13.03.2013,  19:05:12 | 0 comentarii | 933 vizualizari
Scriitori olteni la ZVJ (III) / Liviu Popescu - jocul de-a insecta sau despre efemeritatea omului
de Dumitru VELEA

Un om ca oricare dintre noi vine în faţa oglinzii să-şi vadă chipul şi, spre marea sa mirare, nu desluşeşte decât conturul unei feţe omeneşti acoperită de insecte într-o continuă şi trufaşă viermuială. Se retrage, ca şi cum ar fi o greşeală, dar faţa rămâne sub viermuiala insectară; este vorba de o sfâşiere de sine, se înţelege, o parte se percepe ca fiind dincolo şi alta dincoace – şi între ele, câmpul larg şi arid al reflexiei. Al intelectului abstract care, slujindu-se de percepţie, îşi aproprie pe cele de-o clipă şi constată sfâşierea conştiinţei de sine a omului. Omul se apropiase de oglindă şi era (ca prezenţă), priveşte spre propriul chip şi nu mai este. Este altceva care îl priveşte pe el, pe el şi lumea sa. Acum îşi dă seama că sfâşierea îl priveşte pe sine şi cele ale sale care populează social-ideologicul cu elemente ţesute sub „masca fericirii”, cum zice Eminescu. Sunt ale sale şi nu sunt, fiindcă nu ţin. Abia imaginea din oglindă îi arată ceea ce se petrece în sine, partea rămasă de-o parte şi-n care el se zbate ca o efemeridă, partea ce trebuie s-o recupereze.Sub aceste fraze înscrise pe un fronton teoretic se aşază şi se lasă deschisă cartea Metropoliliput a lui Liviu Popescu. Ea pare insolită, scrisă de un spirit ludic şi nonconformist. Dar cât de în conformitate cu cele ce se întâmplă pe treapta sfâşierii conştiinţei de sine a omului în acest ceas al încercărilor de schimbare a paradigmei social-ideologice! Să traversezi spaţii cu forme şi elemente haotice în căutare de real şi realităţi şi să nu întâlneşti decât zone pline de efemeride, imaginea propriei tale umbre şi limite, a alunecării sub finitudine! Liviu Popescu ia lumea aşa cum este în acest ceas şi o supune unui joc al spiritului ce dă semne din subterana în care se prezervă. O observă în cele mai mici detalii şi viclenii ale individualului de a-şi depăşi umbra, de a-şi masca inconsistenţa, şi o întoarce pe cale umoristică, prin reflexie şi proiecţie analitică, dincolo de ea. Liviu Popescu realizează o transmutaţie a „lumii” omului în „lumea” insectelor, o trecere dintr-un univers mai „mare” într-altul mai „mic”. De fapt, el nu descrie decât „rezultatul”, „lumea” gâzelor. Însă, prin unghiul de reflexie apărut, lumina cade până în miezul ontic al coliziunii din lumea omului, dintre destinul său de purtător al eternităţii şi alunecarea în nimicnicia efemerităţii. Cel ce trage vălurile de pe această ruptură, prăpastie, nu râde, nu ironizează (să anuleze obiectul vizat), ci suferă alături de acest om „rănit” care nu ştie cât de gravă îi este rana, ba chiar fatală. Există un paradox al lumii sfâşiate: binefaceri amagitoare răsucesc arbitrar negativul în pozitiv în această societate ajunsă inconştientă de sfâşiere şi perversă prin represivitate. Ca-n basmul lui Andersen, împăratul se plimbă gol pe stradă şi nu-i nimeni dintre cei ce îl văd să strige că veşmintele-i sunt false şi aparente. În basm, a strigat un copil. Prin artă, deci, spiritul îşi găseşte întotdeauna căi să vorbească. Fie şi înfăşurat în candoare, fie şi într-un mod ocolit – dar vorbeşte. Liviu Popescu îşi alege acest mod indirect de a comunica. De-a intra din lateral pe scenă, cum s-a zis despre spiritul parodic. Prin mijlocirea „lumii insectelor”, el ne vorbeşte despre cum este „lumea omului” ajunsă în reaua despărţire de ce este.   

