17.09.2008,  11:10:42 | 0 comentarii | 500 vizualizari
Ion D. Sîrbu / Scrisori deschise… dupã 20 de ani sau - Veşti contradictorii despre un Nego bolnav de cirozã… dar fericit cum n-a fost niciodatã
de Mihai BARBU

(Azi se împlinesc 19 ani de la trecerea la cele veşnice a scriitorului petrilean Ion D. Sîrbu. O sã ne aducem aminte de el, aici şi acum, evocându-l, prin intermediul unor scrisori trimise şi primite în anul dinaintea trecerii spre Otopenii de Dincolo. O sã aveţi surpriza de a constata cã avem de a face cu un om extrem de viu şi… vizionar, dacã e sã ne referim la destinul postum al operei sale.) 

“O anume Olga din Sebeş, judeţul Alba, a relatat lui Suru”…
Aşa începe o notã a Securitãţii craiovene din 28 ianuarie 1988 care rezumã conţi­nutul unei scrisori adresate de Olga Caba lui Ion D. Sîrbu.  Pentru securiştii doljeni, ”Olga din Sebeş” nu era încã, în mod evident, Olga Caba. Expeditoarea scrisorii era, însã, absolventã a Facultãţii de Litere şi Filosofie din Cluj (promoţia 1934) şi profesoarã de limba englezã care, între 1952 şi 1953, a fost întemniţatã pentru convingerile sale politice, în penitenciarele Mislea şi Vãcãreşti. Olga Caba a debutat editorial, în anul 1944, cu volumul Vacanţã sentimentalã în Scoţia. Lipseşte din literatura românã peste un sfert de veac, revenind în 1970 cu un volum de Poezii. În 1988, cînd are loc schimbul de scrisori cu Ion D. Sîrbu, Olga Caba tocmai a publicat romanul Zodia vãrsãtorului de apã, o cronicã a instalãrii regimului comunist în România. În acel an, “o anume Olga din Sebeş” era o doamnã distinsã în vârstã de 75 de ani. 
“Prietenul nostru comun a petrecut Crãciunul la Jaffa şi ajunul la Bethlehem”, îi scrie Olga Caba lui Ion D. Sîrbu. “Este f. lãudat de presã pentru Corrida, ultimul caiet de versuri. Corespondãm curent, chiar şi acum am cãpãtat o misivã. Nu stã un moment locului, nu ştiu cum mai scrie şi compune muzicã. A avut succes şi cu compoziţii la Paris. Da, e adevãrat cã N. are cirozã dar se vede cã gãseşte medicamente adecvate ca sã poatã scrie. Mai cunosc cazuri de cancer şi leucemie când înaintarea bolii a fost încetinitã cu ani de zile, mai ales la oameni cu vârstã înaintatã, în apropierea lui Nego. El are acum 67 de ani. Poate cã scapã ori data decesului sã se apropie de data normalã a sfârşitului unei vieţi omeneşti”. În 2 martie, cazul Nego e dezbãtut de Sîrbu cu colegul sãu de Cerc, criticul Cornel Regman: “Despre Nego am aflat - via Wolf - Olga Caba - cã e bolnav, are cirozã dar e serios şi se trateazã. Şi-a terminat Istoria Literaturii Române. Acum e în cãutarea unui traducãtor în germanã. Nu e uşor de gãsit. Stilul rokoko-expresionist al lui Nego e dificil de tradus”.  Sîrbu îi mãrturiseşte lui Regman cã, acum, transcrie la maşinã “câteva caiete de glose”. E vorba, desigur, de Jurnalul unui jurnalist fãrã jurnal care e socotit de autor “un fel de memorii fãrã amãnunte autobiografice doar cu obsesii, vise, idei”. Omul îşi presimte sfârşitul aproape: “Trebuie sã fac ordine în moştenirea lite­rarã. Nu se ştie, nu se ştie…” 
În ziua urmãtoare, “Suru” (numele de cod sub care Securitatea îl urmãrea, în acea vreme, pe Ion D. Sîrbu) îi relateazã Olgãi Caba urmãtoarele: “Am scris comedii, toate satirice, nu mi s-au jucat. Acum, la Petroşani, se joacã o comedie scrisã în… 1947. Teribil de actualã, doar cã Cãţelul  (care era un simbol al minciunii, atunci) acum a devenit un personaj principal şi este cel mai bun de pe scenã. Aplauze delirante. Accentul comic se mutã: râdem azi de ce plângeam ieri, mâine vom plânge de ce am râs azi”.
 
