13.03.2013,  19:08:41 | 0 comentarii | 827 vizualizari
Scriitori olteni la ZVJ (IV) / Dumitru Toma - un poet invitat
de Dumitru VELEA

După tripticul „un mit al poetului şi despre calea omului”, Dumitru Toma pare că reia totul de la început. Fereastra dinspre lume (Ed. SimArt, Craiova, 2009) propunea un mit al poetului, Umbra şi fumul (Ed. SimArt, Craiova, 2010) urmărea trecerea şi petrecerea omului, iar Marginile lumii (Ed. SimArt, Craiova, 2011) purta asupra facerii şi refacerii omului. În alte cuvinte, se trecea de la limbul poetului cu acea prigorie ca entitate poematică, se avansa printr-un „nod” dialectic şi ontic al omului ca metaforă şi se însemna împletirea sa la drama divină. Dacă volumul din urmă închidea (fără închidere) cu „marginile lumii răsfrânte în om”, cel de acum, al patrulea, Sitarul străveziu (Ed. Aius PrintEd, Craiova, 2013), deschide cu marginile omului răsfrânte în lume. Mai bine zis, cu lumea văzută străluminat de om; marginile sunt atingerile de infinire şi absolut. El preia sensurile tripticului la un nou nivel de realitate şi lasă ca semn, cel puţin, licărirea de „rimă” cu primul volum prin faptul că, ornat spus, tot o pasăre îşi încearcă zborul – prigoria ca entitate poematică, născând din sfâşierile lăuntrice mitul poetului, este înlocuită, pe treapta aceasta, cu sitarul ca entitate revelatoare, care soarbe untul pământului şi face din acesta proiecţiile omeneşti străvezii. 

