El poate onora operativ, de azi pe mâine, orice comandă istorico-literară ce are ca subiect trecutul Văii Jiului. Pentru a ajunge la acest nivel de operativitate, autorul a petrecut zile, din zori până-n seară, în biblioteci şi arhive publice din ţara noastră, ordonându-şi cu scrupulozitate materialul „capturat”. El face acest lucru după diferite criterii, care îi vor fi de mare folos în proiectele viitoare. Textele sunt aranjate pe ani, pe ziare şi pe reviste îngălbenite de vreme, pe subiecte fierbinţi sau neutre, pe capitole ce pot prefigura o nouă carte, pe clădiri vechi - în viaţă sau răpuse de timp -  sau pe posibili eroi locali. Marian Boboc suplineşte, astfel, o întreagă armată de funcţionari leneşi şi care, desigur, sunt angajaţi la stat. Ei ar putea deveni, la rândul lor, cercetători, pentru că stau cu fundul pe mii de documente şi istorii uitate. Din păcate, filozofia păguboasă a lui „lasă-mă-să-te las” îi va… lăsa în aceeaşi permanentă stare de „dolce farniente”. În evidentă contradicţie cu ei, până azi, 13 noiembrie a.c., Boboc a scris şi tipărit 12 volume-document, 4 volume de versuri şi alte 5 volume  semnate în tandem cu subsemnatul. 

        

Ultima apariţie editorială a lui Marian Boboc este o carte-document intitulată „Casinoul Muncitoresc din Colonia de Jos a Petroşaniului. Corso de la George Enescu la… ARLUS” (Editura Autograf MJM, Craiova, 2012). Cartea amintită mai sus este prima „cărămidă” (574 pagini format A5!) din ambiţiosul ciclu „Vieţile Văii Jiului”/ seria „Biografia clădirilor din Valea Jiului”. Într-o Notă a autorului, Marian Boboc ne explică că „ideea principală a Biografiei… este aceea de a readuce în actualitate viaţa acestor clădiri - unele dispărute, altele nu - concretizată prin activitatea (socială, culturală, educativă, sportivă, politică, caritabilă ori de divertisment) desfăşurată înăuntru lor”. 

 

În cazul cărţii de faţă, autorul ne lămureşte, de la bun început, cum stau lucrurile, cu Casino-ul din punct de vedere etimologic. El îl invocă pe Sextil Puşcariu care susţine că substantivul „casină” nu are nicio legătură cu substantivul „casino”. Trăgându-şi originea din germanul „kasino”, casino-ul muncitoresc înseamnă  un „club cu circuit închis” şi nu are nimic din accepţiunea de azi a termenului care ne duce cu gândul doar la jocurile de noroc. Din acest punct de vedere, Casinoul din Petroşani pare să aibă statutul unui club englezesc. E celebră constatarea potrivit căreia: un englez aflat singur pe o insulă pustie îşi va construi, neapărat, două cluburi. „De ce?”. „Simplu”, ar zice englezul. „Un club o să-l frecventez, iar pe celălalt o să-l ignor cu desăvârşire!”. Nu ştim dacă cei din conducerea de atunci a Direcţiei minelor ştiau de această regulă englezească. Cert este că şi ea a ridicat în Petroşani două casinouri: unul aparţinea funcţionarilor, iar unul muncitorilor. Ba chiar 3, am putea spune, întrucât la Petroşani mai funcţiona şi un casinou al… subfuncţionarilor. 

        

După ce ne spune povestea edificării Casinoului muncitoresc, Boboc face, într-un alert stil jurnalistic, inventarul, din anul 1926 şi până în 1950, a tuturor întâmplărilor petrecute în interiorul acestei instituţii-unicat. E vorba de peste 700 de evenimente derulate de-a lungul unui sfert de veac din sferele cele mai diverse (filme, concerte, spectacole, reprezentaţii teatrale, baluri, serate, ceaiuri dansante, întrunire ale asociaţilor culturale, religioase şi sportive, ale sindicatelor, patronatului sau ale partidelor politice). 

La acestea, autorul mai adaugă două capitole de ultimă oră: „Casionul Muncitoresc. Alte vederi” şi „Casinoul Muncitoresc între Confidenţial şi Strict Secret”. 

        

O să vă întrebaţi, probabil, de ce cartea se opreşte în anul 1950 şi nu, să zicem, în anul 2000 sau 2012?

O posibilă explicaţie ar fi aceasta: Primăria Petroşani a vrut să cunoască această istorie locală şi a susţinut-o financiar până la un punct. Alţi investitori, care ar fi fost direct interesaţi cu aducerea poveştii Casinoului la zi, ar fi putut continua investiţia în cultură… N-a fost să fie… Dar timpul nu e încă pierdut…

 

O amplă bibliografie întinsă pe 8 pagini detaliază bogăţia surselor şi credibilizează textul stufos al cărţii. O prefaţă, semnată de dr. ing. Tiberiu Iacob- Ridzi, e încurajantă pentru cititorul care aşteaptă, cu sufletul la gură, să vadă continuarea poveştilor rămase încă nespuse. Primarul nostru ne face să credem că şi Petroşaniul are „şapte vieţi în pieptu-i de aramă” şi că ele merită a fi spuse cu contribuţia comunităţii..

Parafrazându-l pe Eminescu vom zice, în final, că Marian Boboc face, cu mare folos pentru comunitatea în care trăieşte, o operaţiune cu destul disconfort fizic şi cu mare folos pentru memoria colectivă: „şterge colbul de pe cronice bătrâne”.

El e un cetăţean de onoare al Petroşaniului care îşi merită pe deplin titlul conferit de reprezentanţii comunităţii. 

 

Post Scriptum 

Privitor la politica noastră culturală, suntem curioşi câte biblioteci publice ale instituţiilor de cultură, ale instituţiilor de învăţământ liceal şi universitar au pe rafturile lor cărţile despre Vale şi despre minerit sau cărţile scriitorilor din Vale. Mi-e teamă că pe acolo bate un vânt polar şi atât de rău că e în stare să pună orice cultură la pământ.