Plictiseala, ca materie primã de artã şi literaturã
Sîrbu îşi admirã prietena din Sebeş pentru rãbdarea ei de a lupta cu plictisul. “Contribuţia fantasticã a epocii noastre la empireul literelor este inventarea plictiselii ca materie primã de artã şi literaturã. Prostia, plictiseala şi nepriceperea sunt stâlpii pe care se bazeazã Teatrul de aici, care refuzã sã-mi joace piesele care au cap fiindcã au şi coadã.” Mai multe despre Nego ştie tot Sîrbu care, ca un jurnalist chiar fãrã jurnal, are informaţii din mai multe surse. “Vestea privind ciroza lui Nego am primit-o de la prietenii noştri de la Stockholm şi Copenhaga, dr. Steiner, neurochirurg, şi regizorul Giurchescu, fost coleg de teatru şi consãtean (e din Petroşani). Am scris Marianei Şora, prietena mea din Munchen. Am primit mai zilele trecute o scrisoare prin care la ordinul lui Nego – mi-a comunicat urmãtoarele: Nego e bine, vesel, sãnãtos, râde enorm şi e fericit cum n-a fost niciodatã. Cât priveşte mult promisa Istorie a literaturii cred cã tu ai dreptate. Are gata ce a scris în ţarã. La Koln a suferit, la Munchen nu mai suferã dar a lucrat, cred eu. Lucreazã greu şi cu intermitenţe. Despre prietenii mei am zis: unii au murit, şi au plecat, alţii au plecat şi au murit. Nego face parte din categoria ultimã, ca şi mine dealtfel. În strãinãtate devin prost, ageamiu, nu pot nici scrie şi nici poveşti ca lumea. În Craiova asta cretinã şi fanariotã, în schimb, lucrez ca un înger. Nego, la 16 ani, şi-a scris scandalul  vieţii sale de geniu multilateral; la 17 ani a pu­blicat poezie, la 19 ani - o prozã de scandal iar la 23 - a lansat un manifest literar naţional. A fost un tiran. L-a dirijat, fãrã succes, pe Stanca, i-a dictat paşii lui Doinaş, a avut o influenţã teribilã asupra lui Regman, Todoran, Cotruş… Eu i-am scãpat. L-am bãtut zdravãn de douã ori, apoi am fãcut  trei ani de front. L-am dezbrãcat eu de o anumitã cãmaşã salvându-i viaţa, l-am oprit sã se înscrie în stalinism. A trecut la catolicism, Nego a fost martorul acuzãrii în al doilea proces, a declarat cã din cauza mea a greşit calea şi cariera sa politicã. Am primit 7 ani - când am ieşit am vrut sã-l ucid în bãtaie dar pe urmã mi-a fost milã de el. Era un alcoolic, se tot suicidea dar nu reuşea sã moarã de tot. Nu ne-am vorbit 15 ani. Apoi, la Koln, dupã ce ne-am spãlat rufele în familie, ne-am împãcat. Adevãrul e cã nu ne putem schimba prietenii dupã 45 de ani. El este un capitol al tinereţii noastre. A fost, fãrã îndoialã, un şef de generaţie pierdutã. Ca om, îl iubesc cu toate defectele sale, ca scriitor aştept sã vãd minunea: Sfântul Duh, în chip de istorie a literaturii, apãrând deasupra acestui Ioan fãrã de ţarã ce se credea şi Tatã şi Fiu şi voia sã ne boteze pe toţi. Regret cã a rãmas. Aş dori sã-l mai vãd odatã în viaţã sã-i vorbesc despre tatãl sãu ( nu a fost un tatã prea bun).” Aceastã întâlnire între patru ochi nu a mai avut loc niciodatã.