Dar mai întâi, ce este această pasăre, sitarul? Dumitru Toma aşază câteva vorbe pe frontonul cărţii, cu smerenie şi ca mulţumire scriitorului Mircea Ciobanu: 
„În primăvara anului 1973, la o vânătoare de pasaj, văzând o pasăre singuratică pe marginea Cânepiştei, MIRCEA CIOBANU a spus:
«Sitarul este pasărea tainei şi a luceferilor pe care multe legende o înfăşoară într-o aură de mister. Vine la noi din ţările calde, primăvara, când ciocârliile încep să cânte şi sălciile îşi arată mâţişorii. Îşi caută perechea după apariţia luceafărului de seară şi încetează înainte de dispariţia celui de dimineaţă. Scoate un rând-două de pui, după care se întoarce spre locurile răcoroase din nord. Se spune că această pasăre crepusculară poate zbura fără întrerupere cale de peste cinci sute de poşte în numai 8-9 zile, orientându-se după poziţia astrelor şi, cu ciocul ei lung şi subţire, caută untul pământului»”. 
Şi mai precizează, ca nimic să nu se piardă în ordinea spiritului: „De atunci, îndur strânsoarea acestor cuvinte de care simt că nu scap decât aşternând lumina lor pe hârtie. Dacă cele ce sunt scrise aici îl vor dezamăgi acolo, îi cer iertare, iar dacă sunt o izbândă, sufletului meu îi va fi calea mai uşoară”.
Sitarul „este pasărea tainei”, înfăşurată „într-o aură de mister”, a spus Mircea Ciobanu. Tot astfel ar fi zis şi Goethe lui Eckermann, într-o plimbare de-a lungul malului plin de arbuşti şi păsări al râului Saale, cu aproape un veac şi jumătate în urmă, în 8 octombrie 1827: „Suntem înconjuraţi de miracole şi miezul lucrurilor rămâne pentru noi o enigmă.” (J. P. Eckermann, Convorbiri cu Goethe, EPLU, Buc., 1965, p. 615). Mircea Ciobanu, la două decenii după vorbele spuse lui Dumitru Toma, scrie povestirea Urechea lui Dionysos, ultima din volumul din urmă al Istoriilor, Tânărul bogat (Ed. Cartea Românească, Buc., 1993), unde se întoarce asupra vânătorii acestor păsări, sitari şi becaţine. Este o pasărea oarecum micuţă, cu spatele de culoare ruginie, pătată, cu pieptul alb-gălbui şi coada neagră cu vârful cenuşiu; în fine, este dungată de-a lungul cu cenuşiu şi cu trei linii negre pe creştet. Are ochii traşi mai înapoi, ca să poată vedea de jur-împrejur, şi un auz foarte fin. Dar ceea ce uimeşte este lungimea ciocului, de două ori cât capul, şi felul de hrănire cu ciocul înfipt adânc în pământ după diferite larve, căutând, cum zicea Mircea Ciobanu, untul pământului. Este o pasăre de pasaj, mult apreciată de vânători, ca trofeu având „peniţa pictorului”, pana subţire dinaintea primei remige, şi o „pensuliţă” din jurul târtiţei. În povestire, descripţia, la început „reală”, se topeşte treptat în fabulos cu întoarceri spre începuturi. Nu vânătorul, ci însoţitorul care s-a întins pe pământ în aşteptarea apariţiei şi trecerii stolului de becaţine pe cer se adânceşte în sine; stolul trece şi retrece şi el coboară treaptă după treaptă în fântâna sinelui („ – şi stolul de păsări a început să treacă iarăşi pe deasupra mea. Era ceasul lui. Pornise iarăşi, ca să închipuie în auzul omului numărul mare şi curgerea ca dintr-un izvor nesecat.”, p. 354). Şi faptul se repetă, în fiecare seară „însoţitorul”, omul, se află în acelaşi loc al aşteptării, în reverberarea celor de la început. Este taina în care a intrat, taina acaparatoare de sine şi revelatoare de „istorie” a sa, taina atotcuprinzătoare a acestei păsării ce se hrăneşte cu untul pământului. 
La patru decenii după vorbele lui Mircea Ciobanu, Dumitru Toma scrie volumul de versuri Sitarul străveziu. Sitarul, „pasăre a tainei”, trimiţând spre începuturi, dar de ce această determinaţie, străveziu? Nu pasăre invizibilă, o astfel de pierdere în abstracţiune a făcut J. Prévert, ci pasăre cu nume şi determinaţie, Sitarul străveziu. Că este o pasăre generatoare de taină oarecum acceptăm, deşi nu scăpăm de nedumerire. Mai întâi, să aducem din acelaşi loc, alte cuvinte ale lui Goethe, privitoare la cuc, precum că ar poseda „o taină vădită, greu de explicat, tocmai fiindcă este atât de vădită.” Ce cheie de aur pentru porţile şi lăcaşurile frumosului! Dar deschide, ori doar luminează broasca uşii? Cu cât mai mult ceva se vădeşte, cu atât mai mult se tăinuieşte. Şi invers. Se înţelege că acesta este un mod de a se percepe şi un fel de a se manifesta câmpurile poematicului. Pasărea tainei ni-l revelează şi deschide mai spre adânc, pentru adeverire. Din