În această vorbire învăluitoare despre lumea omului printr-o alta, animalieră, „dată” ca inferioară, se pot surprinde trei raporturi şi sensuri ale acestora: - În primul rând, când omul împrumută elemente şi comportamente proprii celeilalte „lumi”, făpturilor din regnul animal – atunci se deschide „cartea cu lecţii”, pe filele ei citindu-se deobicei fabule. - În al doilea rând, când bestiarul înaintează peste om, purtând cu sine răul agresiv, cu care infuzează şi perverteşte substanţa umană. „Ţipete” ale artiştilor s-au fost auzite din timpuri şi zone diferite, privind această pervertire. Unele îngrozite de alunecarea în absurd, altele în păcat, după cum s-au situat faţă de procesul de mântuire a omului. Fără să ţinem cont de acest din urmă aspect, să amintim două nume celebre. De pildă, Lautréamont care descrie în Cânturile lui Maldoror evenimente ale asaltului bestial asupra omului, agresivitatea tarantulei, până acolo încât omul nu se mai deosebeşte de animal şi, prin urmare, trebuie să piară odată cu acesta. Sau Franz Kafka, în a cărui povestire, Metamorfoza, se petrece preschimbarea personajului Gregor Samsa într-o gânganie („Într-o bună dimineaţă, când Gregor Samsa se trezi în patul lui, după o noapte de vise zbuciumate, se pomeni metamorfozat într-o gânganie înspăimântătoare”, Verdictul, EPLU, 1969, p. 24). Sunt mutaţii care îl aduc pe om sub limite şi praguri fără de treceri, adică la suprimare şi autosuprimare. Nu-i vorba de estetisme, ci de un blocaj al fiinţei presimţit tragic. - Pentru al treilea caz, de suprapunere a celor două, luăm numai situaţia când raportul se deschide ca o prelungire dinspre lumea omului spre cea animalieră – luminându-se o rezonanţă şi un răsunet armonios dinspre cele ce se cer puse laolaltă. Se ştie corola adăugată de Eminescu nunţii magice a lui Călin prin mirifica nuntă a gâzelor, din poema Călin (file de poveste): „Şi pe masa-mpărătească sare-un greier, crainic sprinten,/ Ridicat în două labe, s-a-nchinat bătând din pinten;/ El tuşeşte, îşi încheie haina plină de şireturi: «- Să iertaţi, boieri, ca nunta s-o pornim şi noi alături!»”, (Poezii, ESPLA, 1958, p. 69). Dar şi invers, când, în loc de prelungire armonioasă, cele două lumi se surprind ca autonome şi asemănătoare, ca omoloage şi paralele, comunicând sau nu. Şi cum lumea omului şi conştiinţa sa se află într-un ceas prelungit de sfâşiere, lumea a doua rămâne doar reflexie, iar comu­nicarea – o proiecţie subiectivă. Astfel îşi fac loc în reprezentările artistice căile indirecte, îndeosebi ale comicului; iar dintre acestea, cea mai largă, a umorului. Par veseli călătorii ei, dar ce trişti sunt în lăuntru, sfâşiaţii!
Liviu Popescu este unul dintre aceşti călători. Sfâşiat. Partea sa şi a lumii ce-o simte ca străină, ca altceva faţă de sine, o proiectează în afară, peste firava lume a gâzelor, a efemeridelor. Instituie o lume a acestora, omoloagă celei umane, întinsă în posibil şi răsucită ca reflexie. În posibilul ei stăruie individualuri după îndividualuri cu determinaţii proprii şi de „împrumut”. Ele se cer observate şi sunt descrise în amănunt (într-o desfăşurare epică) şi, totodată, dimensionate ca şi cum ar fi supuse unei „lupe” (şi „citiri” suprarealiste). Toate acestea, cu atenţie sporită, fiindcă determinaţiile de „împrumut” adaugă lumină, sensul ce trebuie transmis. Lumea instituită, a gâzelor, are aceleaşi coordonate spaţio-temporale precum cea umană, numai că sunt reduse („Lunile aici, în oraşul lor, care se numea/ Metropoliliput – o groapă de gunoi la marginea/ unui oraş uman – sunt ani pământeşti./ O lună are fix 365 de zile de fus fiziologic.” Chihlimbar, p. 38), iar cele cauzale îşi păstrează acelaşi fel de a fi mai mult sau mai