Cehov, cel care traversase Siberia şi cutreierase Sahalinul din închisoare în închisoare şi din izbă în izbă şi prin intermediul recensământului privise în ochi pe fiecare ocnaş şi locuitor al insulei, dându-i din viaţa sa o parte de lumină, trebuie să plece la 3 iunie 1904 după speranţa şi lumina sa (pentru a câta oară!) către staţiunea Bandenweiler din Germania. Este însoţit de Olga Leonardovna Knipper, actriţă a Teatrului de Artă din Moscova, cu care se căsătorise la 25 mai 1901. În noaptea de 2/15 iulie, orele 3, încetează din viaţă sub privirile soţiei, într-o cameră a hotelului lui Sommer. Despre această din urmă clipă, cel mai aplecat biograf asupra sufletului lui Cehov, Henri Troyat, pe numele său adevărat Lev Tarasov, în cartea Cehov relatează: “Cehov delira, vorbea despre un marinar necunoscut, punea întrebări despre japonezi. Dar când Olga a vrut să-i pună o pungă cu gheaţă pe piept, şi-a revenit brusc şi i-a spus cu un zâmbet trist: Nu pune gheaţă pe o inimă pustie!” (…) Doctorul Schwöhrer a sosit la ora 2. Văzându-l, Cehov

s-a ridicat pe perne, apoi, cu un unic reflex de politeţe, şi-a adunat cunoştinţele de germană şi i-a spus, cu o seriozitate calmă: Ich sterbe. Medicul i-a făcut imediat o injecţie cu camfor. Apoi, pentru că inima nu reacţiona, s-a gândit să trimită după o capsulă de oxigen. Lucid, până în ultima clipă, Cehov a protestat cu o voce întretăiată: Acum, totul e zadarnic. Voi muri înainte s-o aducă. Atunci doctorul SchwÅ‘hrer a comandat o sticlă de şampanie”. După ce l-au servit, Cehov a mai zis: “ - De mult n-am mai băut şampanie! Åži-a golit paharul şi s-a întors pe partea stângă. După câteva clipe, nu mai respira. Trecuse din viaţă în moarte cu simplitatea-i obişnuită. Era 2 iulie 1904. Pendula arăta ora trei. Un fluture mare de noapte, cu aripile negre, intrase pe fereastra deschisă şi se izbea cu disperare de lampa aprinsă. Această zbatere înăbuşită în jurul mortului, devenea cu timpul obsedantă. Medicul s-a retras după ce a rostit câteva cuvinte de consolare. Deodată, o pocnitură veselă: sărise dopul sticlei începute de şampanie, iar spuma dădea pe dinafară. Fluturele a regăsit fereastra deschisă şi a dispărut în noaptea caldă. Liniştea şi nemişcarea s-au instalat din nou”. (Este transportat din Germania la Moscova cu un vagon de stridii şi înhumat la 9 iulie, în cimitirul Novodevicie). 

Despre fluturele de noapte, fluturele cap-de-mort (acherontia atropos) găsim scris de August Strindberg în Inferno pe când era la Paris scufundat în alchimie, în ocultism şi spiritism şi încerca să obţină aur. Împreună cu Legende (Inferno II şi Inferno III) formează grupul de texte autobiografice, care se referă la criza fizică şi psihică a autorului de la mijlocul anului 1890, şi apar în ediţia originară în franceză, aşa cum au fost scrise, în 1898. “Nu văzusem niciodată, scrie Strindberg, Capul-de-mort sau Acherontia atropos, fluturele cu craniu uman pe spate, când am cumpărat unul de la un naturalist. Mirat să văd imaginea mult mai clară decât aş fi putut să cred, am început să studiez acest fluture. Åži am citit că bretonii spun că el anunţă moartea cuiva. Face să se audă un strigăt plângător când este neliniştit; omida se hrăneşte cu colanacee, cu iasomie şi măr sălbatic, Datura stramonium, şi crisalida sa se adânceşte în pământ într-un înveliş aglutinant. Sunt multe asemănări cu moartea: cântecul lugubru, băutura mortală de stramonium, înmormântarea omidei…” (Inferno Legende, Ed. Univers, Buc., p. 167). Strindberg culege informaţii de la fizicianul Réaumur, “cunoscător al insectelor”, din cărţi de specialitate scrise de naturalişti despre apariţia acestui fluture, despre modul de hrănire şi despre plantele care îl atrag, despre locurile pe care le vizitează, atras de corpurile în descompunere, despre mirajele sale crepusculare, obişnuinţe şi mod de înmulţire. Află de la Bernardin de Saint Pierre că acest fluturele Cap-de-mort mai este numit “Au”, din cauza cântecului său de durere ce se face auzit; despre raportul acestuia cu floarea Dofinela (Delphinium Ajacis), în caliciul căreia este scris cuvântul “au”; sau că “pudra aripilor acestui fluture este periculoasă pentru ochi”. În fine – ceea ce ne interesează – despre miracolul metamorfozei fluturelui: transformarea omidei în pupă “echivalând cu învierea morţilor”. Cu precizarea detaliată: “omida suferă aceleaşi procese în crisalidă precum cadavrul în mormânt, acolo unde el e transformat în grăsime amoniacală. Dar, microbioza înseamnă moarte-viaţă şi psihologii spun că microbioza este forma de moarte care precede degenerarea casoică (tuberculizarea). Cum este posibil deci, omida e moartă în pupă, apoi e transformată într-o materie grasă, informă, trăind totuşi, înviind într-o formă mai elevată, mai liberă, mai frumoasă? Ce este deci viaţa şi moartea? Acelaşi lucru! Gândiţi-vă că morţii nu sunt morţi, şi dacă nu cumva indestructibilitatea energiei nu este altceva decât imortalitate!” (op. cit. p. 169).