unghiul perceperii, al subiectivităţii, pasărea pe de o parte reprezintă simbolic sufletul, o pâlpâire de veşnicie, iar pe de altă parte, evidentă şi mai puţin luată în seamă, este o fărâmă din creaţie, de ţărână şi vremelnicie. Un întreg în dualitate, cu părţi deosebite ce se ating una de alta pentru a se lumina şi a se topi, pentru a se manifesta şi a arde. Dumitru Toma vede în împletirea acestor două părţi, cu adaosul însuşirilor şi detaliilor înmiresmate de legendă, în cazul prigoriei, o entitate poematică şi un mit al poetului; iar în ceea ce priveşte sitarul, adaugă, din unghiul obiectivităţii, şi deschiderea asupra manifestării lumii. Aşa cum se percepe pasărea, cu dialectica celor două părţi şi firi, tot astfel se vădeşte şi lumea. Nu s-a zis de „prinţul filosofilor” că „dacă vrei ca lumea să fie raţională trebuie s-o priveşti raţional”!? Se înţelege, fără schimbarea cuvintelor, că în aceeaşi identitate şi despărţire precum subiectul apare şi obiectul. În consens cu vorbele poetului, lumea văzută de sitar nu doar se adânceşte în taină şi mister, ci se vădeşte într-o parte ce ţine de lumina de la început şi o alta de manifestările ce cad sub simţuri. Un acelaşi abur s-a suflat peste făptura omului şi peste cele ale lumii în creaţiune. Sfântul Duh. În om îi zicem suflet, în cele ale lumii, după Mircea Ciobanu şi poetul în cauză, în rând cu oamenii simpli ai acestor locuri de la Dunăre şi Carpaţi, i se spune untul pământului. 
Dar să aducem, spre evidenţă, din ale Dogmaticii sensuri privind cele de la început, descifrate şi expuse de Dumitru Stăniloae: „Logosul sau Cuvântul lui Dumnezeu a fost în lume de la începutul ei pe de o parte prin raţiunile lucrurilor, care sunt chipuri create şi susţinute de raţiunile Lui eterne, pe de alta, prin persoanele umane care în raţionalitatea lor vie sunt chipurile ipostasului Lui însuşi, create cu scopul ca să gândească raţiunile lucrurilor împreună cu Raţiunea divină personală într-un dialog cu Ea.” Strâns spus: ipostazele Trinităţii, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt dintr-un început. Şi ceea ce urmează este de subliniat cu trei linii: „Lucrurile sunt chipurile create ale raţiunilor divine plasticizate, chipuri pline de putere şi purtate de tendinţa unor nenumărate referiri între ele. În starea lor plasticizată se reflectă sensul, puterea şi viaţa raţiunilor divine în unitatea lor din Logosul divin.” Şi distincţie de reţinut, în actul creaţiunii: „lucrurile ca plasticizări ale chipurilor raţiunilor divine sunt create prin cuvintele poruncitoare ale Logosului divin”, iar omul, persoana umană „e chemată la existenţă ca un partener creat al Cuvântului lui Dumnezeu cel personal, ca un chip al lui însuşi, pentru a gândi şi ea, în calitate de subiect, raţiunile obiective ale lucrurilor împreună cu Cuvântul dumnezeiesc, subiectul gânditor originar al lor.” Se deduce astfel o relaţie dialogică specială şi personală a omului cu Logosul. Iar distincţia, din miezul genetic, dintre om şi „lucruri”, rămâne să poarte mai departe o asemănare dată de plasticizare: „Ceea ce este plasticizarea faţă de raţiunile Logosului, sau faţă de chipurile acestor raţiuni, aceea este şi trupul omului faţă de subiectul uman creat ca chip al Persoanei Logosului.” Este o negare spre care omul este chemat – deducem noi – să o supună negării; în cuvintele doctrinare, din acestea (deosebire şi asemănare) derivă o sarcină de îndeplinit: „Subiectul uman este invitat la o viaţă spiritual-materială conştientă în comuniune cu Logosul, e invitat să adune în sine toate raţiunile create plasticizate, pentru ca în felul acesta să aibă un conţinut de gândire şi de viaţă comun cu Logosul dumnezeiesc.” (Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Buc., 1978, pp. 7-8, s.n.). Sunt sensuri din invitaţia mântuitoare!
