20.12.2012,  23:47:38 | 0 comentarii | 2323 vizualizari GALERIE:     FOTO    
Umorul popular, umorul „oficial” şi umorul subversiv în România comunistă
de Mihai BARBU

 Despre umorul popular în ultimul deceniu al comunismului românesc

Inventarierea bancurilor care circulau în România, în ultimul deceniu al comunismului din ţara noastră, a  fost îndeletnicerea favorită a unui inginer de la Întreprinderea de Transport Bucureşti. Faptul că obligaţiile de serviciu îl făceau să circule pe mijloacele de transport în comun mai mult decât alţi români a favorizat, poate, culegerea acestui material folcloric modern. Cert este că d. Călin-Bogdan Ştefănescu a adunat în acest interval de timp (din 1979 şi până în 1989) un număr de 960 de bancuri ceea ce înseamnă o medie de aproape 100 de bancuri pe an.
 
Principalul subiect al bancurilor populare a fost mizerabilul nivel de trai al românilor din acea perioadă. Aproape o treime (mai exact 30,42%) dintre subiectele favorite ale celor care „scorniceau” bancurile se refereau, făcând haz de necaz, la situaţile umilitoare la care erau supuşi români în acţiunea lor de supravieţuire zilnică. Umorul este savuros şi are o foarte largă arie de cuprindere a fenomenului. (Foaie verde de sipică/ Noi avem o leafă mare! Sau: Porcul a făcut cerere de reîntregire în RFG pentru că are muşchii acolo şi grăsimea - aici. Sau: De 23 august s-au dat indicaţii de la partid ca lumea să defileze în pielea goală ca să arătăm străinătăţii ca avem din belşug carne, lapte şi ouă! Sau: Locuitorii comunei Flămânzi, de unde a pornit Răscoala din 1907, au cerut partidului să le schimbe numele localităţii. Acum voiau să se cheme: Sătui până-n gât!  Sau: Papa a trimis lui Ceauşescu o telegramă prin care îşi exprima satisfacţia pentru modul exemplar în care poporul român a pregătit Postul Paştelui! Sau: Este adevărat că în România porcii sunt ca elefanţii? Da, ba chiar sunt şi mai rari! Sau: De ce nu se mai găseşte mâncare? Ca să nu se mai facă coadă la hârtie igienică! Sau: În Bucureşti s-au deschis primele magazine sexy: sunt goale puşcă! Sau: Bulă a fost arestat pentru că a fost găsit cu alimente dosite: ulei în păr, zahăr în sânge, ouă în pantaloni! Sau: N-avem carne, n-avem unt/ Dar avem cosmonaut! Sau: Presa informează că până la sfârşitul anului industria cărbunelui va da o producţie - record de 22 de milioane de lihniţi! Sau: Ceauşescu a introdus o nouă formă de materialism: materialismul dietetic! Sau: De ce s-a scumpit telefonul? Pentru că şi ăsta se duce la gură!)
 
Ceauşescu şi, implicit, cultul personalităţii sale erau doar pe locul doi la capitolul subiecte favorite. Deşi devenise aberant şi părea insuportabil, cultul personalităţii promovat de aparatul de partid pentru uzul personal al geniului Carpaţilor, subiectul acapara doar puţin peste 13% din totalul bancurilor care circulau în Epoca de Aur. (Care este diferenţa dintre familia Ceauşescu din România şi familia Ludovicilor din Franţa? Ludovicii domneau pe rând, Ceauşeştii domnesc toţi odată! Sau: De ce în dicţionarele Academiei Române nu mai apare cuvântul „josnic”? Pentru că articulat ne dă: Jos Nicu! Sau: De ce s-a supărat nea Nicu pe transcendentali? Pentru că au cerut reîncarnarea măcelăriilor!) 
Diferenţa mare dintre aceste două procente - 30% versus 13% - dădea mare dreptate clasicilor marxism-leninismului potrivit cărora chiar conştiinţa şi nu cultul personalităţii trece prin stomac. Românul era foarte deranjat de faptul că procurarea hranei zilnice era principalul obiectiv al fiecărei familii iar toate celelalte probleme - inclusiv cele care ţin de tarele sistemului - îi stârneau doar un interes periferic. Lumea vedea în Elena Ceauşescu un amiral devreme ce ea comanda pe cel mai mare distrugător din lume. Care era, bineînţeles, ilustrul său soţ.
Poporul aştepta ca sfârşitul clanului să se petreacă pe cale naturală. În acest sens, se spune că oamenii citeau zilnic, cu mare atenţie, cotidianul România liberă. Era singurul cotidian din România care avea o rubrică de mică publicitate. Intrigată de această lectură atentă a gazetei, o soaţă îşi întreabă soţul ce vrea să afle din ziarul ăla. „Caut şi eu să văd dacă a murit unu!”. „Păi nu ştii că morţii sunt pe paginile din mijloc?” „Ştiu. Dar ăla pe care îl caut el e de prima pagină!”.
 
