10.09.2012,  23:03:57 | 1 comentariu | 839 vizualizari
Ochiurile reţelei, / Sorana Gurian şi lupta pentru pace ca valoare infailibilă
de Ziarul Vaii Jiului

Am participat la Şcoala de vară organizată la Universitatea „Valahia” din Târgovişte, în parteneriat cu Universitatea ,,1 Decembrie 1918’’ Alba Iulia, în perioada 26-28 iulie 2012, şi m-am gândit să vă împărtăşesc din experienţa mea, aflându-mă printre puţinele persoane din Valea Jiului care au luat parte la acest eveniment, având un subiect interesant şi potrivit impasului cultural actual - Sinergia cercetării ştiinţifice academice cu nevoile şi aşteptările societăţii, unde am dezbătut teme având puncte comune de interes în ceea ce priveşte cercetarea cu caracter multicultural.

Programul s-a desfăşurat în cadrul unor ateliere tematice - ştiinţe umaniste, tehnice, dar şi economice şi de gestiune. În calitate de  doctorand şi membru al grupului ţintă am avut onoarea de a cunoaşte rezultatele internaţionale ale colegilor doctoranzi din domeniul tehnic medaliaţi cu aur şi argint la Salonul Internaţional de la Geneva, îndrumaţi de dl. prof. univ. dr. Vasile Nicolae, dar şi de a cunoaşte activitatea Agenţiei Universitare a Francofoniei de la Biroul Europa Centrală şi Orientală, prin reprezentantul dl. Rida Abderrahmane.
De asemenea, s-a discutat despre istoria relaţiilor internaţionale, investigaţia istorică modernă şi educaţia ca formă a cercetării muzeale.
O altă temă reprezentativă a făcut referire la istoria cărţii româneşti vechi şi moderne în cercetarea actuală, prezentată de prof. univ. dr. Eva Mârza, domeniu de interes în cadrul căruia îşi stabileşte puncte comune următoarea lucrare, coordonată de dl prof. univ. dr. Mircea Popa, prin care am continuat a aşterne pe hârtie cuvinte care să cumuleze experienţa detenţiei prin prisma ,,misterioasei vieţi” a Soranei Gurian, relevantă pentru a se dobândi într-o manieră constructivă conştiinţa asupra respectivei mişcări culturale, cu speranţa că tinerii din Valea Jiului vor dori să cunoască mai multe aspecte ale conceptului de detenţie. (Melania-Elena Vrabie, doctorand la Universitatea ,,1 Decembrie 1918” Alba Iulia)
Sorana Gurian este imaginea unei alte valori care exprimă ideea de libertate şi luptă pentru pace în lucrarea sa ,,Ochiurile reţelei”. Într-o perspectivă subiectivă, Sorana prezintă aspecte ale realităţii comuniste în jurnalul ei din România, dorind să restituie adevărul sub forma unei valori documentare. Aşa cum afirmă Bianca Burţa Cernat în lucrarea ,,Fotografie de grup cu scriitoare uitate”, Sorana aparţine contextului unor ,,biografii ale unor eşecuri exemplare”.1 Memorialista transpune aceste realităţi în nuvelistica sa pe care o dedică prietenilor ei rămaşi în subordinea sistemului ,,pentru că în vremurile noastre nu dezintegrarea atomului este îngrozitoare, ci dezintegrarea conştiinţelor“2.
Cu o luciditate exemplară, Sorana afirmă că ,,vine o vreme când orice subterfugiu este inutil, când orice raţiune este zadarnică, o vreme când omul nu mai are ce face decât să îşi asume responsabilitatea“3. Sorana Gurian prezintă în ordine cronologică fapte relevante începând cu 3 decembrie 1947, dată care indică începerea percheziţiei. Este prezentată capela şi părintele G., soţul Jo ca fiind şef de vânzări sub supravegherea vigilentă a membrilor de partid . În aceeaşi manieră e prezentat oraşul, alături de capcanele care îl făceau să existe: ,,străzile din Bucureşti sunt murdare, murdare...iar pe toate zidurile, afişe, pancarte, sloganuri, scrise cu alb pe stambă roşie proclamau: ,,Trăiască prietenia porului sovietic care ne-a adus bunăstarea”.4
Scriitoarea aminteşte de imaginea lui Stalin, de îngrozitoarea propagandă antisovietică, de prizonierii asasinaţi pe străzi, de spânzuraţii de la Odesa, de jefuirea gospodăriilor din Ucraina şi de dezastrul războaielor. Sorana îşi continuă jurnalul cu data de 10 decembrie, vorbind despre procedura căsătoriilor fictive şi totodată legitime, de faptul că totul este cumpărat, de la conducătorii de tren la controlorii de bilete, grăniceri sau vameşi.