Sub lumina acestor orizonturi teologice, omul a căutat să-şi explice mersul şi umbra, simţindu-se poate, cum zice un poet german, „ceva străin pe acest pământ”, s-a văzut parte în dialog cu Logosul dumnezeiesc şi, prin aceasta, s-a angajat să răspundă invitaţiei divine de a aduna în sine „toate raţiunile create plasticizate”, să le desluşească fiinţa şi lucrarea, să le aducă în sine şi prin sine să le pună în dialog cu Logosul. De aceea stăruie în om nevoia de descifrare a raţiunilor create plasticizate, ale lucrurilor, şi patima de întoarcere la început. Din toate aceasta se hrăneşte poematicul (plasticizarea secundă a lumii) şi se vede cazna celor aflaţi pe calea creaţiei şi poeziei. Este invitaţie şi sarcină de a căuta desluşirea raţiunilor creatoare de sub vălurile şi manifestările lumii (ale lucrurilor şi ale omului) şi în cele din urmă să ajungi, prin căderi şi ridicări, prin desfaceri şi refaceri de sine, prin ocoluri dialectic reluate, să dibui pe cele dintâi, pentru a te afla astfel pe calea dialogului mântuitor. Să vezi flacăra de deasupra creştetului, să înţelegi toate limbile ca una singură şi unică! Poematic, omul a căutat să şi-le apropie şi, după putinţă, aproprie. 
Iată, Mircea Ciobanu aproximează, în plasticizarea a doua, ca fiind untul pământului aceste „raţiuni”. Ideea o preia Dumitru Toma şi o revarsă în poezie, în această carte, Sitarul străveziu. O carte ce le leagă pe cele anterioare şi le dezleagă, prin propria faţă, către lume. Dialog şi căutarea raţiunilor plasticizante. Pasărea aceasta, care se hrăneşte cu „untul pământului”, mai exact spus deşi metaforic, cu raţiunile create plasticizate, cu Duhul Sfânt, este, şi tocmai din această pricină, străvezie. De aceea poate să dea seamă despre om, în dubla sa fire. Dumitru Toma deschide prin ea asupra chemării omului, prins în mişcarea de întoarcere spre început: pe de o parte, dialogică şi personală cu Logosul dumnezeiesc, pe de altă parte, dramatică prin desfacerea de chipul plasticizat. Într-un dialectic şi complicat proces. Primul poem, Am zburat şi zi şi noapte, deschide spre acestea: „Am zburat şi zi şi noapte amăgit de curcubeu/ Să găsesc vreo vietate din unşii trupului Tău/ Ce-au bătut în roi din aripi şi-au zvârlit lumină-n laturi/ Când s-au stins în umbra verde din nămolul de sub straturi.// Au rămas în urmă zvonuri încărcate de smochine/ De-au stropit cu rouă sfântă calea mea până la Tine/ Să primesc îngăduiala ca să-mi aflu legământul,/ Să sorb noaptea din lumină şi spre Tine să-i port untul;// Să Ţi-l depăn la picioare, cu colţani şi cu răsuri,/ Într-un fel care se-arată de sub ceaţa din prescuri/ Şi ajunge-n nopţi cu lună întrupat până la noi,/ Încântând ce-i stă-n potecă pe verdeaţa din zăvoi.” (p. 21). Aici cartea rezonează cu anterioara Umbra şi fumul, mijlocitoare în tripticul liric. Întoarcerea spre început vorbeşte despre nevoia de mântuire şi, totodată, smulge văluri după văluri de pe chipurile plasticizate ale omului şi lumii. Spre a fi şi a vedea lumea în strevezia sa. 
În gândirea poetică a lui Dumitru Toma, Duhul Sfânt a curs şi s-a fost pus în om şi în lume, ca lumină nefirească ascunsă într-un bob de tină sau chip al unui lucru. Ideea omului ca rezultat şi purtător al luminii vine din mai multe relegii, dar în mişcare şi devenire, ca viaţă, se face vădită prin creştinism şi în spaţiul culturii acestuia. Se ştie că Eminescu înţelegea cu toată fiinţa sa, de la fizic la metafizic, pe om ca fiind un „ghem de lumină”, un „mosoraş învălătucit” în fir de lumină. Din această idee se toarce şi se ţese gândirea şi firea omului, amândouă deschise întoarcerii la început. O spun cei de pe aceste locuri, o spune o bătrână când aprinde lumânarea şi răsuceşte peste ea fumul tămâiei din vasul cu cărbuni aprinşi. Dumitru Toma este poetul care vede pe om în ipostaza de purtător de Duh Sfânt hrănindu-se din acesta, de miez al luminii ce se învârteşte ca un titirez, alegându-se din tina ce arde şi o consumă. Păstrăm metafora că pe fus prin sfârâitul învârtirii se strânge firul ce se toarce din caierul de lumină, dar învârtirea, pentru a se petrece uniform, este asigurată de partea de jos a fusului, conică şi grea. Ea consituie titirezul, cuvântul desemnând şi „lucrul” şi mişcarea. Acelaşi nume are şi beţişorul de sub coşul morii, care loveşte teica şi lasă grăunţele să curgă cu măsură între pietrele ce sfarmă şi macină. Învârtire uniformă şi trecere cu măsură aduce ca determinaţii titirezul lui Dumitru Toma. Şi încă ceva: mişcarea lui îşi are un impuls din afară. Poate chiar o „joacă”. Durata ei este în funcţie de acesta. Prin urmare, şi a omului. Dar are şi o sarcină, de a asigura constanţa mişcării. Ne amintim de invitaţia de a aduna raţiunile. De aceea, poetul îl concepe ca fiind într-o mişcare spre început, am putea zice, spre mâna prinsă în tors. „Într-o lume cât o nucă/ Îmi dau ciocul după miez,/ Că mă frige dor de ducă,/ Fir-ar el de titirez.// Am strâns stelele în drumuri/ Iar pe lună-am arcuit-o/ Peste case, printre fumuri./ Am greşit când am tivit-o// Cu surcele şi cu paie/ Rotunjind-o pentru zbor,/ În tăcerea din odaie/ Zilele să le măsor.// Este simplu să strângi somnul/ Şi în scapăt să-l arunci,/ Să-ngropi joaca-Ţi în adâncu-i,/ S-o tot caut de atunci.”, O tot caut de atunci, p. 22). Este o sarcină de împlinit – căutarea untului, o dorinţă sădită în om de la început. „O, pământ, îţi caut untul/ Iar tu-mi dai să gust avântul.// 