O realitate tristă precum era programul Televiziunii Române se pare că nu era percepută în mod dramatic. Grila zilnică de doar două ore şi ocuparea ei, într-un procent zdrobitor, de cuplul prezidenţial n-a inspirat prea tare pe făcătorii de bancuri. (Amza Pellea a intrat în grevă pentru că nu i-a dat voie să prezinte la televizor un monolog despre isprăvile lui nea Marin cu Leana lu Zăpăcitu. Sau: Noi avem filme proaste pentru că avem actori buni, scenarişti buni, regizori buni şi cenzură foarte bună. Sau: După ora 22, când se încheie programul TVR, oamenii muncii cântă: Ceauşescu şi poporul/ Ne-au mâncat televizorul! Sau: Într-o  scrisoare către redactorii TVR oamenii muncii întrebau: Dragi tovarăşi, dv. care faceţi şi telecinemateca şi telerama, vă întrebăm respectuos: Telemeaua cine-o mai face, că nu se mai vede deloc! Sau: TVR a prezentat două seriale de mare succes: unul înainte de Congres: Calvarul iar altul după Congres: Timpuri grele!)
 
Opoziţia faţă de regimul comunist se regăseşte, în bancurile românilor, cam în acelaşi procent (12,19%) ca şi opoziţia faţă de Ceauşescu. Credem că, în această privinţă, în mintea românului, opoziţia faţă de regim cu opoziţia faţă de clanul Ceauşescu se confundau într-o bună măsură. Chiar luate împreună aceste două subiecte nu întrec subiectul principal (recte „Nivelul de trai”) al umorului negru românesc. Asta ne face să constatăm că, în cazul creatorului popular de umor negru cauzele sunt mult mai puţin importate decât efectul. Întrebare: Ce contradicţie acţionează în socialism? Răspuns: În socialism acţionează contradicţia dintre sistemul socialist şi sistemul nervos! Sau: Ce-o să se întâmple dacă s-ar construi socialismul şi în Sahara? În scurt timp, Sahara o să se importe nisip! 
În acest context ar trebui remarcat modul în care s-a făcut o permanentă rezistenţă pasivă la tot ceea ce ne chema partidul să facem. Una din cugetările atribuite lui Bulă, bazată pe un subtil joc de cuvinte, este extrem de edificatoare în acest sens: „Dacă tot nu avem benzină, haideţi să ardem gazul!”. La această chemare s-a putut observa, pe tot cuprinsul patriei, o adeziune unanimă.
 
Mândria regimului comunist de la noi, politica externă dusă de Ceauşescu nu capta, în mod exagerat interesul umoriştilor autohtoni. Râdeau, de subiectele pe această temă, doar puţin peste 2%  dintre români. Constatăm, astfel, că politica „treburilor dinafară” se află în coada listei de subiecte, fiind întrecută doar de subiectul agricultură (cu aproape 2% din interesul general). Asta înseamnă că vizitele pe tot globul şi primirea, aproape săptămânală, a liderilor lumii la Bucureşti inspira românului o anume reţinere în a lua peste picior implicarea noastră în treburile planetei. Cu toate acestea, cel puţin unul din bancuri pune punctul pe i şi spune mai mult decât o întreagă teorie pe tema independenţei lui Ceauşescu vizavi de lagărul socialist: Ceauşescu are timp să se ocupe de securitatea europeană pentru că are acasă o bună securitate! Sau: Extras din constituţia RSR: România este o republică socialistă condusă de un preşedinte ales din 5 în 5 ani. Numele lui este Nicolae Ceauşescu! Sau: care sunt cele trei lucruri inutile pe lume? Ţâţa babei, puţa moşului şi planul de pace al lui Ceauşescu!
 