În 1911, C. G. Jung scrie cartea Wandlungen und Symbole der Libido (care apare în 1912; la noi, în 1999, la Ed. Teora, în trad. de Maria-Magdalena Anghelescu), carte prin care se detaşează de Freud şi se adânceşte spre determinantele inconştientului colectiv. Porneşte de la individ spre colectivitate, de la prezentul acestuia spre ancestralitatea colectivităţii. Åži propune ca forme conceptuale pentru cunoaşterea psihismului arhetipurile. “Preistoria” acestei cărţi o formează textul domnişoarei Frank Miller, publicat de Th. Flournoy sub titlul Quelques Faits d’imagination créatrice subconsciente, cu o Introducere, în Archives de Psychologie V, Geneva 1906, pp. 36-51. Domnişoara Miller călătoreşte de la New York la Stockholm, apoi la Petersburg şi Odesa, de aici la Genova, cu opriri la Constantinopole, Smirna, Atena şi în porturile Siciliei. În cele din urmă, de la Geneva la Paris. În descrierea călătoriei ea cuprinde un poem oniric Slavă lui Dumnezeu şi altul hipnagogic, Fluturele de noapte şi Soarele. Primul generează lui Jung capitolul Imnul Creatorului; al doilea, Cântecul despre fluturele de noapte. Să transcriem poemul al doilea: “Eu aspiram spre tine, când m-am trezit întâia oară către conştiinţă, / Åži-n toate visurile mele apăreai doar tu, pe când zăcem în crisalidă. / Adesea mii şi mii ca mine îşi dau viaţa / Ciocnindu-se de o scânteie slabă ţâşnind din tine. / Doar preţ de-un ceas – şi-apoi sărmana-mi viaţă a şi trecut; / Dar năzuinţa mea din urmă fie, ca primu-mi dor, / Măcar în preajma slavei tale să ajung; şi după ce-ţi / Voi fi răpit o singură privire-nflăcărată, să mor în pace, / Căci mi-a fost îngăduit izvorul vieţii, frumuseţii şi-al căldurii / Odată în splendoarea lui perfectă să-l contemplu!” Acest poem, spune d-ra Miller că este generat de întâmplarea că la ora 4 dimineaţa, în timp ce se deplasa cu trenul spre Paris şi oboseala ei era foarte mare, a intrat pe fereastră un fluture de noapte, care dădea târcoale luminii din plafon. Jung porneşte analogiile dintre tentaţia fluturelui spre bec şi cea spre soare, ambele având acelaşi numitor: atracţia către lumină. A efemerităţii către eternitate. (Ca trecere prin moarte.) Această năzuinţă spre lumină o găseşte în Faust; în misterele sincretice ale lui Isis; în Liturghia lui Mithra, în cursa egipteană a Soarelui; la Nietzsche în poemele Glorie şi eternitate şi Semnul de foc; în scena finală din piesa lui Edmond Rostand, Cyrano de Bergerac; în poemul lui Gordon Byron Cer şi pământ; atât în mitologia indiană cât şi în religia creştină, unde imaginea Soarelui este cea mai aptă să-l reprezinte pe Dumnezeu, pe Creatorul lumii. El reprezinta “forţa motrice a propriului nostru suflet” scrie Jung (op.cit., p.126) şi conduce demonstraţia spre definirea libidoului. Mult mai târziu, în 1939, în studiul Die verschiedenen Aspekte der Wiedergeburt (Diferite aspecte ale renaşterii) ordonează sensurile multilaterale ale conceptului de renaştere şi-i descrie formele de manifestare (metempsihoza; reîncarnarea; învierea, resurrectio; renaşterea, renovatio; participarea la procesul transformării). La acestea adaugă Psihologia renaşterii (cu Experienţa transcendenţei vieţii şi Transformarea subiectivă) şi Exemplul unei serii simbolice, care ilustrează procesul transformării. Totul se subsumează şi devine corolar cunoscutului proces de individuaţie. În toate formele renaşterii se întrevede un model arhetipal al întoarcerii în lumină. (Poate de aceea ne e dat ca la toate popoarele să întâlnim dorinţa de trecere a pragului cu o luminiţă în mâini. Altfel, prin diferite practici mitice şi religioase se va realiza aceasta postum. În creştinism, fără acea lumină nici nu se poate ieşi din întuneric spre viaţă, de aceea s-a instituit şi Paştele Blajinilor, când se înfăptuieşte această practică religioasă ca şansă şi realitate simbolică a învierii).  