Amăgindu-mă îmi spui/ C-a fost jocul tău dintâi/ Cu ţărână prinsă-n must,/ Dar eu miezu-aş vrea să-ţi gust -// Turta neagră de secară,/ Blestemată şi amară,/ Sau de ghindă ori cucută/ Mintea să mi se ascută// Ca să pot găsi în apă/ Când răstoarnă cerul stele/ Untul tău care îmi scapă/ În vreuna dintre ele.// L-ai ascuns fără vreo vină/ Şi uitatu-l-ai în joacă,/ Dar eu nu îţi cat pricină,/ Că visez să se desfacă;// Să simt noaptea ta pe limbă/ Când de-a lungul, când de-a latul,/ Să ştiu sorii când se schimbă/ Şi când unul nu e altul.” (Miezu-aş vrea ca să ţi-l gust, p. 23). A percepe răsturnări şi a cuteza să desfacă punerile laolaltă pentru a se cunoaşte pe sine şi a cunoaşte lumea sunt cazna şi visul omului, care, poetic spus, vrea din noaptea simţită pe limbă să curgă lumină, să afle „germenii lumii”, „toate raţiunile create plasticizate”. „În untul pământului ce vine din cer/ Sunt germenii lumii dosiţi în mister,/ În rânză de smârcuri ucise de vară,/ În cuiburi de păsări cu salcia rară.// De-acolo încântă zgoandele vântului,/ Când noi ne smintim la pragul cuvântului/ Să fim înăuntru cât suntem afară/ Zăpadă stârnită din soare de vară.” (Vine din cer, p. 97, s.n.). Dumitru Toma percepe entităţi spirituale în orice loc prin care calcă omul, precum filosoful grec care vedea zei şi în locuinţa sa, făpturi ce se ridică din „untul pământului”, din lucrarea luminii cursă de sus şi ascunsă în cele de jos. 
Oameni smeriţi şi cu frică de Dumnezeu şi-au imaginat pe cele de jos, creaţiunea, ca fiind pură dintr-un început şi că „opacitatea” ulterioară s-ar datora păcatului omenesc. Aşa s-a întâmplat că unora din părţile Maramureşului li s-a năzărit că la început pământul trebuie să fi fost transparent. Despre o astfel de legendă Lucian Blaga scrie, absorbind-o în poezie şi în creaţia teoretică: „După o legendă românească, de circulaţie regională, pământul a fost la început străveziu ca apa, încât se putea vedea prin el. Pământul s-a bucurat de această transparenţă numai până când Cain a ucis pe fratele său Abel; după omor, Cain a îngropat trupul lui Abel; trupul se vedea însă în pământ ca prin apă. Dumnezeu a întunecat atunci pământul, ca să nu se mai vadă urmele unei aşa de grozave fapte.” Viziunea aceasta, care revelează „o transcendenţă coborâtă într-un primitor receptacul”, Blaga o numeşte sofianică. (Trilogia culturii, Perspectiva sofianică, EPLU, Buc., 1969, pp. 178-179). Dar acest transcendent care coboară este în acelaşi timp un flux şi un reflux. Duhul Sfânt, în acţiunea sa cursă din infinire şi absolut, întreg este în izvorâre şi coborâre, în lucrare şi întoarcere, numai plasticizările, ce ţin de finit şi vremelnicie, sunt în schimbare, iar împreună, se vădesc participatoare dialecitc şi mântuitor la marea dramă divină. În întoarcerea spre început se petrece şi drama desfacerii sufletului de trup, cu stadiile ei, amintind în icoană consonanţă de cele desfăşurate după modelul christic, cu moartea pre moarte călcând. Aici cartea Sitarul străveziu ajunge în consonanţă cu cea de-a doua, Umbra şi fumul, din tripticul anterior. Drama se presimte şi se „trăieşte” de ambele părţi („Şi-nţelept stai într-o rână/ Şi-Ţi vezi harul în ţărână/ Cum Te caută şi geme -/ N-ai ştiut c-o să Te doară”, În lut şi pară, p. 24), se desfăşoară în dialectice răsuciri cu om dar şi cu lumea acestuia, şi ca durere şi ca bucurie, cu triumful eliberator de plasticizare al celei din urmă. Să ne amintim de scena descrisă de Dostoievski din Fraţii Karamazov, citată şi de Blaga, unde Alioşa stă de veghe lângă sicriul stareţului şi învăţătorului său, Zosima. Copleşit de durere şi auzind ca prin vis Evanghelia despre Nunta din Cana, citită de un călugăr slujitor, i se pare că încăperea se lărgeşte, că are loc nunta şi între oaspeţi îl vede pe Zosima tânăr! Se apropie de Alioşa şi-i spune: „Ne veselim (...), bem din vinul cel nou, vinul bucuriei proaspete, neţărmurite... Să ne bucurăm, să bem vin nou, vinul marei bucurii...”