Clasamentul subiectelor favorite ne plasează, la poli opuşi, două probleme ale sistemului care erau, la urma urmei, strâns legate una de alta. Nivelul de trai este, în mod logic, legat şi de starea agriculturii. Nu poţi trăi decent dacă agricultura nu produce iar şi atunci când produce, marfa ia calea exportului. (Cum se culege recolta? Spici cu spici!) Ideea ţăranului era că dacă statul îţi ia tot ar trebui să te descurci pe cont propriu, furându-l când şi cum poţi. Edificator e bancul potrivit căruia, la şedinţa de bilanţ de la sfârşitul anului, un ţăran cooperatist îşi întreabă preşedintele: „Ne mai daţi ceva sau rămânem cu cât am furat?”.  Starea agriculturii se preconiza a fi substanţial îmbunătăţită, conform românului hâtru, astfel: bătrânii de la ţară vor fi dirijaţi, din punct de vedere medical, în felul următor: cei cu prostată - la irigaţii iar cei cu parkinson - la semănat. Ţăranul ştia exact ce nu se găsea usturoi pe piaţă: pentru că au plecat toţi căţeii la congres! Românul era extrem de mulţumit, când făcea piaţa, dacă găsea produse „refuzate la export”. Calitatea lor era peste ceea ce se găsea pe piaţa internă şi fericirea era pe măsura poziţionării ţării respective într-unul din sistemele care refuza exportul. Un produs refuzat în Vest avea o cu totul altă căutare decât un produs similar refuzat de Estul comunitar. Economia centralizată era şi ea ţinta a circa 2 % din bancurile deceniului nouă al secolului trecut. Exista un motiv cinegetic pe baza căruia se motiva această indiferenţă: cică în România erau, în acea vreme, pe cale de dispariţie trei animale: leul, râsul şi elanul. După ele a dispărut şi somnul.
 
Umorul maxim este atunci când poţi râde de tine însuţi. În România acelor ani la noi erau înregistraţi, cu acte în regulă, peste patru milioane de comunişti. Acest subiect nu a atras decât  4 la sută din temele umorului popular. Să recunoaştem că nu e foarte mult. Cam de acelaşi „succes” se bucură şi Securitatea şi Miliţia,  cu aproape 5 la sută din bancurile care îi au ca eroi de neconfundat. Securitatea care s-a dovedit omniprezentă în viaţa românilor de zi cu zi nu ocupă, în mentalul umoristic colectiv, decât un interes periferic. Securitatea era dotată cu două arme imbatabile: 1. trasul cu urechea şi 2. aruncatul cu privirea. Sau: Noi ne adunăm câte trei-patru la unul dintre noi şi ne distrăm spunând bancuri politice. Dintre noi, unul e securist. Nu ştim care, dar asta ne dă o senzaţie deosebită! Sau: S-au pus în comerţul socialist suluri de hârtie igienică în două exemplare: unul dintre ele se pune la dosar!
 
Locurile de mijloc în acest clasament neoficial al interesului cantitativ faţă de subiectele diurne ale Epocii de Aur ocupă Industria, Drepturile omului, Critica marxismului, Cultura şi Învăţământul. Industria a acaparat subiectele a peste 8,5% din bancuri, adică de aproape două ori mai mult decât Economia şi Agricultura luate la un loc. Chestiuni care, într-un sistem democratic, ar face obiectul militantismului activ al mai multor ONG-uri suscită interesul unui sfert din subiectele generale. E vorba despre Drepturile omului, Critica marxismului, Cultura şi Învăţământul.
Privitor la cultură „la nivel naţional, ca şi în fiecare judeţ, s-au înfiinţat comitetele de cultură şi excitaţie socialistă!” Cei din învăţământ ştiau exact care sunt treptele realizării în R.S.R. Ele erau, în ordine, U.T.C., P.C.R., R.F.G.! Despre religie se spunea că în România comunistă erau două secte: baftiştii - care sunt minoritari şi protestanţii - care sunt majoritari! Sau: România e o ţară de credincioşi care postesc 7 zile pe săptămână, ard seara lumânări şi merg duminica la slujbă. 
Despre drepturile omului în socialism nimeni nu-şi făcea nicio iluzie. Fericirea era dincolo de Zid. Oficial se ştia că de la capitalism la socialism se trece prin revoluţie proletară. Invers, trecerea se făcea prin Oficiul Naţional de Turism!
 