puţin vădit. Izbitura lor, adică perceperea efectului fără ştiinţa cauzei, generează explozia comicului şi întinderea umorului. Precum se întâmplă şi în lumea omului. Mai mult, materia şi conţinutul acestor raporturi, de la instinctul erotic la simţul conservării, de la organizare la administrare, de la spectacol la politic par direct răsturnate din cea umană. Dar separate. Metropoliliput-ul este o „lume” complexă (cu şcoli şi parlament, cu stadioane şi închisori, cu interlopi şi poliţişti), ca şi cea umană, supusă unor cataclisme naturale şi umane, venite din partea unei lumi de care se atinge, dar n-o cunoaşte, un tărâm de la marginea oricărui Megapolis, o groapă a gâzelor aflată într-un continuu pericol din pricina deciziilor „umanilor” şi expansiunii unui New-York al acestora. Şi invers, într-un fel: „lumea umană” nici  nu-i bănuieşte dramele. Vorba lui Gogol, totdeauna omul se supără pe oglindă dacă îi arată faţa strâmbată. Prin funcţie, Metropoliliput-ul este un oraş paradoxal, „mic, dar mare”, cum zice autorul: în mic este arătată faţa lumii mari şi trăsăturile greu de distins ale acesteia, prin mic, se văd şi mai mari. „Sunt multe drame şi veselii de povestit” din Metropoliliput. Fiecare poveste, poemă, poartă cu sine destine agăţate de iluzia fericirii şi care brusc se prăbuşesc în prăpastia fără fund a morţii. Efectul este comic, deşi substratul tragic. Mai exact, pare comic, fiindcă între iluzie şi realitate se întinde clina umoristică. Unghiul subiectiv al autorului şi perceperea „existenţială” a destinelor şi întâmplărilor. Liviu Popescu pare că expune într-o joacă întâmplările (ce cavalcadă au rimele interioare!), că lumea gâzelor se mişcă într-o beţie a jocului, însă privirea sa le urmăreşte inconştienţa şi se fixează pe efemeritatea şi prăbuşirea lor. Cum saltă omul sfâşiat, fără conştiinţa infinităţii spiritului său, deasupra prăpastiei! Deşi gâzele acţionează după propria lor voinţă şi libertate, ele suportă nu doar consecinţele propriilor acţiuni, ci şi pe cele determinate din afară. Este aici nuanţa tragică a acestui comic. Tristeţea celui ce priveşte şi amărăciunea a ceea ce este privit: omul în ipostază de gâză, de efe­me­ridă. La nivelul reflec­ţiei. Al conştiinţei doar oglindă. 
Unde sunt sfâşieri şi contraste se întind ţinuturile posibilului. Ale evanescenţei şi iluzoriului. Este locul unde morala nu-şi găseşte sens şi nici erosul puterea de punere laolaltă. Imaginea din oglindă, Metropoliliput-ul, ne-o spune pentru toate cele ale omului: – Între acestea, central se află posibilul posesiunii. Adică, „lumea” banilor, a bunurilor posibile, unde contează posesiunea şi nu ceea ce eşti. Cu banul în mână şi sub obsesia desfătării, omul înaintează printre fantasmele valorilor materiale şi biologice. Virtuozitatea umoristică a lui Liviu Popescu atinge sec uluiala: posesiunea posibilului nu poate să susţină nici măcar aceste fantasme. Spre o pildă, poema The Legacy. O parabolă a lăcomiei pentru bani şi a lipsei de sens, atât pentru efort, cât şi pentru viaţă. Povestea: „Un şoarece dandy, proaspăt emigrant/ dintr-o colonie hambar, veni trufaş/ la oraş.// Cazare luă chiar în centru, la un uman/ aristocrat. În scurt timp deveni/ un şoarece magistrat, dar unul versat/ care prin diplomaţie şi farmec personal/ înmuie instinctele primare ale unui/ birmanez îndesat.// Ba mai mult, brânza de Olanda, caşcavalul/ parizian şi multe alte delicatese/ nu lipseau la cinele în doi.// Motanul se prinsese că alături de rozător/ poate face echipă bună de infractori/ incomozi. Asta până într-o zi când/ doamna domnului uman îi surprinse/ pe amândoi după hotă beţi clampă. (...) Doamna umană luă mătura şi îi fugări/ pe cei doi ştrengari. (...) 
 