. Alioşa, de o parte cu sicriul în care odihneşte corpul stareţului şi de alta cu acesta tânăr, bucuros, la nunta din Cana, unde Iisus preface apa în vin, iese din încăpere, plângând de bucurie, priveşte cerul încărcat de stele şi se prăbuşeşte sărutând pământul, care la rândul lui, este plin de stele. „Cel ce se aşternuse cu faţa la pământ era un tânăr slab, pentru ca în locul lui să se ridice de jos un om care avea să lupte dârz toată viaţa şi care era pe deplin conştient de schimbarea petrecută cu dânsul...” (Fraţii Karamazov, Opere vol. 10, Ed. Univers, Buc., 1972, pp. 55-56). Durerea se atinge de bucurie, moartea de viaţă, cerul de pământ şi pământul de cer. Omul se preschimbă. Viziunea îl aduce în viziune viu şi mort, mort şi viu, şi omul se deschide în viziune, cu lumea sa umplută de cer şi viziune. Este un „inel” al Sfântului Duh. Un flux continuu ce coboară şi urcă, ce se ascunde în plasticizare şi prin ascundere în plasticizare se vădeşte. Nu este doar un „transcendent care coboară” sofianic, cum zice Lucian Blaga, ci un transcendent care urcă pe timp ce coboară, un inel de lumină, fără de care nu s-ar fi putut ipostazia Iisus ca Mire şi Biserica, drept Mireasă. Omul în viziunea poetului Dumitru Toma este prins dramatic în acest „inel” al Sfântului Duh. Stă retras şi vădit sub diferite forme plastice. Într-o poezie este numit „vechea vână”, „lujer subţire” crescut din „rărunchi”: „De la tine de sub pânză,/ Mi-a căzut aşa deodată/ Furca ţâţelor în rânză,/ Răspunzându-mi drept în spată.// Iar pe pietre şi ţărână/ Pică sânge din genunchi,/ În răscruci, pe vechea vână/ Care-mi creşte din rărunchi/ Drept în cer, lujer subţire,/ Când înalţă ruga lor/ Sfinţi ce nu pot să răsfire/ Mrejele care mă dor -/ Mă usuc şi mă aprinde/ Stea scăpată-n smoc de iască,/ De pe cer când se desprinde/ Şi nu vrea să recunoască.” (Mă usuc şi mă aprinde, p. 63, s. n.).
Abia acum se desluşeşte şi funcţia poematică a lucrării acestui „inel” al Sfântului Duh. Marginile lumii răsfrânte în om, strânse în a treia carte, se văd deschise ca margini ale omului răsfrânte în lume. Ele sunt părţile ce se ating de infinire şi absolut, ce poartă asupra întregului şi sunt una cu acesta. În alte cuvinte, lumea coborâtă în om se întoarce asupra lumii şi o străluminează, elementul mijlocitor, fiind lumina. Partea „asemănătoare” dintre om şi „lucrurile” lumii, explicitată ca „plasticizare”, se topeşte graţie lucrării luminii. Fără să urmărim dialectica acestui proces christic, este de spus că lumea se percepe ca o nouă realitate. Cu om cu tot. Transsubstanţiată şi translucidă, străluminată şi străvezie. De spus, în rezumare, că Dumitru Toma prin acest volum, Sitarul străveziu, îi aduce în lămurire trei ipostaze: poetul în alegorica reprezentare ca sitar, care soarbe untul pământului şi scoate la suprafaţă entităţi, îndeosebi, din cele învăluite în ţesături mitice, cu flori însemnând timpul şi paşii omului (Moşii, Zorile, Ielele, Sânziana ş.a.); poetul ca făptură de lumină ce „stă-n potecă pe verdeaţa din zăvoi”, care din spaţiul şi timpul deschise-n infinire în procesul trecerii-petrecerii omului, priveşte de dincolo, din propria-i lumină, lumea devenită străvezie, „răsturnată”, zice autorul; şi poetul ca realitate poematică. În prima ipostază se dă seamă şi se aduce în creaţie ceea ce se ştie; în a doua, ceea ce se desface din „plasticizare” şi se cunoaşte; şi în a treia, ceea ce se revarsă în lumină ca realitate şi fiinţă. Să dăm o imagine pentru ultima: „Ea vine să numere dinţii mei rari/ Când steaua-şi revarsă aromele tari,/ Când vântul se-ascute pe gresia gândului/ Şi coasa-i încearcă faţa pământului.// Să nu caţi o clipă la tainele mele,/ Că nimeni nu-mi pune cenuşa pe ele./ Eu sunt doar o apă ce intră prin poartă/ Şi-ngăduie lumii să guste din soartă;// O apă ce rabdă şi curge mereu,/ Cum este lumina care sunt eu/ Atunci când m-ascunde în sâmbur de beznă/ De cele ce vouă v-ajung pe la gleznă.” (Eu sunt doar o apă, p. 96).
Dar ce ar spune Mircea Ciobanu despre această carte a lui Dumitru Toma? L-ar bătea părinteşte pe umăr şi i-ar zice: „Sitarul tău a făcut o sită prin care soarbe untul pământului şi eu ţi-l voi trece, prin sita cenzurii de jos, întreg spre cer. Eşti un poet invitat. Îţi public cartea”.


Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.




Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, 
deschis la Banca Transilvania.

Payments through Paypal




Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  C창t fac 3 ori 9  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Pe aceeasi tema
Cea de-a doua ediţiei a Galei Scriitorilor, organizată de PSD Petroşani luni după-amiază la Hotel Onix, a reunit 16 dintre ce[..]
03.03.2015, 19:55   |    5 comentarii
TSD Hunedoara a organizat duminică, 2 martie, seara[..]
03.03.2014, 21:10   |    1 comentarii

Un om ca oricare dintre noi vine în faţa oglinzii să-şi vadă chipul şi, spre marea sa mirare, nu desluşeşte decât conturul un[..]

13.03.2013, 19:05   |    0 comentarii
Îți dorești o presă liberă și independentă?
Alege să o susții!



* * *










* * *
Anunt GAL Cheile Sohodolului- prelungire apel selectie MCS 7.2

Anunt GAL Cheile Sohodolului- prelungire apel selectie MCS 7.4

Anunt GAL Cheile Sohodolului - prelungire MCS 7.2-15.04.2019

Anunt de selectie 7.4 simplificat 2019 - prelungire

Anunt de selectie MCS 7.2 simplificat prelungire mai 2019

Promovare
Catalog Sisteme Expo
0721 722227
Catalog Display-uri
Publicitare 2019
0721 722227
Promoţionale 2019
office [at] confortmedia.ro
0721 722227





Publicitate
Newsletter