Un element des întâlnit în jurnalul de faţă este prezenţa Anei Pauker, ministrul afacerilor externe, dar şi apariţia unui nou decret-lege care condamna pe cei ce intenţionau să treacă frontiera ilegal  iar condamnările constau în cinci-zece ani de puşcărie şi confiscarea întregii averi a victimei.
Continuând cu data de 15 decembrie, Sorana descrie burghezia mică şi mijlocie, marii industriaşi, prezentarea Kievului în comparaţie cu Bucureştiul şi a caracterului sociabil al ruşilor. Aceasta consideră societatea noastră ca fiind un organism profesional constituit pentru a ne apăra drepturile, un ,,sindicat al lucrătorilor cu pana“. Creşterea numărului de şomeri reprezintă pentru acea perioadă efectul industriei dezorganizate: ,,Ne închipuiam teroarea roşie ca pe o montare a pivniţelor însângerate şi a camerelor de anchetă în stilul teatrului de marionete, iar în exterior întinderi fără sfârşit, pierdute printre pădurile unde gardienii însoţiţi de câini sunt pe urmele dezertorilor, unde oamenii mor ca muştele de frig, de foame, de boală şi de disperare. Lagărele astea concentraţionare nu sunt prea departe de ceea ce trăim noi“5.
De asemenea, scriitoarea insistă prin prezentarea conceptului de nedreptate planificată, căreia ne supunem ,,cu tristă indiferenţă“. Mediul rural este prezentat fără nici o însemnătate, deoarece ţăranii apar ca fiind dirijaţi de conducătorii comunişti. Aceştia îşi iubesc pământul, însă sunt satisfăcuţi prin expropriere.
Meditând, Sorana Gurian afirmă că libertatea valorează mai mult decât fericirea şi că adevărul  ,,distruge bucuriile cele mai îndrăzneţe sub apăsarea nevăzută a propriei umilinţe.”6
Odată cu 23 decembrie intervine, prin hotărârea guvernului determinată de decizia U.G.S.R., ideea că nu vor mai fi plătite salariile şi concediile în caz de boală, pentru a fi recuperate pierderile suferite de stat ca rezultat al muncii neorganizate. Toate aceste elemente sunt relatate în romanul jurnalistei ,,Zilele nu se întorc niciodată”, unde sunt prezentate serviciile secrete ale partidului, armata ca şi refugiu al tinerilor bogaţi şi reformele apărute în sistem.
Sunt descrise Crăciunul care a trecut fără nici un simbol specific, sărbătoarea revelionului, apoi ziua de 1 ianuarie 1948, şi revendicarea dreptului de a fi ,,noi înşine“, farmecul zăpezii aşezate pretutindeni şi imaginea copiilor care îşi trag săniuţele, în culori care înveselesc peisajul. Memorialista îl citează pe Pierre Emmanuel, afirmând că  ,,opera mea nu valorează nimic dacă nu o semnez cu propria mea viaţă“ 7
Depănându-şi amintirile, Sorana recunoaşte erorile trecutului şi îşi face autocritica având pretenţia de a se ridica la nivelul producţiei literare şi de a aplica principiile realismului socialist: „Iubesc viaţa. Toate formele, toate manifestările vieţii, tot ce pare că ne dă, toate creaturile sale. Nimic nu mă plictiseşte cu adevărat. Nimeni nu mă dezgustă. Privesc tot ce este viu cu aceeaşi uimire încântată exprimată de copiii care urmăresc din ochi un melc în timp ce-şi scoate coarnele, ori furnicile trăgând un pai după ele. Câteodată zâmbesc, adesea mă întristez. Dar curiozitatea persistă iar eu sfârşesc prin a intra în cochilia melcului şi în a trage capătul de pai al furnicii”8.
Autoarea  revine la rememorarea prin durere şi neputinţă a crimelor din cauza cărora nu se va mai putea face nimic şi dă exemplu cazul celor de la Auschwitz, Buchenwald, Belsen, Dachau, gândindu-se apoi la soldaţii armatei roşii care au deschis porţile lagărelor de exterminare cu preţul vieţii lor şi sub semnul sclavajului care nu a învăţat pe nimeni practica libertăţii.
La18 ianuarie Sorana prezintă ziarele care reproduc fotografia Anei Pauker, ministru al afacerilor străine, strângând mâna ambasadorului U.S.A. la Bucureşti, Rudolph Schoenfeld, cu ocazia primei sale audienţe.