Târziu l-au găsit pe sărmanul emigrant./ Dar ce dramă şi ce sinistru joc al sorţii./ Speriat de babă, se ascunsese/ într-o cameră blocată pe exterior./ Nimerise nărodul chiar în seiful cu bani.// Tocase de foame toată averea.// Când l-au găsit, deşi în rai era demult/ putea să spună că în scurta-i viaţă/ mâncase bani nu glumă, sute şi mii/ de dolari gheaţă. Banii strânşi de umani,/ în peste patruzeci de ani.” (pp. 56-57). „Ochiul dracului” sclipeşte iluzionist şi amăgitor de peste tot. Întreg spaţiu insectar este cuprins de magia lui, mai ales prin funcţie: insectele pun la cale „afaceri” peste „afaceri” şi, deloc surprinzător,  acestea sunt cele care le mână pe cale. Totul este împânzit de „cârciumi” şi „cafenele”, de „jocuri de noroc” şi travestiuri, de descinderi şi diversiuni, de pândiri şi ascunderi, de binefaceri perfide şi crize salvatoare, de „moravuri uşoare” şi conflagraţii grele – în fine, toate, dând seamă ca locuri de consum şi consumare de om. Spre exemplificare, să aducem câteva decupări. Mai întâi, imaginea cotidianului, prea omenesc şi fără valori: „Într-o crâşmă, doi bondari afumaţi/ jucau poker, travestiţi/ în cobzari./ Unul părea dezamăgit că iubita-i plecase/ într-o altă bârnă. Fugise cu un trântor./ Nu doar un oarecare, ci unul de prisacă,/ cu aripi 4x4 şi climatizare pentru elite./ O făcuse rapid, din cuvinte potrivite.// Cârciuma din povestea noastră/ era proprietatea unui melc/ interlop, eliberat de vreo trei ori pentru spargeri/ de locuinţe./ O investiţie profitabilă într-un borcan/ de magiun fermentat,/ cu filetul spart şi doar de vreo două luni/ abandonat.// Bondarul încornorat îşi jucase toată averea,/ banii şi mierea./ Potul de acum erau aripile. Nervoşi, fumau/ ca doi canceroşi ţigări milaneze/ de contrabandă./.../ Nimeni nu observase că între timp/ la masa din separeu intrase bondăriţa/ adulteră la braţ cu trântorul/ gonit din stup. Melcul patron,/ simţind iz de scandal, se apropie/ încet de scorpie./ Le făcu semn ăllor doi/ s-o ia discret către ieşire.// Dar prea târziu, bondarul înşelat/ i-a reperat. Îşi încărcă acul cu trei săgeţi/ de venin şi spre cei doi se porni./ Agitaţie, tensiunea urca spre cer.// Dar brusc sirene pe potecile din bălării/ Lumea auzi./ O trupă de mascaţi din roiul/ din poiană pătrunse-n cârciuma borcan./ Îl reperară pe trântorul amorezat./ Cu patru gloanţe de venin venite din senin/ acesta pică lat.// 
C-aşa e regula din roi. Când trântorii/ prea mulţi devin, ministrul de resort, în speţă/ matca fără chip,/ omoară adaosul masculin.” (Dura lex, sed lex, pp. 16-17). 
– Gâzele, insectele se mişcă într-o realitate tulburată de iluzie, de o fantezie goală şi o sporită fascinaţie a lucrurilor de-o clipă. Mişcarea şi zbaterea lor generează o feerie a efemerităţii, orbitoare pentru tot ce cade în plasa aşteptatei fericiri. În Faleze de nisip, poemă parodică după filmul cu acelaşi titlu al lui Dan Piţa, o scoică pe moarte îmbie cu „un ocean de vise” trei bolnăvioare urechelniţe, una cu hernie, alta cu colesterol şi ultima cu chef de furnici, ele înţelegând că marea este de fapt „un vraci” care le poate vindeca – şi drept urmare, sfârşesc, una în burta unei hamsii, alta în ciocul unui pescăruş şi ultima în „colivia unei scoici/ pubere”. Şi povestea se reia, la nesfârşit („În noaptea următoare/ alte trei surate bolnăvioare/ spre mare vor porni,/ ca ţel.”, p. 25). Acest nesfârşit, prost infinit, în cuvinte hegeliene, stăpâneşte „lumea” efemeridelor şi este imagine exactă a efemerităţii celei umane, alunecată în visele socialului şi iluziile ideologicului. Nu întâmplător, pe lângă situaţiile zise reale, smulse din întinsele zone ale iluziei, ajung obiect de parodiat şi părţi ale artei: de inadecvată receptare (de fantezie sau „realitate”) într-o asemenea „lume” sau de uitare a fiinţei şi devenirii omului, adică ale artei de divertisment şi spectacol, ce nu ţine nici cât traversarea propriului cadru sau ecran. Decât prin abundenţă. Poemele lui Liviu Popescu le preiau în comentariul umoristic fie direct, fie prin contre-amploi, atunci când ele ţin ceva mai mult. Analogiile cu sens schimbat sunt misterul şi farmecul umorului lui Liviu Popescu. Din zestrea literară: Personajul Ebenezer Scrooge din romanul A Christmas Carol al lui Charles Dickens dă titlul poemei