu acurateţe, atât de specialişti, cât şi de supravieţuitori sau de martori oculari
C.B.: De ce exploziile?
V.B.: Exploziile subterane sunt cele mai tragice accidente colective din minerit. Dramatismul acestora, inclusiv al acţiunilor de salvare, atinge tensiuni greu de imaginat. Încercaţi să vă închipuiţi o deflagraţie a metanului, în spaţiul închis al lucrărilor miniere, undeva la sute de metri sub pământ...
 
Incursiune prin „lumea” exploziilor miniere
 
C.B.: Îmi mărturiseaţi înainte că aţi absolvit, la Academia de Mine din Cracovia, specialitatea „Aeraj şi Geomecanică”. Deci, profesional, sunteţi în domeniu. Pentru cititorii noştri nefamiliarizaţi cu acest subiect, vă propun o incursiune în „lumea” exploziilor miniere. Cum aţi sintetiza o explozie a gazului de mină?
V.B.: Practic, o explozie dezlănţuie forţe oarbe, cu care omul nu se poate lupta. Arderea instantanee a unui volum considerabil de metan amestecat cu aer degajă o cantitate enormă de gaze, care produc o creştere bruscă a presiunii. Este specificul oricărei explozii subterane. Secţiunile din lucrările miniere fiind mici, gazele ţâşnesc ca din gură de puşcă. Viteza lor, de sute de kilometri pe oră, răstoarnă totul în cale: utilaje, maşini, oameni. În zona centrală a exploziei, şocul mecanic al acesteia este nimicitor. Vagonetele de mină sunt uneori strivite, ca nişte cutii de conserve. Ce şanse poate avea, în asemenea condiţii, un om?
C.B.: Care ar fi celelalte conse-cinţe sinistre ale exploziei metanului?
V.B.: Orice explozie subterană este o ardere violentă, dar incompletă. Se degajă cantităţi mari de căldură. În focarul unei ex-plozii mari, temperatura me-diului înconjurător atinge sute de grade. Aproape tot ce e combustibil, de la sus-ţinerea de lemn până la salopete, se va aprinde. Şan-sele de supravieţuire ale omului într-o astfel de situaţie sunt nule.
C.B.: Aţi numit ex-plozia subterană o „ardere incompletă”. Care este sem-nificaţia acestui termen?
V.B.: Caracterul incomplet al arderii metanului, dar şi a prafului de cărbune, este poate factorul cel mai periculos. Într-o explozie subterană, volumul de aer este limitat de chiar di-mensiunile lucrării. Nu există suficient oxigen pentru o ardere completă. Aceasta conduce la arderi incomplete, care degajă cantităţi mari de monoxid de carbon, un gaz ucigător care blochează meta-bolismul respirator al omului. Monoxidul este responsabil de cele mai multe decese, la o explozie minieră. Acest gaz viciază atmosfera din subteran şi omoară oameni, la distanţe mari faţă de centrul exploziei, în locuri în care  şocul mecanic sau termic al exploziei nu constituie un pericol.
C.B.: Pentru aceasta sunt mă-ştile de autosalvare.
V.B.: Măştile clasice au cartuşe absorbante, care fixează şi reţin, pentru un anumit timp monoxidul de carbon. Din nefericire, arderea incompletă a metanului consumă aproape tot oxigenul din zonă. În apropierea exploziei măştile tradiţionale de autosalvare sunt neputincioase. Ele reţin monoxidul, dar omul moare din lipsă de oxigen.
C.B: Şi nu există soluţii tehnice pentru acest neajuns?
V.B.: Măştile moderne de autosalvare nu mai folosesc filtre absorbante. Sunt construite pe alt principiu. Aparatul are o masă gene-ratoare de oxigen. Minerul, până se retrage la un loc sigur, într-un curent de aer proaspăt, respiră în circuit închis, având oxigenul asigurat pentru o oră.
 