În mai, Securitatea intercepteazã o altã scrisoare pe care Sîrbu i-o trimite Olgãi Caba: ”Doinaş nu mi-a trimis nici o ilustratã nu mi-a dat nici un telefon. Frica pãzeşte via  se spune pe aici. Mã tem cã rãutãcioşii mei amici (care mã iubesc, încã) l-au întrebat: Cum de ţie ţi se dã drumul iar lui Gary - nu? Adevãrul e cã eu nu am un iris (la ochi) care mã face suspect. Din cauza acestui iris am o privire rea.”
(Luna  mai se dovedeşte a fi o luna feri­citã cel puţin din punct de vedere gastronomic. Din pãcate, dulciurile obţinute, cu greu, din Germania nu sunt pentru bietul destinatar. E vorba de aceeaşi cauzã pentru care ţigãrile Kent se numeau ţigãri medicinale. De procurat, le procura toatã lumea dar de fumat le fumau doar doctorii. “Edmund s-a ţinut de cuvânt” îi scrie “Suru” Vioricãi Guy - Marica în data de 28 mai 1988. “Am primit patru pachete de ciocolatã de menaj. Un pachet l-am lãsat la vamã conform bunelor noastre tradiţii bizantin-fanarioto-miticiste. Un alt pachet l-am dãruit Hansfleischerului nostru care face nunta. Al treilea l-am lãsat la spital (analize, analize, nici o sintezã!) şi ultimul îl pãstrãm cu gândul sã-l ducem la Bucureşti, la editurã. Cartea mea întârzie, literatura a devenit o problemã de hârtie, hârtia e în crizã de celulozã, celuloza asta depinde un pic şi de plocoanele turceşti ale autorului.”  Ion Negoiţescu revine obsesiv şi în aceastã scrisoare: “Lui Nego îi scriu, indirect, din când în când. Sunt atât de singur şi nefericit în Valahia asta turcitã cã nu pot supravieţui fãrã a ţine legãtura, cât de cât, cu supravieţuitorii naufragiului a însãşi plutei pe care m-am salvat de pe Medusa. Deşi nu am fost niciodatã român verde, sufãr acum - ascultând zilnic la radio în ungureşte - pentru pierderea politicã a Ardealului meu iubit, operã a thraco- geţilor de conjuncturã. Ce ar zice dascãlii noştri de s-ar trezi din somnul lor de moarte? Dulce prietenã, îmi eşti martorã, eu am fãcut totul ca sã iert şi sã uit. 
De-acum sunt hotãrât, nu am încotro: va trebui sã-mi scriu memoriile!”). 
Din pãcate, aceste memorii, mereu promise, mereu invocate s-au dovedit a fi doar un proiect niciodatã început. În aceeaşi lunã mai a anului 1988, Sîrbu vorbeşte despre necesitatea aşternerii pe hârtie a memoriilor sale dar şi, ca o scuzã pentru lipsa de timp, de finalizarea lor sub forma unui jurnal din care a exclus, aproape în totalitate, amãnuntele autobiografice. 
 
