21.08.2008,  11:21:47 | 0 comentarii | 464 vizualizari
Incursiuni în memorie
de Mircea ANDRAȘ

“Pânã mai suntem aici” - Laurenţiu Ulici

“Nu ştiu cum sunt alţii, dar eu când arunc o privire în trecut, mã regãsesc pe mine, cel care am fost, iar când revin în prezent, mã regãsesc pe mine, cel care aş fi putut fi” - aşa spu­nea, în clipele de acalmie, cel care a fost Laurenţiu Ulici. Foarte puţini ştiu despre el cã în clipele lui de restrişti cocheta cu umorul. De-altfel, el obişnuia sã spunã: “Umorul e cel mai spectaculos lucru, dacã îl faci la modul serios!”. Şi când spunea bancuri (deşi aceasta se întâmpla foarte rar) nu schiţa niciun zâmbet, lãsându-ţi impresia cã râsul tãu e o impietate. Eram la Festivalul de poezie de la Deva, în anul de graţie 2000 (când ne pregãteam sã schimbãm seco­lul) şi, în sala de şedinţe a Romtelecomului, ne “produ­ceam” cu creaţii proprii, “unele mai delirante ca celelalte” (citat din Laurenţiu Ulici) şi acţiunea întinzându-se peste aşteptãri, mie mi-a venit rândul la ora unu şi douãzeci şi douã de minute. Citeam, dar nu mai eram sigur cã ceilalţi nu adormiserã în salã. Dupã ce am terminat şi am revenit pe scaunul meu din salã, maestrul mi-a solicitat cartea (“drept suvenir pentru neaducere aminte” - citat tot din el) şi mi-a spus: “Vreau sã mã con­ving cã poeziile sunt, într-ade­vãr, bune sau le-ai citit dum­neata prea frumos”. În aceeaşi searã, pe terasa hote­lului “Europa”, dupã ce Ion Zubaşcu (vi-l amintiţi de la Cenaclul Flacãra) a interpretat o “baladã ironicã”, cu o voce atât de puternicã încât a blocat circulaţia pe bulevard, maestrul Ulici s-a reprodus cu o “chestie umoristicã”, subtilizatã, dupã aia, de mine întru ajutarea me­moriei ulterioare.
“Prima Evã, cu Adam,
A primit un vot de blam,
Cã-n atâta pesimism
Nu e loc de optimism.
Deci, la marginea restriştii,
Au apãrut... umoriştii.
Pentru azi, pentru târziu,
Trecãtori prin anii grei.
Dacã nu râzi de ce scriu
Mãcar poţi sã râzi... de ei”.
A doua zi, dimineaţa, mae­s­trul a tãgãduit apartenenţa la aceastã poezie. “Ce vrei? Sã mã tragã-n ţapã umoriştii? Pentru cã eu nu sunt de acord cã tot românul e umorist. Spe­cia­litatea lui: haz de necaz. E, în ultimã instanţã, un mod de a te rãzbuna pe tot ceea ce te incomodeazã. Fãrã înjurãturi, fãrã palme, doar cu nişte simple vorbe care, uneori, dor mai tare, mai ales dacã nu posezi cel mai util simţ - simţul umorului”. Îi plãcea sã vorbeascã. Deşi se pornea greu. Mânca pe sponci cã îi era teamã sã nu “prind proporţii, sã zicã lumea cã o duc prea bine” (citat tot din el). Nici nu râdea prea mult “pentru cã râsul îngraşã şi scriitorii nu trebuie sã fie supraponderali, fiindcã astfel gândesc mai greu”. El avea, de asemenea, şi un deosebit talent de a istorisi pãţãnii întregi cu colegii de breaslã. Am reţinut câteva: “La o şezãtoare literarã de la Oradea, un poet local şi-a lan­sat o carte din care, spre exemplificare, acesta a şi citit câteva din producţiile comise. Ca sã mã destind puţin, împovãrat de atâ­ta poezie, am evadat la toale­tã, lãsându-l pe poetul Negoiţã Irimie singur la acea ma­sã oficialã. Dupã un timp, în locul meu se aşeazã o doamnã simpaticã. Atât de simpaticã, în­cât Negoiţã nu are curajul 
sã-i spunã cã locul era ocupat. Din vorbã în vorbã, se ajunge şi la poetul care se produsese în seara aceea, pe care Negoiţã îl desfiinţeazã pur şi simplu. Ime­diat dupã ce terminã disertaţia, poetul amintit se înfãţi­şeazã la masã ca sã-şi recupe­reze... soţia. Exact persoana cãreia Negoiţã i se confesase. Aceas­ta însã zâmbea. Semn cã îm­pãr­tã­şea pãrerea lui Negoiţã”. Valeriu Bârgãu, care boicotase într-un fel festivalul în cauzã, nu uitã cã oricum la data respectivã Laurenţiu Ulici era preşe­dintele Uniunii Scriitorilor şi îl invitã la unul din restaurantele devene (nu îmi mai amintesc la care) împreunã cu cei care eram lângã el, inclusiv eu. Maestrul nu refuzã, pretextând, mai în şoaptã, mai în serios: “Acest poet mi-e deosebit de simpatic şi nu pot în niciun fel sã-l refuz. Prin el trãieşte poezia hunedoreanã”. Nu am nimic împotrivã deoarece şi mie îmi place poezia lui Bârgãu. Acesta comandã un coniac foarte scump, cu foarte multe stele. Nu verzi, bineînţeles. “Am auzit cã ai fost aproape de colţ - îl ispiteşte maestrul pe Valeriu şi acesta aprobã tacit. Acu’ dacã ai scãpat vom merge înainte pânã în pânzele albe! - continuã Ulici zâmbind şãgalnic. Împreunã cu mine, bine­înţeles!”. Maestrul ne pãrãsea câteva luni mai târziu iar Bârgãu câţiva ani mai târziu, lãsând literatura mult mai sãracã. În rest totul a rãmas la fel. Vorba lui Laurenţiu Ulici:
 