Câteva concluzii preliminare
Niciuna din aceste teme nu s-a bucurat de un interes liniar. În funcţie de evenimentele interne şi externe, interesul conceperii de noi bancuri a variat mereu într-o strânsă legătură. De exemplu „Opoziţia faţă de regim” a fost sub media obişnuită până în anul 1986, apoi s-a manifestat exploziv ajungând, în  anul 1989, la o dublare a numărului de bancuri faţă de media anuală.
Subiectul „Nivelul de trai” scade spectaculos în 1982 faţă de 1981 pentru că la începutul anului 1982 într-o şedinţă comună a C.C. al P.C.R., a Consiliului suprem al dezvoltării economice şi sociale  la care s-a alăturat şi Consiliul de Stat al R.S.R.  s-a discutat şi s-a aprobat „Legea privind retribuirea personalului muncitor, a alocaţiei de stat pentru copii şi a pensiilor”. Efectul imediat e scăderea de la 44 de bancuri pe această temă, înregistrate în 1981, la doar 25 în 1982. Poporul resimte o relaxare a stresului cotidian pricinuit de nivelul de trai şi evenimentele care le-a generat nu mai sunt subiecte de haz. Din această pricină şi interesul omului pentru a mai face bancuri pe acest subiect a scăzut în mod firesc.
Bancurile cu subiectul „Industrie” are un maxim în 1981, un minim absolut în 1982 şi trece peste medie din 1986 până în 1989. Ce aduce anul 1981 pe plan industrial de face ca producţia de bancuri pe acest subiect să explodeze? La începutul acelui an a început o campanie susţinută de „reducere consumurilor de materiale, materii prime, energie, combustibili şi valorificării resurselor recuperabile”. (Două bancuri pe această temă sunt edificatoare: M.A.N. / Marea Adunare Naţională a aprobat legea privind regimul termic în birouri şi în locuinţe. S-a hotărât că temperatura să fie de 20 de grade: 15 - înăuntru şi 5 - afară. Sau: Din cauza crizei energetice se schimbă stema R.S.R.: în locul soarelui va figura un bec de 25 W).
A urmat, în aprilie 1981, o altă campanie de reducere a personalului indirect productiv, în iunie s-au stabilit principiile de bază ale normării ştiinţifice a producţiei şi a celorlalte activităţi şi creşterea productivităţii muncii. Ceauşescu vorbea mereu de creşterea productivităţii muncii şi a trasat ca sarcină dublarea acesteia până în 1990. Pe de altă parte se impuneau peste tot în industrie noi şi noi reduceri de materiale, combustibili şi de resurse umane.
Şi creşterea numărului de bancuri pe tema „Drepturile omului” are o explicaţie logică. Punctul maxim s-a înregistrat în 1985 pentru că în acel an s-au acumulat nemulţumirile faţă de restrângerea evidentă a libertăţilor individuale prin decretul privind regimul aparatelor de multiplicat, a materialelor necesare reproducerii scrierilor şi a maşinilor de scris adoptat de Consiliul de Stat al R.S.R. în ziua de 28 martie 1983, prin legea privind contribuţia bănească şi în muncă a cetăţenilor pentru efectuarea unor lucrări cu caracter obştesc  (5 iulie 1985) şi „perfecţionarea continuă a activităţii de sistematizare a localităţilor”(august 1985).
Astfel, putem afirma că umorul popular s-a dovedir  asemenea unui sensibil seismograf care înregistrează fidel orice frământare a societăţii. Vom vedea mai jos cum funcţiona umorul de tip „oficial” în aceeaşi perioadă istorică.
 