Cred în Statele Unite ale Eurasiei, învãţ ruseşte fãrã profesor…
În aceeaşi zi, 28 mai 1988, Sîrbu îi  tri­mite o scrisoare şi vechiului sãu prieten, Horia Stanca. “Nu îţi mai înşir mizeriile legate de atmosfera falsã şi ipocritã din Craiova. Nu mai pot suporta. Citesc pe feţele unor tineri confraţi gradul de fricã şi de eunucare. M-am sãturat şi de filme şi de literatura textualistã a tinerelor noastre genii. Am sentimentul cã trãiesc într-un spital de nebuni… 
Mã doare fizic hotãrârea asta cu şterge­rea de pe faţa pãmântului a cãtunelor şi a unor sate. Dacã o fãceau hunii, am fi zis cã e vorba de o nãvãlire barbarã dar e vorba de nişte geto-traci. Am sentimentul cã asist la masacrarea stupidã şi inutilã a sufletului şi trupului limbii şi poporului meu. Eu nu ştiu ce simte, de pildã, Doinaş care a avut avere şi casã la Caporal Alexa, eu ştiu ce era pãmântul pentru acei soldaţi cu care am fãcut douã rãzboaie (în est şi în vest). Eu ştiu ce este o vacã şi o oaie, o fântânã şi o şurã. Acest sentiment de lehamite mã cuprinde. Nu mai am naţio­nalitate (nu pot fi de aceeaşi naţionalitate cu turnãtorii din jar), cred cã trec spre naţionalitatea yalta: consider cã suferinţa politicã uneşte mai mult decât unitatea de limbã şi tradiţii. Am citit douã cronici excelente despre cartea ta. Cartea ta am trimis-o în Germania. A şi sosit. Se va citi şi acolo. Terminã-ţi opera nu vom avea nici o scuzã dincolo dacã nu ne facem aici bruma de datorie pe care o avem faţã de Limba şi Libertatea poporului nost.” Scrisoarea a fãcut o impresie deosebitã lectorilor de la Securitate pentru cã tov. lt. col. Vâlceanu are sarcinã de la superiorii sãi sã facã o notã şi pentru tov. prim se­cretar. 
În 16 iunie, Sîrbu îi face lui Horia Stanca urmãtoarele precizãri:  “M-a mirat afirmaţia lui Doinaş în legãturã cu mâniile şi cearta cu Nego. Bãnuiesc obiectul certei: Doinaş s-a certat şi cu Wolf pe un aeroport. Cunoscându-l bine pe Doinaş nu pot sã-i dau dreptate lui Nego (care nu se cunoaşte pe sine prea bine). Dar poate cã greşesc. În orice caz regret cã periplul lui Doinaş nu a fost perfect: vãd şi aud cã acest al nostru Sorescu, cu fiecare drum al sãu, realizeazã cinci invitaţii noi şi 15 traduceri ale fabulelor sale. E un mister acest mitic care pare şi prost şi şmecher dar care se dovedeşte teribil de cosmopolit.” Referirile privitoare la Marin Sorescu sunt subliniate iar tov. lt. col. Vîlceanu Ion are sarcinã, din partea superiorilor sãi, sã fie atent la atitudinea obiectivului Suru. Se impuneau mãsuri urgente pentru cã, în continuare, Sîrbu vorbeşte şi despre cartea lui Francisc Pãcurariu: Istoria relaţiilor româno-maghiare. “Mare decepţie. O carte care trebuia sã fie europeanã, latinã, filozoficã şi cu boltã spre marea deschidere nu este decât un stufos manual de liceu, o paralelã înşirare de autori români şi unguri. Totul pe o canava marxist-stalinistã din care aflãm cã Tudor Bugnariu era un mare progresist, cã Raoul Şorban era un f. mare progresist, cã… Cu toţii, cei rãmaşi în Cluj, au fost mari antifascişti: dar îndatã ce au fost eliberaţi, deodatã, au fost cuprinşi de amokul stalinist total. Istoria o scriu cãlãii, dragã Horia. Acest tovarãş Pãcurariu (prieten cu Octavian Ghibu care, ca sã-şi vadã numele tatãlui sãu tipãrit e în stare sã înfiinţeze, la Sãlişte, o Academie ARLUS) ne promite un al doilea volum. Doamne apãrã şi pãzeşte! La ora asta, dragul meu, eu am trecut pe naţionalitatea Yalta: consider cã Fiinţa condiţiei mele umane elementare, e mai importantã acum decât o veche disputã despre hotare, strãmoşi, masacre sau frãţii danubiene.”