“Viaţa e ca o pãrere,
Ce-o asumi fãrã sã vrei.
Cea mai multã e durere,
Zile rele şi ani grei.
Dar când vrei sã schimbi oleacã
Sã-ndulceşti cele erori
Þi se rupe câte-o cracã
Şi-atunci trebui sã mori!”
“Cartea ca 
o colecţie de suflete” - 
Maria Dincã
“În fiecare carte sunt atât de multe suflete, încât ea nu poate muri niciodatã”, obişnuia sã spunã poeta Maria Dincã, la o “cafea de casã” (citat din ea) în aburul mirific al ţigãrilor Carpaţi cu totul şi cu totul fãrã filtru. Când îi fãceai câte o vizitã (inopinatã sau nu) te delectai cu tot felul de arome literare, pentru cã ea scria poezie, prozã, scenete, umor şi alte alea, cu aceeaşi dezinvolturã. Avea tean­curi întregi de ziare în care publicase şi când vroia sã facã puţin praf în atmosferã, ţi le des­fãşura spre edificare. O datã m-a întrebat, secretoasã, despre ce sentiment o bãnuiesc eu cã era dominatã când scri­sese acea poezie. Am încercat mai multe variante dar n-a mers. “Foamea, dragã! Mi-era o foame când am scris aceste versuri, ceva de speriat. Nu vezi cã am mâncat şi douã litere?”. Obişnuia sã “comitã” şi epigrame, care nu erau deloc feminine, ci foarte dure. Sã nu uitãm cã era o umoristã care fuma Carpaţi fãrã filtru! Iatã câteva:
Lui Dumitru 
Dem Ionaşcu
Tu obişnuieşti sã minţi
Şi acum şi peste ani.
Minte-mã despre orice!
Însã nu şi despre... bani!
 
Unui umorist
Chiar de te apucã plânsul
Despre toate, vreau sã zic,
Când te vãd m-apucã râsul
... Fãrã ca sã spui nimic!
 
Dureri de dinţi
O durere infernalã
Dintele vrea sã mi-l frece,
Trece noaptea, trece ziua,
Numai dintele... nu-mi trece.
 