► Despre Umorul „oficial” în România comunistă
 
Umorul „oficial” în comunismul românesc are o singură marcă: Urzica. Era singura revistă de satiră şi umor care apare, fără concurenţă, pe toată întinderea perioadei comuniste în România. Ea a apărut săptămânal - imediat după instalarea regimului comunist, bilunar - în anii de mijloc  şi lunar - în anii 80. În prima perioadă, revista se tipărea într-o policromie compusă  din culori extrem de vii pentru că are un pronunţat aer festivist. Toate cele bune se petrec în Est şi mai cu seamă în Uniunea Sovietică, toate relele se întâmplă în lumea capitalului. Deşi lucrurile sunt tratate antinomic, în alb şi negru, policromia ajută, din punct de vedere vizual, propaganda comunistă. Colectivul de redacţie nu apare, în caseta tehnică, pe toată perioada cât la conducerea revistei s-a aflat dramaturgul Aurel Baranga. Acesta a fost un avangardist de marcă până în anul 1947. El e unul din autorii celebrei reviste intitulate P.a. După 30 decembrie 1947, el trece cu arme şi bagaje în tabăra comuniştilor reuşind să devină comediograful „oficial” al acestei perioade. Aurel Baranga (n. 20 iunie 1913, Bucureşti- d. 10 iunie 1979, Bucureşti, pseudonimul lui Aurel Leibovici) a scris în 1948 textul imnului României comuniste, “Zdrobite cătuşe”, muzica fiind compusă de Matei Socor. Tot în 1948, Aurel Baranga a primit ca „sarcină de partid” să înfiinţeze revista de satiră şi umor Urzica.
Din 1949 şi  până la sfârşitul vieţii, survenită în ziua de10 iunie 1979, el a fost redactorul şef al Urzicii. A fost căsătorit cu actriţa Marcela Rusu, fosta soţie a lui Alexandru Bârlădeanu.  O legendă a vremii spune că, însoţind o delegaţie de la revista-soră din Uniunea Sovietică intitulată Krokodil, Baranga a fost confundat cu un membru al delegaţiei oficiale venite de la Răsărit şi redactorii i-au oferit un mare buchet de flori. Adevărul era că Baranga nu dădea deloc pe la redacţie, i se trimiteau acasă - cu şoferul - materialele şi banii cuveniţi pentru înalta sa funcţie.  Părerea unanimă a fost aceea că nu a vrut să-şi rişte funcţia propunând lucruri îndrăzneţe sau interpretabile.  După el a venit Manole Auneanu, un prozator oarecare dar cu merite certe în promovarea saloanelor de umor din ţară, iar în ultima perioadă a fost instalat Niculae Stoian, un poet proletcultist de proastă calitate. Iată ce povesteşte Ovid. S. Crohmălniceanu despre Aurel Baranga în capitolul Avangardism în haină militară din volumul Amintiri deghizate, Editura Nemira, 1994. În 1947, Tristan Tzara revenise în România după trei decenii de absenţă. Intenţia sa era să ţină intelectualilor bucureşteni o conferinţă intitulată. Le surrealisme et l’apres guerre. Printre multele obligaţii protocolare, Tzara şi-a găsit timp şi pentru o întâlnire privată cu câţiva din prietenii săi români. Aceasta a avut loc la Saşa Pană acasă şi au fost invitaţi Crohmălniceanu, Nina Casian cu soţul, Vladimir Colin şi Aurel Baranga. Tzara se scuză că va vorbi în franceză dar îi roagă pe toţi ceilalţi să i se adreseze în română. Saşa Pană îi arată oaspetelui său tot ceea ce făcuseră avangardiştii români în absenţa lui din România. Pe masă s-a adunat un maldăr impresionant de reviste, plachete şi afişe. La un moment dat, Pană a adus din camera de alături „o mică revistă, în patru pagini lunguieţe şi titlu impronunţabil. Era chiar numele organului sexual bărbătesc, imprimat cu litere groase pe copertă. Publicaţia apăruse la 1 Octombrie 1931, în 13 exemplare şi avuse un singur număr, suficient ca să provoace arestarea acelora care o scoseseră şi împinseseră neobrăzarea până acolo încât să-i trimită lui Nicolae Iorga cu dedicaţia: „Tu ai? N-ai!”. Autorii isprăvii fuseseră mezinii mişcării de avangardă, pe atunci, Paul Păun, Gherasim Luca, S. Perahim şi Aureliu Baranga, cum preciza frontispiciul năstruşnicei tipărituri, subintitulate „organ universal”. Unul dintre aceştia era de faţă.
Tzara era fascinat de scandalosul produs publicistic. Nimic nu-i atrăsese mai tare atenţia decât cele patru pagini lunguieţe. Baranga a sesizat interesul lui Tristan Tzara faţă de revista la care fusese editor şi i-a spus faimosului oaspete: „Ei au făcut astea, iar noi numai atât”. Era, desigur, o falsă modestie. Cu Urzica lucrurile au stat exact pe dos. O cantitate imensă de maculatură propagandistică din care foarte puţine lucruri s-au salvat.
Umorul promovat de revistă în cei peste 40 de ani de apariţie neîntreruptă este unul benign sau, în termenii încetăţeniţi astăzi de calculator, unul de tip soft.
Desenele mai curajoase erau, în mod paradoxal, cele fără cuvinte. Ele nu prea apăreau la Urzica decât atunci când subtilitatea lor păcălea vigilenţii cerberi de la Direcţia presei, numele sub care se ascundea Cenzura comunistă. Ele mai apăreau, uneori, în cataloagele saloanelor internaţionale de umor, în cele naţionale şi pe simezele unor expoziţii colective sau personale. O caracteristică ce m-a intrigat a fost faptul că, de-a lungul apariţiei revistei, titlurile păreau aceleaşi şi pentru că erau scrise cu litere a căror culoare alterna. Era fie o literă albă şi una neagră fie, în funcţie de policromia aleasă, în două culori complementare. Ce distanţă e de la aceste anoste titluri bicolore la literele groase şi apăsate ale revistei pomenite mai înainte...
 