Să revenim la Cehov şi fluturele său de noapte. Cehov nu crede în nemurirea sufletului. Se cunoaşte scrisoarea lui către M. O. Menşikov din 10 aprilie 1897, în care povesteşte că a fost vizitat de Tolstoi la clinica profesorului Ostroumov. “Tolstoi vede nemurirea sufletului în felul lui Kant; el socoteşte că tot ce e vietate (oameni şi animale) va trăi sub formă de raţiune, dragoste şi scopul cărora rămân pentru noi o taină. Eu, însă, acest început, sau această forţă o văd ca o masă informă şi gelatinoasă în care eul meu – individualitatea mea, conştiinţa mea – se va contopi. Eu nu înţeleg şi nici n-am nevoie de o asemenea nemurire”. Gândirea lui Cehov este oarecum proprie omului de ştiinţă, el fiind medic, pentru care, în genere, temeiul cunoştinţelor îl reprezintă observaţia şi experienţa. Åži peste orizontul epocii se ridicau nori cu straturi grele de materialitate. Iar el simţea cum moartea muşcă fizic şi barbar din plămânii săi. Dorul după lumină şi viaţă pentru el are determinante imediat-concrete şi-l face să accepte amorfului material. El face parcă drumul lui Faust, se vinde materialităţii mesfistofelice, se scufundă în durerea fizică (tuberculoza), în durerea socială (infernul social la deportaţilor şi ocnaşilor de pe Sahalin), însă prin muncă şi creaţie mărturisitoare de suferinţă umană încearcă să salveze viaţa fizică a celorlalţi (ca medic) şi în sine, în omul profund, viaţa ca împlinire prin creaţie şi frumuseţe. În ultima clipă a lui Cehov, spune biograful Henri Troyat că: “Un fluture mare de noapte, cu aripile negre, intrase pe fereastra deschisă şi se izbea cu disperare de lampa aprinsă. Această zbatere înăbuşită în jurul mortului, devenea cu timpul obsedantă”. 

Se pune întrebarea: dacă este reală prezenţa fluturelui de noapte? Răspunsul vine la început multiplicat: Troyat a luat informaţia de la martorul ocular, Olga L. Knipper, din însemnările acesteia, sau a imaginat el evenimentul? A văzut şi constatat Olga prezenţa fluturelui de noapte, sau a imaginat-o? În ambele cazuri, de constatare şi imaginare, şi pentru fiecare subiect, prezenţa fluturelui de noapte este reală. Să ne explicăm. Era noapte. Fluturele acesta, după menire şi destin, în mod obiectiv, observabil, a venit în cameră. Este o zbatere a unui om între viaţă şi moarte, un efort supraomenesc şi un ghem energetic exploziv. Cehov vroia să vadă soarele, să se întoarcă în lumină – şi în momentul transformării, al trecerii în lumină camera trebuie să se fiu umplut de o lumină caldă, gălbuie şi blândă pe care în lipsă de alte cuvinte o numim supranaturală. Olga trebuie să fi intrat în rezonanţă, în comuniune, cu această trăire a lui Cehov, cu această situaţie psihologică a transformării. Ajunsă la inerenta ei credinţă în nemurirea sufletului. (Sunt dese aceste cazuri: aria lor se întinde de la stările unor animale faţă de stăpânii în pragul morţii sau muribunzi la şamanii care transformă bolnav şi grup, la constatări de asemenea raporturi unde cauzalitatea este depăşită şi pe care tot Jung le-a numit cu conceptul de sincronicitate). Sinele celor doi a comunicat, s-a suprapus pe cele mai întinse laturi şi a făcut ca arhetipul transformării şi trecerii în lumină din inconştientul colectiv să dea la suprafaţă o imagine a sa, materializată pentru cei doi prin fluturele de noapte. Nimic mai real decât acest fluture de noapte pentru ochii măriţi, suprauimiţi şi speriaţi ai Olgăi Knipper. În cazul al doilea, dacă fluturele de noapte este o creaţie ulterioară a lui Troyat, aceasta se poate supune unei aceleiaşi demonstraţii. Adică, biograful este cuprins de o aceeaşi puternică trăire psihologică a transformării. Åži ceea ce este uimitor şi trebuie să acceptăm este că acele arhetipuri care determină marile câmpuri de imaginări şi creaţii omeneşti pot în unele cazuri să capete consistenţă şi realitate, în lumea observabilă, precum fluturele de noapte al lui Cehov. 

Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.

---

Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, deschis la Banca Transilvania.