Pornind de la explozia din mina Aurelia…
 
C.B.: Explozia de la mina Aurelia, descrisă cu lux de amănunte în cartea lui Marian Boboc, este cea mai mare din istoria mineritului Văii Jiului. Cea mai mare nenorocire minieră din România, s-a  întâmplat la 7 iunie 1920, la Anina (Steierdorf), la puţul Ferdinand. Publicaţia Minerul dădea de veste asupra dimensiunii catastrofei: 184 de morţi. Alte surse vorbesc de 217 de victime. Ce alte catastrofe miniere s-au mai întâmplat în lume?
V.B.: Cea mai mare  explozie de metan şi praf de cărbune din lume s-a înregistrat în anul 1942, la mina  Hankoi din Manciuria. Şi-au pierdut viaţa 1527 mineri.  Iar cea mai mare din Europa s-a produs în Franţa, la mina Courierres (1906), soldată cu moartea  a 1.230 de oameni. În acest caz, monoxidul de carbon şi celelalte gaze toxice rezultate din explozie şi din incendiile ce au urmat au ucis tot personalul din subteran.
C.B.: Aceste accidente au o legătură cu nivelul tehnologic din mineritul fiecărei ţări?
V.B.: Există, indiscutabil, o legătură. Cu cât nivelul tehnologic este mai ridicat, cu atât numărul de accidente mortale, raportat la volumul producţiei, este mai mic. Subliniez, totuşi, că marile explozii nu au ocolit nici  marile puteri ale mineritului mondial. În Germania, la mina Reden (1907) au murit 148 mineri, la mina Radbod (1908) au pierit 341 ortaci, iar la mina Stein (1925) s-au înregistrat 136 victime. În SUA, la mina Reilly (1922) şi-au pierdut viaţa 112 oameni, la mina Whekling (1924) au pierit 117 angajaţi, iar la mina Centralia (1947) au murit 111 oameni, în Cehia, la mina Maria (1892)  s-au înregistrat 330 victime, iar la Mina Laris(1894) au murit 235 de mineri...
C.B.: Constat că majoritatea acestor grave accidente colective, inclusiv cel descris în cartea lui Marian Boboc, s-au produs în prima jumătate a secolului trecut.
V.B.: Observaţia este justă. Atunci producţia de cărbune a crescut enorm. Se ştie că degajarea de metan este direct proporţională cu masa de cărbune dislocat. Şi tot atunci a crescut ponderea echipamentului electric, la tensiuni din ce în ce mai mari. Iar scânteile electrice pot genera foarte uşor aprinderi şi explozii. În acelaşi timp, securitatea minieră era foarte rudimentară. Nu existau metanometre. Concentraţia de metan se aprecia cu ochiul liber, funcţie de înălţimea flăcării de la lampa de benzină.
În cartea lui Marian Boboc, înspăimântătoare mi se pare, din punct de vedere al securităţii muncii, declaraţia „maestrului de puşcat” Ştefan Klemencz, care scria, după explozia de la Lupeni (1922): „Cu ochii mei slabi, nu pot constata o cantitate de 1,5% metan, şi numai dacă această cantitate se urcă până la 2-2,5% pot vedea aureola asupra flăcării”. De aici rezultă că în acele timpuri era ceva obişnuit să se lucreze la concentraţii de peste 2%, lucru azi categoric interzis. Dar să ştiţi că explozii mari s-au produs şi după cel de-al doilea Război Mondial, când grizumetria a făcut progrese importante.
C.B..: Ne puteţi da câteva exemple?
La mina belgiană Bois-de-Cazier (1956) mor 262 mineri, la mina din Germania Democrată Karl Marx (1960) îşi pierd viaţa 108 oameni, la mina vest-germană Louisenthal (1962) se înregistrează un trist record european postbelic - 299 morţi. Alte două recorduri, pentru Asia şi Africa se înregistrează la mina japoneză Mukke (1963), unde pier în explozie 452 mineri, iar la mina rhodesiană  Wankie  (1972), în urma unei explozii de metan, mor 426 mineri.
 
Tehnica de reporter & fermecătorul limbaj de epocă
 
C.B..: Ce vi se pare cu adevărat remarcabil în cartea lui Marian Boboc?
V.B.:Tehnica sa de reporter literar. Reportajul e doar aparent o specie jurnalistică. Mulţi scriitori, începând cu Vlahuţă şi Geo Bogza au scris reportaje literare de mare valoare. Marian Boboc se înscrie pe această linie. Şi chiar dacă textul propriu-zis este fragmentat, în mod deliberat, intercalând texte originale ale unor protagonişti, mari şi mici, ale acestor evenimente, continuitatea este incontestabilă. Respectarea riguroasă a limbajului de epocă conferă textului un parfum arhaic fermecător. Lectura acestui volum, pe care îl recomand călduros cititorilor, este şi un prilej extraordinar de a studia evoluţia limbii române vorbite în perimetrul celor două Jiuri. 
C.B.: Limba română vorbită în Valea Jiului are particularităţile ei?
V.B.: Desigur. În această zonă, destul de izolată, au venit, atraşi de mirajul unui loc de muncă,  aducând cu ei  limbajul şi cultura lor tradiţională, oameni din întreaga Românie, dar şi unguri, germani, cehi, polonezi, slovaci, evrei etc. Aşa cum se întâmplă frecvent în zonele multilingve, fondul principal de cuvinte al limbii dominante (româna, în acest caz) s-a îmbogăţit considerabil, prin  adoptarea şi metamorfozarea unor neologisme. Unele, cu timpul şi-au pierdut importanţa, ieşind din circulaţie. Vă citez din declaraţia minerului Iosif Savu, din Lupeni: „Prim şofranul Fillinger şi şofranul Kozak  au vizitat locul nostru de lucrare. Cel din urmă a cercetat în fum aerul şi lampa s-a stins. Nu ştiu dacă din cauza metanului sau din cauza fumului. Şofranul a spus: No, aici este chiar destul!” Autenticitatea limbajului neaoş este şocantă.
 