Ca o replică la imobilismul practicat de revista oficială de satiră şi umor apare în perioada 1974-1975 o pagină de umor intitulată „Racul” în săptămânalul-fenomen al acelor ani. Este vorba de Flacăra condusă de poetul Adrian Păunescu care atingea, în perioada când apărea color şi pe o hârtie de calitate, un tiraj ameţitor: 160.000 de exemplare. Pagina se voia de avangardă (deviza Racului era „Retrage-te înainte!”) ceea ce, în raport cu Urzica, chiar era. Pagina era girată de Sorin Postolache, un redactor al revistei - care făcea şi caricatură la un nivel artistic mediu - şi Ion Dogar Marinescu - un maestru al umorului negru şi absurd. Aceştia alcătuiau - pe rând iar uneori împreună - pagina respectivă dar diferenţele de abordare erau evidente. Pagina apare vreme de trei ani dar între ideea cu care au pornit la drum şi ceea ce a ieşit spre final era o mare diferenţă. Umorul grafic apărea tot mai rar, spaţiul fiind cedat, de voie de nevoie, unor umorişti de serviciu. Din păcate ceea ce scriau la această pagină (atât Teodor Mazilu cât şi Ion Băieşu) nu era la înălţimea pieselor de teatru pe care le scriau cei doi. Faptul că umorul grafic „de avangardă” cedează teren în faţa unor (anoste) texte de umor poate fi motivat şi de plecarea din ţară a unor caricaturişti de primă mână precum Ion Dogar Marinescu, Toni Avram, Iosif Teodorescu sau Dan Hayon. Cei care au rămas „să stingă lumina” au fost, printre alţii, Bour, Boacă, Claudiu, Pim, Ion Barbu, Furnea, Dragoş, Demol ş.a.m.d. 
Ca o concluzie preliminară vom spune că temele atacate de revista oficială erau cele ce ţineau de birocraţie, de neîndeplinirea sarcinilor de plan, de rebuturile în cantităţi impresionante, de stocurile supranormative, de calitatea proastă a produselor sau serviciilor, de chiulul de la şcoală şi serviciu, de angajamentele nefondate şi altele ejusdem farinae. Toate aceste tare criticate, la un nivel ierarhic extrem de jos, au fost caii de bătaie atât timp cât a ţinut şi comunismul la noi. Din acest punct de vedere, umorul „popular” şi umorul „oficial” în România comunistă au parcurs drumuri paralele şi s-or fi întâlnit, poate, undeva în infinit. Cât despre umorul „subversiv” acesta a mers mână în mână cu umorul „popular” şi unele din desenele „fără cuvinte” publicate de caricaturiştii români, cu precădere, în cataloagele marilor saloane de umor din lume.
 
Eroii comici „oficiali” şi eroul comic subversiv în comunism
Eroul comic al tuturor românilor din Epoca de Aur a fost Bulă. Wikipedia ne spune despre Bulă că este este un important personaj fictiv al umorului românesc. O căutare pe Google ne raportează la “Bulă” un număr de circa 23.500.000 de rezultate ceea ce ne prilejuieşte o constatare oarecum firească. Fiecare român, de acasă sau risipit în lumea largă, are parte  de un Bulă personal. Am zice chiar, câţi români - atâţia Bulă. Deşi Google ne de o impresionantă listă de trimiteri la acest personaj popular, Wikipedia expediază subiectul în câteva rânduri. “Bulă, un bufon şi un laş (?!), a fost  creat în timpul regimului comunist al lui Nicolae Ceauşescu. Numele, pe lângă alte înţelesuri, vine de la modificarea, cu o literă, a cuvântului vulgar sinonim cu penis!”. Formularea din Wikipedia ni se pare falsă cel puţin în a doua parte a ei. Nu credem că un erou popular poate fi, în acelaşi timp, şi un om laş. Niciunul din bancurile populare nu ni-l prezintă sub această înfăţişare morală prea puţin măgulitoare. În 2006, Televiziunea Română a realizat un concurs în care românii au votat pe cei mai mari 100 de români ai tuturor timpurilor. Bulă a ocupat un periferic loc 59. Silvian Cenţiu, Un ardelean  în Silicon Valley, citat tot de Wikipedia, a comentat acest show, scriind următoarele: “Când am menţionat numele Bulă, personajul omniprezent în glumele românilor, în San Francisco sau New York, am fost încântat să-i aud râzând pe membrii audienţei, înainte să termin gluma - am ştiut că ei erau Români”.
 