“Râdeţi de cei care sunt de râs. Mâine va fi rândul dumneavoastrã!”, spunea ea, stin­gând chiştocul ţigãrii într-o falsã scrumierã. “Râsul face bine! Mai ales când ţi se-aruncã la beregatã”. Într-o zi ea mi-a ofe­rit cel mai scurt rezumat al unei cãrţi de 800 de pagini. Venisem în vizitã şi ea mi-a spus, pu­nând cafeaua la fiert: “Tocmai citesc o carte cu foarte multe pagini”. “Despre ce e vorba?” - am întrebat curios. “Despre o tipã care s-a cãsãtorit şi a divorţat de trei ori” - mi-a rãs­puns ea, senin. “Şi?” - am întrebat eu. “Stai cã mai am zece pagini!” - a spus ea, continuând lectura. Ceea ce a şi fãcut, cât timp fierbea cafeaua. Apoi a închis cartea şi mi-a comunicat: “A murit!”. A fost cel mai scurt rezumat al unei cãrţi, auzit de mine. În final un catren de la cea trecutã în nefiinţã, Maria Dincã, poetesã de Valea Jiului a timpurilor trecute:
“Voi pleca lume din tine,
Acum când îţi cade fisa.
Câţi şi-or aminti de mine?
Câţi au sã îmi simtã lipsa?”
S-or gãsi şi din ãştia, doamna Dincã, s-or gãsi destui! Fiindcã meritaţi acest lucru, acolo, oriunde aţi fi!
 
“Proza sufletelor noastre” - Dumitru Dem Ionaşcu
Maestre, nu ştiu în ce stea mai eşti, nu ştiu prin ce constelaţie te mai preumbli, nu ştiu pe ce picior de plai mai scrii şi nici pe ce colţ de rai mai publici. Pentru cã te-ai încãpãţânat sã treci dincolo. Şi dincolo de dincolo. Şi deşi pe mulţi i-ai ridicat din cenuşã, puţini au fost acei care sã-ţi punã o floare pe mormânt, darãmite sã-ţi dãruiascã o vorbã bunã. Þi-aminteşti? 
Mi-ai spus cã literatura e o ţarã a fericirii, în care toţi sunt egali pânã la democraţie! Eroare. Aflã cã te-ai înşelat, literatura nu e decât un moft sau un hobby, o chestie în care toţi îşi vârã nasul şi care te trãdeazã când ţi-e lumea mai dragã. Tu ai publicat mult într-o perioadã în care nu mulţi ajungeau sã publice, ci numai cei însemnaţi. Dar ai fost acolo sus, aproape de cer, de aceea acum îngerii nu-ţi sunt strãini şi aripile lor bat pentru tine. Dar pânã la urmã ai coborât în mijlocul nostru ca sã pleci “dincolo” dintre noi. Nu te considerãm mort, ci doar plecat într-o lume mai bunã. O lume care mai are timp de tine şi de cele ce ai scris. Cine ştie pânã când?
 
“Nu mai ştiu” - Vasile Cojocaru (1965-2002)
 
“Nu mai ştiu în care lume,
Nu mai ştiu în care gând,
Nici în care vis anume,
Te voi ferici curând.
Nu mai ştiu pe care vreme
Sau în care gând ascuns,
Voi privi cum timpul cerne
Tainele de nepãtruns.
Nu mai ştiu pe care parte
Îngerii se prãbuşesc.
Nu mai ştiu cine împarte
Pe acei ce mã iubesc.
Nu mai ştiu în care vise
Trec privirile dansând
Amintirile proscrise
Mor pe-o margine de gând!”


Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.




Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, 
deschis la Banca Transilvania.

Payments through Paypal




Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  C창t fac 4 ori 4  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Îți dorești o presă liberă și independentă?
Alege să o susții!



* * *










* * *

Promovare
Catalog Sisteme Expo
0721 722227
Display-uri
Publicitare 2020
0721 722227
Promoţionale 2020
office [at] confortmedia.ro
0721 722227







Publicitate
Newsletter