O altã chestiune pe care Sîrbu nu o poate uita e cea a paşaportului mereu refuzat. Ar fi vrut sã-l mai întâlneascã, odatã în viaţã, pe Nego. Cum criticul nu se putea întoarce în ţarã, singura variantã valabilã era un nou drum în Occident:  “Întreab-o tu pe Erna inimii tale dacã, mai nou, e nevoie pentru a obţine viza de la R.F.G.-işti, de o invitaţie. Aşa am auzit. Deşi nu am energie sã merg nici pânã la Petrila (unde mi se joacã comedia mea Cãţelul - Sâmbãta amãgirilor, voi încerca, totuşi, la toamnã câteva umile cereri de paşaport. Existã în Craiova cineva care mã detestã acolo sus. Altfel, nu-mi explic de ce trebuie sã consider, mereu şi mereu, cã sunt şi rãmân în puşcãrie silnicã pe viaţã…” Şi aceste fraze privitoare la demersurile (inutile) de obţinere a paşaportului sunt subliniate. Cineva, acolo sus, trebuia informat… Despre cartea sa depusã la editurã are veşti ne­gative cu toate cã… “Lupul circulã”. (“Cei care citesc acest text - dispãrut misterios de la editurã - devin, automat, şi duşmanii ursului meu. Dacã nu eşti fiarã cu oamenii, nu poţi fi om cu fiarele” conchide, sarcastic, scriitorul nostru.) Finalul scrisori e la fel de pesimist precum şi titlul marelui sãu roman Adio, Europa! (“Israelul este un foarte mare stat. Pãcat cã Hinterland-ul sãu, Statele Unite, nu au nici stil şi nici putere. Personal cred în Statele Unite ale Eurasiei, învãţ ruseşte fãrã profesor… “).  
În 20 iulie, Sîrbu îi scrie, din nou, Olgãi Caba. “Nici cu Doinaş nu m-am vãzut: nu a dorit sã mã vadã. Mi-a fost nu ştiu cum ca sã-l întreb: ce mai fac amicii noştri? Mi-a trimis 10 pixuri nemţeşti pe care i le dãduse Nego pentru mine. Nu pãrea sã fi avut o cãlãtorie fericitã, am auzit cã s-a cam certat cu voi. Îl priveşte. 
Regman a fost bolnav. Acum e la ţarã. Ioanichie trãieşte o crizã de ratare, stã la ţarã, traduce ruşi grei, mi se pare. Viorica Guy îmi mai scrie din când în când. Îmi trimite albume de artã. Todoran are uriaşe necazuri cu fiul sãu, bolnav de cancer. Dupã moartea divinei şi unicei Eta Boeriu nu mai am cu Clujul şi cu Timişoara decât f. sporadice legãturi.”
Olga Caba îi rãspunde în 16 august 1988. Din pãcate, scrisoarea interceptatã de Securitatea e rezumatã la dimensiunea unei cãrţi poştale şi are foarte multe puncte de suspensie: “…Sã-mi scrii când vrei sã vii în septembrie… Mi-a scris Wolf cã are oferte ale Editurii muzicale şi cã iar pleacã în Spania… A fãcut o conferinţã la Franckfurt. Pe cea despre Beniuc, o cunoşti, desigur. Am auzit cã Nego e foarte deprimat... M-a invitat la Munchen...”
Trei zile mai târziu, Securitatea pune mâna şi pe rãspunsul lui Ion D. Sîrbu: 
“M-am întors alaltãieri din Bucureşti, unde am fost sã fac aşa-zisul protocol al cãrţii mele. Sã trimit la câteva reviste un exemplar, poate, cine ştie, va catadixi cineva sã scrie şi despre Ursul meu. Cartea se va vinde la Bucureşti şi Craiova dar, spre regretul meu, trebuie sã te anunţ cã nici un exemplar din cele 10 trimise de mine, ca scrisori recomandate (9 lei timbrul, plic perfect) nu a ajuns la destinaţie. Existã în poşta românã (hm !) un cineva, rãu şi pervers, care adunã tot ce poartã iscãlitura mea. Nici mãcar exemplarul trimis sorei mele nu a ajuns la Petroşani. Pot face reclamaţii câte vreau, ele rãmân pleavã şi vânt. Dacã plec din Craiova (la Cluj, în septembrie), din alt oraş poate reuşesc sã-ţi trimit un exemplar. Nici scrisori din strãinãtate nu îmi sosesc de 2-3 luni. Nimic. Mã simt ca la Jilava sau Gherla, fãrã pachet şi vorbitor.”
 