Mr. Scrooge, unde un cărăbuş de mai, agent de circulaţie, încurcă circulaţia gâzelor neprevăzând luminiţele din pomii împodobiţi în ajunul Crăciunului. Povestea de dragoste Tristan şi Isolda este mutată în poema cu acelaşi titlu, protagonişti fiind un viermuş şi o viermuşă de măr. În registrul umoristic multe se preiau răsturnat, ori cu înlocuiri şi adaosuri (cu referinţe cunoscute): La început a fost brelocul; Ce naşte din cucuvea nu şoareci mănâncă; La început n-a fost cuvântul; Condiţia umană; Venea o mazăre pe râu; Coana Râmă faţă-n faţă cu reacţiunea; Gâzele cu camelii; Un greier fabulist; Unde dragoste nu e, nici viespe nu e, sau A bâzâi sau a nu bâzâi. Altele din „recuzita” politică recentă: Puşca şi bicicleta lată; AJOFM, Toamna nu-i ca primăvara, ori Solidarnosc. Din cinema: Filmul Forrest Gump al lui Robert Zemeckis generează desfăşurarea umoristică în contre-amploi a poemei cu acelaşi titlu. Aparenţa strălucitoare a unui fante, un furnic domnesc, nu este altceva decât aparenţă. Înotând într-o piscină, sub razele unui felinar atârnat de un coteţ, este ciugulit de un cocoş fără somn. Iar furnicilor, ce fuseseră extaziate, nu le rămâne din el decât o aripă. O parafrază umoristică a filmului serial Edera este trista „poveste” despre sărăcie şi decădere din poema cu acelaşi titlu. Titanic ice este o poemă ce vizează din lateral drama scufundării Titanicului şi o dimensiune a psihologiei feminine. O furnicuţă visează într-o noapte de Ajun cum îl salvează ea pe cărăbuş după vas şi îl păstrează pentru sine. Referire la proasta receptare estetică a femeilor ce confundă personajul cu actorul. O altă poemă, O broască numită dorinţă, ce trimite la filmul Un tramvai numit dorinţă, după piesa cu acelaşi titlu a lui Tennessee Williams, expune în registrul umoristic exterioritatea relaţiilor, materială şi instinctuală, dintre doi indivizi, cu corelarul: modul direct de rezolvare a relaţiei dintre prudenţă şi lăcomie. Un „libelul bătrân” doarme în fiecare noapte pe botul unui mâţ. „Rozătoarele cu poftă de insecte” sunt în dilemă: „Să se aşeze la masă,/ sau să devină felul doi?” Până într-o seară, când o broască „îl suflă de pe al motanului botic”. Şi poema se închide autoreferenţial: „În văgăuna lor de sub podea, şoarecii/ privesc la ceas aniversar, spectacolul/ de teatru – Momeala trece în nefiinţă,/ tradus în limba lor – O broască numită dorinţă!” (pp. 106-107). Serialul X-Files curge pe clina umoristică în poema omonimă. Aidoma şi Sinteza Zilei cu concluzia: „Zumzet mult, apă de ploaie,/ aşa se caracterizează viaţa publică/ din oraşul gâzelor./ Bălegar şi noroaie.” (p. 111). 
Existenţe bazate pe satisfacţie şi consum, pe devorarea aproapelui şi triumful spiritului de conservare în pofida celui de valorizare, raporturi pervertite, o viermuială fără speranţă – sunt observate, descrise cu detalii riguroase, fiecare trimiţând dincolo de sine, la acea lume ce nu mai poate să-şi vadă limitele din cauza aparenţelor şi orbirii, a autosatisfacerii represive. Liviu Popescu proiectează în „lumea” gâzelor mişcări şi desfăşurări de forţe, legi de împletit întâmplări, mecanisme de degradare şi salvgardare, infirmităţi şi puternicii, asociaţii şi societăţi de salvare, ratări şi lupte sindicale (precum Solidarnosc, parodie a grevei transportatorilor şi a măsurilor administrative antigrevă), morţi besmetice, fără sens (ca pe stadioane: „Cochilii sparte, picioare rupte,/ aripi pe jos, muşte mâncate,/ greieri arestaţi, pariuri pierdute/ şi jurnalişti turmentaţi./ Cârciumile pline, mobsteri scarabei,/ iar fetele de noapte, zglobiile lăcuste/ iubite pe-ntuneric, pardon, fără fuste!”, Champions League, p. 55), lupte şi izbânzi ideologice şi politice (v. Cariile din Nord vs. Cariile din Sud), războaie şi masacre fără nicio logică, decât cea ascunsă, a îngurgitării (spre evidenţă, parodia Ia tebe liubliu, Libia le bleu: „Râmele albe aveau pretenţii la apa/ pe care o păzeau/ râmele negre.// Râmele albe nu trăiau în bălegar,/ ele aveau case la rădăcini de lalele.// Râmele negre erau agresive, aveau/ ochi şi mustăţi. Cele albe respectau/ standardele/ dar voiau şi ele apă de ploaie,/ că ar fi la preţ bun barilul.