Într-o altă însemnare datată 4 februarie este descris un nou tratat romăno-sovietic, în curs de întocmire, în cadrul căruia se remarcă generozitatea guvernului U.R.S.S. Totodată, este instituită munca voluntară în cadrul căreia este important să existe iniţiativă ,,astfel de muncă nu este obligatorie. Repet, este voluntară. Dar ferească Dumnezeu să fie cineva tentat să nu ia parte! Oamenii bombăne, înjură secretarii, dar toată lumea se prezintă cu entuziasm să împlinească munca propusă de partid”9.
O altă idee evidenţiată la 24 februarie este aceea că partidul comunist a format împreună cu socialiştii Partidul Unic al Muncii, iar diplomaţii şi refugiaţii politici renunţă la relaţia cu Ana Pauker, refuzând să se întoarcă în contextul comunist.
Odată cu naturaleţea evocării, continuă şi şirul percheziţiilor. Astfel că, la 27 aprilie, Sorana realizează retrospecţia evenimentelor care i-au slăbit puterea, manifestarea tentaţiei moderne şi acomodarea cu metodele comuniste ,,unde se vor duce după moartea mea atâtea suferinţe adunate în mine? Chiar să ne fie zadarnică suferinţa? Să fie condamnată la pieire atâta comoară?”1.
În continuare, Sorana vorbeşte despre manuscrisul cărţii Adrianei Georgescu-Cosmovici într-un eseu intitulat ,,Vieţuitoare condamnate la temniţă pe viaţă”. Aici vorbeşte despre propaganda antisovietică, despre indiferenţa generală şi lupta unei fiinţe omeneşti în condiţii inumane. Existenţa Adrianei fusese prezentată ca una a fiinţelor hăituite din cauza cronicilor mai puţin ortodoxe din iulie 1943 şi a faptului că aceasta asculta emisiuni interzise şi redacta manifeste pe care le distribuia noaptea. Crezul Soranei Gurian cu privire la un viitor luminos reprezintă actul acuzării sale, ca şi consecinţă a schimbului cultural, a restabilirii adevărului şi a anihilării legendelor propagandei naziste. Sorana Gurian descrie cum Adriana Georgescu fusese acuzată de terorism şi închisă şi închisoarea comunistă prin trăsături precum: ,,promiscuitate, murdărie, duhoare, foame, boală, tortură”.1 Sorana o descrie pe Adriana ca fiind eroină a acelor zile de grea cumpănă „tânără fragilă,copiliţă bălaie, a fost sălbatic şi neîndurător torturată, târâtă din interogatoriu în interogatoriu, din celulă în celulă, de la spitalul închisorii la infirmerie. Cum de a rezistat operaţiei de apendicită, fără să fi fost anesteziată, puncţiei pe şold, cu drenele nesterilizate, apropierii bolnavelor de tuberculoză, trebuind să împartă patul cu ele?”1
Memorialista povesteşte cum Adriana fusese graţiată de Rege, ieşind din închisoare în 1947. În acest moment se sfârşeşte libertatea Soranei, care este supravegheată de sindicatul presei pentru publicarea a două articole împotriva lui Jdanov, în ziarul „Liberalul”. Sorana rememorează reîntâlnirea cu Adriana de la Paris, din exil, amintind că Rusia i-a rămas dragă, dar această simpatie nu are legătură cu stalinismul.
Sorana Gurian îşi creează autobiografia pornind de la povestea copilăriei ei în Basarabia alături de tată: ,,Am fost foarte fericită în casa noastră de acolo. Dar un accident de ski m-a condamnat la imobilitate la Berka, unde am început să scriu. Am fost foarte marcată de timpul petrecut într-un mediu în care fiinţele robuste, valide, păreau anormale, aproape monstruoase. În 1939 a trebuit să mă întorc în România. Curând am intrat în opoziţie, care la noi se afla în mâinile comuniştilor”1.
Leagă prietenii cu Jacques Copeaux, oaspete al Institutului francez de înalte studii, şi cu Maurice Negre. Din 1942 Gestapoul a început s-o urmărească, iar francezii au ajutat-o prin intermediul preotului legaţiei Franţei şi superioarei pensionului Notre-Dame de Sion. Sorana Gurian este nevoită să se ascundă doi ani într-o pivniţă, fiind scoasă apoi la 23 august pentru a i se oferi conducerea celui mai mare ziar din Bucureşti pentru a scoate articole şi adaptări de piese de teatru. Scriitoarea povesteşte cum doi ani totul a mers bine, apoi ambasadorul Italiei i-a găsit un soţ, văzut o singură dată, care a însemnat pentru ea ,,un paşaport italian”, întrucât a putut trece graniţa. Mai târziu a ajuns în Palestina, unde şi-a câştigat existenţa corectând texte pentru tipar, iar apoi lucrând pentru radio în Germania. Cărţile sale exprimă forţa mântuirii prin iubire, prin bogăţia observaţiei şi sensul comic.