Lupul circulã, vai, pe unde nu trebuie…
Scriitorul are o corespondenţã asiduã, pe tot parcursul anului 1988, cu editoarea sa preferatã, d-na Maria Graciov. Chiar la începutul anului 1988, în ziua de 4 ia­nuarie, “Suru” vrea sã clarifice, odatã pentru totdeauna, problema manuscrisului sãu depus la Editura Scrisul Românesc din Craiova. “Am trimis-o pe soţia mea la H. sã-mi ridice textul: explozie, revoltã, bâlbâieli. Dar reieşea din cele spuse cã nici redactoarea, o cucoanã localã, Marcela Radu, nici el, H. (un miracol culturnic, inginer de tractoare, redactor şef de când ştiu cã nu m-a fãcut mama oltean), nu au citit manuscrisul. Nu au fost curioşi, nu se tem de mine, nu au interesul; mã judecã politic, le e fricã de printre rândurile mele, etc… Nu m-am dus eu, fiindcã, mai ştii?, nu dispun de rezerve de rãbdare, înţelegere, umor: consider cã lupta de clasã trebuie începutã din nou, pe alte baze: împotriva proştilor, a lichelelor, a nepricepuţilor. Deci, de acum, manuscrisul meu vã aparţine. Dacã voiam sã-ţi dau un telefon era numai sã pot afla mai precis în ce stadiu ne gãsim. Dacã manuscrisul a fost citit de Liviu, dacã a fost inclus într-un plan imediat, dacã a fost înaintat spre norii severi ai Olimpului Consiliului Culturii: dacã avem speranţa sã o vedem anul viitor, dacã, dacã… Pasul viitor va fi urmãtorul: dacã îmi apare Ursul, atunci las Lupul pentru post mortem. Dacã nu îmi apare, încep sã-mi scriu memoriile mele şi sã scriu memorii cãtre Stãpânire. Nu am vocaţia de laş şi nici mândria de clasã intelectualã nu mi-am pierdut-o. Nu mi-e fricã de moarte ci de murire. Nu vreau sã pier, lingându-mi superbele mele rãni politice.” Ultimele fraze sunt subliniate apãsat şi pe marginea lor o mânã autoritarã scrie: ATENÞIE !
Într-o scrisoare cãtre Horia Stanca, din 15 februarie 1988, Sîrbu este fericit cã ieri, în redacţia Editurii Cartea Româneascã, au sosit “periile” pentru prima corecturã a romanului sãu Dansul ursului. “Mi se va trimite un exemplar sã corectez şi eu, aici, paralel cu corectorii specializaţi ai editurii.” Apoi, Sîrbu scrie o frazã pe care securiştii nu ştiu cum sã o interpreteze şi pun, pe margine, douã mari semne de întrebare: “ …curând vin sã te vãd, sã-mi vãd cartea, sã vãd acest Bucureşti din care fug ardelenii şi cer azil la Budapesta.”
În ziua de 7 mai, “Suru revine” cu o altã scrisoare: “ ...şi mi-e foame şi mã apucã un fel de disperare. Eu am suferit enorm ca sã nu ajungem aici (deşi mizeria asta nu putea fi imaginatã de nimeni în vechea, pieritã, Românie). Acum, zic eu, trebuie ca cei care m-au turnat şi m-au chinuit, ei sã rabde, mie sã-mi dea o cartelã europeanã de nevinovãţie şi luci­ditate… Tot dansând schizofrenia asta naţional - stalinistã, nici nu mi-am dat seama cã dansãm cazacioc şi acum, în derivã, alunecãm spre mortala îmbrãţişare a Asiei Mari…”
La începutul lunii iunie, Horia Stanca îi relateazã lui “Suru” cã, în rãstimp de douã luni, s-a vãzut cu Doinaş, de trei ori. “De douã ori scurtisim, o datã - acum, ultima oarã stând mai pe îndelete de vorbã şi plângându-se de comportarea lui Nego faţã de el şi, mai cu seamã, faţã de Irinel. Eu cred cã amicul nostru, Nego, a înnebunit de-a binelea sã-şi iasã astfel din fire sau, ştiu eu, poate sã-şi intre în fire, dacã asta a fi firea lui. Sper sã apari, totuşi, într-o bunã zi pe aici şi atunci vom afla mai multe. Am primit, recent, din R.F. douã volume de comemorare. Sunt 200 de ani de la naşterea lui Schopenhauer şi Eichendorff. I-am propus lui Doinaş reactualizarea acelor f. frumoase Wonderlieder, acum, cã a fost şi el cãlãtor. Dar se lasã greu. Nu i-au picat bine rãtãcirile prin crângurile silvanelor de aiurea şi mã incitã sã rãmân, liniştit, la silfidele mele inexistente.”
Ziua de 16 iunie, îl prinde pe Sîrbu panicat: “Te implor, Maria, cautã exemplarul unu din Lupul şi catedrala care a rãmas în redacţie. Am semnele mele cã acest roman circulã misterios pe nişte coridoare foarte severe. Lui, Mircea, bunele mele gânduri. Te rog sã-mi spui cã aştept sã-mi retrimitã prin Negrici (singurul meu prieten de aici) demonologiile ce i le-am împrumutat.” (În 11 august 1988, “Suru” îi scrie lui Sebastian Horia Stanca 