// A început războiul, râmele/ albe au apelat la fluturi mari/ să arunce cu licurici aprinşi/ peste casele din bălegar/ ale rămelor negre./.../ Sarcozul inelar decretă faptul/ că râmele negre se făceau vinovate/ pentru viermicid şi că nu respectă/ standardele. Că au mustăţi şi ochi,/ cel puţin liderul negru, o râmă/ „Moamar”, bătrân colonel de bălegar./.../ Sarcozul alb şi bruna sa râmă/ voiau însă în istoria politică să rămână,/ cu riscul unui război inelar,/ pentru, vezi Doamne, un ocean planetar.”, pp. 122-123). Orice acţiune sfârşeşte, involuntar, în derizoriu; făpturi de o clipă se prăbuşesc sub greutatea „cojilor” translate din lumea de deasupra, sfârşitul destinelor cade ca o ghilotină, fără să se ştie de ce şi de unde. „Masacrele” acestea sunt cele care înfioară şi cutremură – dincoace, de fapt, pe tabla de piatră a artei ce ne priveşte. 
Precum în lumea omului, conchidem, aşa şi-n lumea gâzelor! Şi invers, spune poetul. Iar ceea ce este uimitor în asemănare este obturarea traseului dintre cauză şi efect. De pildă, poema Recviem, ce descrie concertul dedicat gâzelor ucise cu erbicid (ucidere în masă). Nu numai ciclul valorizant, ci şi cel biologic, al vieţii, este frânt. De unde „participarea” şi strigătul poetului: „Un gând frumos/ pentru cei duşi. Un strigăt/ ecologic, că fără gâze, nici/ pentru mine aici nu ar mai fi muze.” (p. 29). În apele oglinzii se văd sacrificiile în masă din Orientul Mijlociu şi din atâtea părţi ale lumii. Mai mult, cu Metropoliliput-ul se petrece şi un cataclism, apocaliptic descris în poemul din final, Nu mor gândacii când vor oamenii. De fapt, el urmează altuia, „spus” de poemul central, Metropoliliput. Buldozerele oamenilor astupă groapa de gunoi şi distrug „lumea” gâzelor, însă aceasta, cât se mai salvează, o ia de la capăt într-o altă groapă de gunoi. „Nimic nu mai era din tot ce-a fost.// Decât gândaci făr-un picior, broaşte cu dizabilităţi,/ albine muribune. O mică grămăjoară de gunoi/ a dispărut sub tăvălug. Asfalt încins curse peste rănile/ lor. O lume s-a sfârşit. A lighioanelor.// În alte colţuri ale oraşului cel nou/ însă o groapă de gunoi reapare. Supravieţuitorii/ au luat-o de la capăt./ Pentru că, nu-i aşa, nu mor ei, gândacii,/ când vor oamenii.” (p. 133). Este continuă cădere în moarte şi o provizorie salvare a biologicului ca biologic din finitudine. Finitul joacă în plasa infinitului cel prost, întinsă în cutremurătorul şi liniştitorul ş.a.m.d. Este jocul gâzei inconştientă de efemeritatea sa, dar pentru cel ce a aşezat oglinda, şi îl dejoacă, pentru poet, este un joc cultural care are ca subiect pe acel homo ludens văzut de Johan Huizinga. 
Perspectiva ludică a lui Liviu Popescu este stranie şi incomodă, deschisă pe vericală: nu prin om despre om, ci prin gâze şi insecte, prin existenţa larvară, efemeridă a lor, prin limita şi negativul închis în sine ale existenţei lor se dă seamă despre ceea ce este omul alunecat în uitare de fiinţă şi despărţit de devenire şi mântuire. Omul blocat în biologic şi în socialul devalorizant. O biată gâză inconştientă de efemeritatea sa. Citim în efigie cât de limitat şi îndoielnic este totul; că biologicul cu efemerele sale valori este doar obiect al derizoriului. Unde poate să fie mai evidentă finitudinea decât la nivelul mic al lumii, al gâzelor? (Palma dată aici de mâna uscată a morţii, acestor firave făpturi, se aude mai puternic şi rezonează amplificat în lumile alăturate, în cea a omului.) Comparaţia ne este strivitoare. De-ar fi doar alarmantă, cum vrea umoristul Liviu Popescu, căci omul este conştient de efemeritatea sa! Însă un şir nesfârşit de „comemorări” sunt până la urmă poemele sale. Deducem de aici că omul trebuie să se aşeze sub cupola altor valori, a celor spirituale, cu legea lor de coexistenţă şi preluare a celor din zonele mai joase, de împliniere prin iubire. De punere laolaltă cu zeii, spre a zice împreună cu Platon. Să ne amintim şi de spusa Atenianului din ultimul său dialog, Legile, unde omul pentru a „dobândi milostivirea zeilor” trebuie să practice „jocuri potrivite cu firea lor”, fiindcă astfel se cuvine să-şi petreacă viaţa „unor fiinţe care oarecum nu sunt în întregime decât nişte jucării ce deţin numai o frântură de adevăr”. (Platon, Legile, Cartea a VII-a, 10, Ed. IRI, Buc., 1995, p. 216; trad. Şt. Bezdechi).
Cu acest sens ultim Liviu Popescu aşază oglinda în faţa omului ca oricare dintre noi. 


Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.




Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, 
deschis la Banca Transilvania.

Payments through Paypal




Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  C창t fac 4 ori 6  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Pe aceeasi tema
Cea de-a doua ediţiei a Galei Scriitorilor, organizată de PSD Petroşani luni după-amiază la Hotel Onix, a reunit 16 dintre ce[..]
03.03.2015, 19:55   |    5 comentarii
TSD Hunedoara a organizat duminică, 2 martie, seara[..]
03.03.2014, 21:10   |    1 comentarii

După tripticul „un mit al poetului şi despre calea omului”, Dumitru Toma pare că reia totul de la început. Fereastra dinspr[..]

13.03.2013, 19:08   |    0 comentarii
Îți dorești o presă liberă și independentă?
Alege să o susții!



* * *










* * *
Anunt GAL Cheile Sohodolului- prelungire apel selectie MCS 7.2

Anunt GAL Cheile Sohodolului- prelungire apel selectie MCS 7.4

Anunt GAL Cheile Sohodolului - prelungire MCS 7.2-15.04.2019

Anunt de selectie 7.4 simplificat 2019 - prelungire

Anunt de selectie MCS 7.2 simplificat prelungire mai 2019

Promovare
Catalog Sisteme Expo
0721 722227
Catalog Display-uri
Publicitare 2019
0721 722227
Promoţionale 2019
office [at] confortmedia.ro
0721 722227





Publicitate
Newsletter