Încercările oficiale de a-l substitui prin alte personaje-fanion au eşuat în mod lamentabil. O excepţie ar putea fi considerată apariţia unui personaj-mascotă inventat de Cutezătorii, revista pionierilor români. Dodo Niţă, autorul Istoriei benzii desenate româneşti, (Vellant, 2010), îl descrie astfel: “Minitehnicus este un roboţel simpatic şi omnipotent care face numai fapte bune. Din nasul său rotund ţâşneşte o rază laser cu care poate tăia metalele cele mai dure sau poate prăji un hotdog pentru prietenul său, Pif”. Minitehnicus a fost desenat de Jose Cabrero Arnal (un francez de obârşie spaniolă şi comunist, ca orientare). Creat de Arnal, eroul român e desenat, vreme de câţiva ani, de arhitectul Radu Marian, cel care avea să devină, după Revoluţie, unul din primarii Constanţei. Dacă la început, eroul român evolua în compania lui Pif şi Hercule, doi super eroi promovaţi în reviste ce apăreau sub egida Partidului Comunist Francez, ulterior el are parte de doi tovarăşi de joacă români: puştiul Tiristor şi roboţelul Liţă. În epocă, Minitehnicus a creat o adevărată modă împrumutându-şi numele unor tabere, concursuri şi expoziţii ba chiar, în anii 70, se intenţiona editarea unei reviste dedicată lui în totalitate. Acest lucru era, însă, prea mult. Se spune că însuşi Nicolae Ceauşescu s-ar fi opus unui astfel de proiect. Numele lui, similar cu al unui tânăr priceput la toate cele, a rămas şi în mintea celor care şi-a deschis mici afaceri de nişă după anii 90. Mulţi dintre ei şi-au botezat societăţile nou create chiar „Minitehnicus” SRL.
 
Revista Urzica, singura revistă de satiră şi umor care a apărut pe toată perioada comunismului de la noi, a încercat, timid şi la intervale mari de timp, să propună cititorilor săi câţiva eroi ce se voiau plini de spirit şi de umor. O caracteristică a acestor eroi era că acţionau în cadrul unor desene care nu apelau sau apelau foarte rar la cuvânt.
 
O încercare a Urzicii de a crea eroi populari are loc în anul 1970. Atunci, graficianul Pompiliu Dumitrescu imaginează un tânăr erou pe nume Gogulici care ar trebui, potrivit titlului dat serialului, să fericească lumea. E un personaj prevăzut, la început, cu o umbrelă iar, ulterior, cu ochelari. Autorul ne atrage atenţia cu „orice asemănare cu realitatea nu este chiar cu totul întâmplătoare”. După doar şapte episoade, Gogulici îşi dă, fără nicio explicaţie, obştescul sfârşit. Până atunci bietul Gogulici a acţionat pe zebra pietonală, în audienţe la şefi, la schi (sfârşind pe un pat de spital), în maşină (sfârşind tot la spital) şi în spiritul legii 18, întrebând un personaj sus-pus de unde avea averea. A fost şi ultima întrebare pe care a pus-o el în paginile revistei.
 
Albert Poch şi-a denumit eroul Bilă, o trimitere evidentă la numele eroului popular care nu avea voie să apară în revistele oficiale. Situaţiile în care evolua Bilă erau departe de cele pe care le trăia românul în viaţa reală. Eroul său acţionează în cadrul unei benzi desenate în patru episoade în situaţii comune unui umor casnic. Serialul începe în noiembrie 1979 şi sfârşeşte după ce Bilă este plimbat pe la birou, la televizor (unde eroul se consumă inutil strigând: „Hai Mache!, Hai Tache!, Hai Lache! în timp ce nevasta îl aşteaptă răbdătoare până când strigă şi ea la rândul său: „Hai la masă!”), la service-ul auto (unde intră cu o maşină şi pleacă cu o roată) iar, pentru variaţie, se întâlneşte cu extratereştrii. Ăsta era nivelul până la care se puate critica în Urzica.
 