O carte care trebuie să dea de gândit detractorilor minerilor
 
C.B.: Consideraţi importantă această carte?
V.B.: Fiecare zonă are istoria ei, care nu poate fi reconstituită decât prin valorificarea surselor de informare locale. Acest lucru trebuie făcut la timpul potrivit. Cu cât  trece mai multă vreme peste evenimente, cu atât sunt mai greu de reconstituit. Istoria este memoria unei regiuni, trebuie mereu actualizată şi îmbunătăţă. Ori, asta face Marian Boboc care, deşi nu e istoric (el fiind filolog, coleg cu mine la Uniunea Scriitorilor din România, şi jurnalist), cercetează ca un adevărat istoric, aducând servicii mari istoriei locale. Mărturisesc că am apreciat modestia lui Marian Boboc, care, când vine vorba de calitatea sa de autor de volume istorice despre Valea Jiului, se prezintă simplu: documentarist. Deşi cărţile sale depăşesc formatul sec al volumului-document. Ele nu sunt doar o înşiruire aridă de documente. Cu ajutorul documentelor, presei din epoca respectivă, mărturiilor orale, Marian Boboc reconstituie nu doar un eveniment, ci şi o epocă. Am văzut pe multe volume de-ale sale precizarea: „Această carte face parte din ciclul Vieţile Văii Jiului”. Indubitabil, suntem contemporani cu scrierea celui mai lung „foileton”-documentaristic din istoria Văii Jiului. Am numărat până acum 15 volume semnate Marian Boboc (unele dintre acestea în tandem cu un reputat jurnalist şi istoric literar, Mihai Barbu).
Revenind la subiectul principal al discuţiei noastre, „După 90 de ani. Lupeni 27 aprilie 1922. Mina Aurelia” este o veritabilă făclie aprinsă în sanctuarul încă neridicat al mineritului. Nu e vorba de o glorificare propagandistă a minerului, în stilul în care ne-a obişnuit proletcultismul. Autorul ne aduce în faţă, reconstituită din mici fragmente, oglinda vie a unei epoci apuse. Dimensiunea tragică a cărţii - încadrată de 82 de sicrie, zeci de văduve şi sute de orfani - trebuie să-i pună serios pe gânduri pe toţi detractorii minerilor, pe cei care şi astăzi aruncă cu noroi pe numele şi tradiţiile noastre. Consider important şi util pentru comunitate demersul scriitorului Marian Boboc şi mă bucur, sincer, că autorităţile locale par dispuse să-l susţină. Este tipul de carte de maxim interes pentru comunităţile locale. Pentru că, parafrazându-l pe Nicolae Bălcescu, putem afirma: istoria unei comunităţi este cartea ei de căpătâi, în care aceasta îşi vede trecutul, prezentul şi viitorul. Poate că nu întâmplător redacţia Ziarului Văii Jiului, al cărui redactor-şef este, este situată chiar pe strada… Nicolae Bălcescu…
 
Tot înainte!
 
C.B.; Ce le-aţi comunica detractorilor săi?
V.B.: Cinstit, aş fi vrut să fie un interviu luminos, fără pete. Însă v-am promis că răspund la orice întrebare, aşa că nu voi ocoli răspunsul nici la aceasta. În privinţa cărţilor sale documentare, nu cred şi nu văd nici un motiv serios ca Marian Boboc să aibă detractori. Ca ziarist e imposibil să nu aibă unele adversităţi, dar acestea îl legitimează în breaslă, îi dă identitate. Dar dacă, totuşi, prin absurd (trăim, totuşi, într-o societate atât de polarizată, locuită de multe interese şi de mulţi frustraţi), interesantele şi atât de muncitele cărţi despre istoria Văii Jiului ale lui Marian Boboc ar stârni discuţii nelalocul lor, îi dau un sfat prietenesc autorului: să nu se lase deturnat de la pasiunea sa, istoria Văii Jiului. Iar detractorilor săi (deşi, repet, nu cred că are… parte de asemenea persoane needucate) le sugerez, cu căldură şi moderaţie, să muncească şi ei în arhive şi în biblioteci atâta vreme cât a ostenit şi sper din toată inima că va mai osteni Marian Boboc. Atât. Că mă aprind şi risc să devin şi eu detractorul… detractorilor lui Marian Boboc…


Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Publicitate
Newsletter