povestindu-i despre cele trei zile petrecute la Petroşani cu ocazia Zilei minerului. Scriitorul petrilean credea cã va putea cumpãra, cu aceastã ocazie, nişte carne pentru frigiderul sãu “care e gol ca un angajament de Ziua victoriei”. Dar, cons­tatã cu amãrãciune, “de trei luni în Valea Jiului nu se gãseşte nimic”. De la greva minerilor din 1977 trecuserã, deja, 11 ani. Aprovizionarea Vãii Jiului nu mai era la fel ca în vremurile în care Ceauşescu se temea foarte tare de revoltele minerilor. Totul reintrase în normal iar magazinele redeveniserã muzeele în care vizitatorii nu aveau voie sã atingã (inexistentele) exponate. Dar, dincolo de problemele globele ale omenirii, fiecare om are pro­blemele lui specifice: “Te plângi, iubite amic, cã nu se scrie mai nimic despre cartea ta.” Sîrbu gãseşte, imediat, o va­riantã logicã: “Tot ce se referã la Ardeal e socotit temã poliicã de importanţã tacticã şi strategicã numãrul unu. Eu m-am oferit la Ramuri (în toamna îmi dau demisia din Asociaţia de aici. Nu mai pot suporta pe aceşti laşi şi oportunişti mitici ai noului val de oportunişti şi sciţi… Dacã aş scrie despre cartea ta (care e un document de generaţie şi istorie) aş sublinia mai ales şovinismul miticilor din Bucureşti (Vechiul Regat)… Este aici cineva care mã urmãreşte, vrea sã-i mãnânc din palmã, îmi aratã el ce poate puterea când te pui rãu cu ea… Nu primesc paşaport…Doar limba mea e românã…”).
Sîrbu revine, în aceeaşi chestiune a exemplarului rãtãcit din Lupul şi catedrala, şi în scrisoarea, din 28 august 1988, cãtre Maria Graciov. Rezumatul ei denotã faptul cã pe cei care îl urmãreau îi interesa, în mod particular, doar Lupul.  “….Am circa 7 oameni în lume cu care am corespondat temeinic. De fapt, eu le scriu, ei îmi telefoneazã… Unde e manuscrisul principal de la Lupul şi Catedrala? Nu vreau sã se piardã sau sã circule pe unde nu trebuie.”
   În 28 octombrie 1998, “Suru” îi scrie, din nou, d-nei Graciov, pe adresa Editurii Cartea Româneascã din Bucureşti, strada Nuferilor, nr.41, tot despre Lupul sãu. “…Am recitit şi Lupul. Îmi dau bine seama cã acest text este un text politic dar scris şi gândit de un condei de stânga care a stat la bibliotecã şi nu la şedinţe.” Securistul-lector, un colonel care semneazã indescifrabil, pune, în stânga colii de hârtie, douã mari semne de întrebare. “Ambiţia mea a a fost sã egalez, ca luciditate, nivel şi adevãr, ceea e scriu fraţii noştri polonezi, unguri, sârbi şi chiar… ruşi. Nu pot sã scriu pur literar, liric. Mi se pare cã adevãrul e o bucurie mai mare decât binele şi frumosul. Într-un serial rusesc aud: A fi comunist înseamnã a spune cu orice risc adevãrul. Adevãrul e primul membru de partid. Din adevãr se naşte egalitatea şi justiţia revoluţionarã… Şi mai spune: Minciuna nu e rentabilã nici mãcar economic. Acest vis e tradus aşa la Laboratorul Mogoşoaia: Uneori, minciuna nu e chiar rentabilã”. 
În ultima zi a lui februarie 1989, cu şapte luni înainte de a muri, Sîrbu îi scrie editoarei sale un text profetic. “Ştiu cã eşti foarte ocupatã. Simt telepatic muntele de noroi birocratic ce se revarsã peste brava noastrã culturã. Citesc acum numerele pe care le am ale aceste reviste moscovite (Les Nouvelles de Moscou) dar, de câte ori parcurg articole despre stupida birocraţie a stalinismului şi poststalinismului brejnevian, îngenunchez şi mã rog cu faţa spre clasicii marxism leninismului ca aceastã cumplitã şi ruşinoasã realitate sã ocoleascã birocraţia noastrã editorialã de acum. Revin la o observaţie fãcutã traducãtorului meu în rusã: Dacã ruşilor le plac nuvelele mele satirice scrise prin anii 50-54, înseamnã cã ei au ajuns la luciditatea mea criticã de atunci şi mai înseamnã cã eu, azi, evoluez repede spre starea de idioţie şi dogmatism în care se scãldau ei în acei ani…” 


Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.




Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, 
deschis la Banca Transilvania.

Payments through Paypal




Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  C창t fac 2 ori 9  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Îți dorești o presă liberă și independentă?
Alege să o susții!



* * *










* * *

Promovare
Catalog Sisteme Expo
0721 722227
Display-uri
Publicitare 2020
0721 722227
Promoţionale 2020
office [at] confortmedia.ro
0721 722227







Publicitate
Newsletter