Un alt desenator, Dan Hayon, a creat două personaje sumar creionate care stau la o masă, mereu în aceeaşi atitudine dezabuzată, şi care filozofează adânc pe teme generale. Desenele apar extrem de rar, aş zice din an în paşti, dar de fiecare dată replicile eroilor sunt memorabile şi citate de lumea subţire. Astfel, în nr. 3/15 februarie 1979, apare următoarea legendă: „Nu-nţeleg de ce ai mei nu-nţeleg că eu, nefăcând nimic, nu-mi bat joc de muncă, ci din contră, le-o scot în evidenţă”. E un mod subtil de a spune că nu numai munca fizică este de preţ în comunism ci şi munca intelectuală ce poate da naştere, iată, la panseuri subtile. Tot în acel an este reprodus un desen cu care artistul a participat la Salonul umoriştilor. „Mă gândesc la toate obiectele care ne acoperă, ne apără de valuri, de ploi, de pietre, care iarna ne ţin de cald iar vara răcoare. O să putem oare să ne revanşăm vreodată?”.
După Revoluţie, Urzica şi-a schimbat numele în Moftul român dar revista nu avea nimic din spiritul caragialesc din care se revendica. După ce a fost îndepărtat de la conducerea Uniunii Scriitorilor, Dumitru Radu Popescu a fost  trimis să lucreze la Moftul român, o revistă finanţată de Ministerul Culturii. Era un maximum al dezonoarei scriitoriceşti. Revistei nu i-a fost de niciun folos această infuzie de talent scriitoricesc. Moftul român a murit lent dar sigur după câteva luni de apariţie scrisă şi desenată în spiritul ofilitei şi perimatei Urzici. Nimeni nu a sesizat, la pomenita revista, că spiritul vremurilor era cu totul altul...
 
Eroi perisabili, Super eroi şi Eroul veşnic.  Imagini după Revoluţie
După Revoluţie apar câţiva super eroi. Potrivitlui Dodo Niţă, primul dintre ei e Gregory Proteus desenat de Sandu Florea, un desenator care depusese o cerere de emigrare în SUA ceea ce îl făcuse indezirabil în paginile publicaţiilor româneşti. După ce publică trei comic book-uri intitulate Proteus a câte 15.000 exemplare fiecare, în 1992  primeşte viza pentru America şi lasă baltă toate proiectele sale legate de România. Ceilalţi eroi sunt, în ordine cronologică, SuperIonescu (1996) desenat de Florin Bostan, scris de Sorin Tudor şi colorat pe computer de Radu Popovici. El evoluează în revista Quadrant, în doar două numere. În acest interval el salvează Bucureştiul în 2096 de invazia navetelor spaţiale... de bere. La Iaşi apare SuperCostel, un erou desenat, din 1998, de Lucian Amarii. SuperCostel e un Om Motan care a căpătat puteri superpisiceşti de la motanul Serioja după ce l-a prins trişând la poker. Aventurile lui SuperCostel apar în Ziarul de Iaşi.
Al treilea erou este Harap Alb, o variantă reloaded în care Gerilă e Iceman, Păsări Lăţi Lungilă e Plastic Man, iar Ochilă e Daredevil. Eroul lui Creangă, desenat de Andrei Moldovan şi echipa de la Harap Alb continuă, ne întreţine, azi, iluzia că şi la noi comicsul poate exista şi pe termen lung.
În final nu ne mai rămâne decât să tragem o concluzie deloc festivistă despre o epocă marcată de festivism. O să apelăm tot la Bulă şi la anunţul său făcut de el chiar de Ziua Armatei: 
„Ieri, s-au tras 21 de salve de tun. Se zice că n-au nimerit pe cine trebuia...”.


Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.




Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, 
deschis la Banca Transilvania.

Payments through Paypal





Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  C창t fac 3 ori 4  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Îți dorești o presă liberă și independentă?
Alege să o susții!



* * *

* * *










* * *

Promovare
Catalog Sisteme Expo
0721 722227
Catalog Display-uri
Publicitare 2019
0721 722227
Promoţionale 2019
office [at] confortmedia.ro
0721 722227






Publicitate
Newsletter