Complexitatea trăirilor este redată prin eseul „Mihail Sodoveanu: marele premiu Stalin,” pe care Sorana îl consideră a fi un arhetip.
În cea de-a doua parte a lucrării, Sorana Gurian îşi continuă expunerea cu data de 28 aprilie, evocând vigilenţa şi suspiciunile partidului, trăirea superficială a războiului, expune un şir de arestări şi consideră a fi îngrozitoare lupta împotriva nazismului şi a fascismului  ,,fiecare pe cont propriu, vom căuta să luptăm fără ţintă, dezaxaţi, fără curaj să interpretam idei, să trecem prin disperări, incertitudini, mereu cu conştiinţa că orice am face este zadarnic“1. 
Se vorbeşte pretutindeni despre naţionalizarea ultimelor industrii şi despre rezistenţa care impune dispreţul valorilor umane şi nu constă în redactarea memoriilor şi a protestelor fiind o formă a decăderii spiritului. Cu aceeaşi intensitate este descrisă perioada până la 1 decembrie, ziua Soranei, etapă în care identitatea este redată prin risc şi resemnare în faţa laşităţii ,,spun mereu eu dar destinul meu nu este altul decât al celorlalţi. Ceea ce am trăit este experienţa comună cu a miilor de alte fiinţe omeneşti. Un refugiat politic, nu interesează cine, din ce ţară, de pe indiferent care punct de pe harta Europei Centrale şi de sud-est, va putea povesti istoria mea. Şi negustoraşul evreu care a trecut frontiera, târându-se prin noroaie cu sacul la spinare, călăuzit de grănicerul zorit. Şi ofiţerul ceho-slovac radiat din cadrele armatei, care a reuşit să se strecoare prin ochiurile reţelei, şi pilotul român, şi deputatul bulgar, şi scriitorul polonez, şi medicul ungur… fără deosebire “1. Sorana Gurian numeşte această experienţă ca fiind o călătorie tragică sub masca banală a cotidianului ,,ca un deget bolnav lovit mereu din neatenţie la fiecare mişcare“1, şi încheie relatarea la data de 19 martie în Genova, cu gândul de a pleca următoarea zi, 19 martie 1949, la Paris.
Sorana Gurian s-a stins din viaţă la 10 iunie 1956 la spitalul Curie din Paris, fiind învinsă de o boală necruţătoare, dar a lăsat un mesaj de încredere în solidaritatea omenească, reuşind să domine prin pasiunea scrisului său umilinţele emigraţiei. Basarabeanca exilată povesteşte suferinţele patriei sale în perioada în care aceasta s-a transformat în democraţie populară, transpunând realitatea în romane caracterizate de realism psihologic. Lupta cu moartea i-a ascuţit dorinţa de a trăi, fapt pentru care stă mărturie cartea publicată de Sorana Gurian la Editura Juliard, ,,Povestea unei lupte”. Concluzionând, Sorana îşi exprimă dorinţa de a crea generalizând acest concept: „Măcar dacă aş putea să îmi pun stiloul în acţiune... Cu el să scriu, cu el să strig; strigătul acela de dinaintea înecului ...”.1
 
1 Bianca Burţa Cernat, Fotografie de grup cu 
scriitoare uitate, Editura Cartea Românească, 
Bucureşti, 2011, p.5
2 Sorana Gurian, Ochirile reţelei , Editura Jurnalul Literar, Bucureşti, 2002, p.14
3 Ibidem, p.31
4 Ibidem, p. 28
5 Ibidem, p. 82
6 Ibidem, p. 93
7 Ibidem, p. 116\
8 Ibidem, p. 140
9 Ibidem, p. 199
1 Ibidem, p. 229
1 Ibidem, p. 236
1 Ibidem, p. 237
1 Ibidem,p. 249
1 Sorana Gurian , Ochiurile Reţelei. .Jurnalul meu din România, partea a II- a , Editura Jurnalul literar, Bucureşti 2003, p.12
1 Ibidem, p.174
1 Ibidem, p. 176
1 Ibidem, p. 191


Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.


Comentarii articol (1 )

#1 colega x 20.09.2012,  20:55:22
bravo ,Melania, ţine-o tot aşa


Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  Cât fac 10 ori 7  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Îți dorești o presă liberă și independentă?
Alege să o susții!

Anunț
Publicitate
Newsletter