01.10.2008,  10:49:42 | 0 comentarii | 506 vizualizari
Incursiuni in memorie
de Mircea ANDRAȘ

Ion Liciu, povestind

“Mãi bãieţi! zice Ion Liciu, scoţând filmul din aparat, totul în viaţã e sã ştii sã joci teatru, chiar şi fãrã un scenariu scris în prealabil. Şi în privinţa asta sunt un artist înnãscut. Uite, de exemplu ieri, cam când se îngânã ziua cu noaptea, ţârrr, ţârrr,  telefonul. Cin’ sã fie? Cin’ sã fie? Partidul! Eh, nu chiar partidul ci doar reprezentanţii lui. Musai, vreau nu vreau, trebuie sã mã monitorizeze, taman în dimineaţa aia. Îmi verific, cu grijã, toate amintirile precedente (scuzat îmi fie pleonasmul) şi nu gãsesc nimic compromiţãtor (sau, mã rog, aproape nimic cã lumea mai greşeşte dacã nu cu fapta, mãcar cu gândul). Mã îmbrac cu grijã, cã aşa mi-e felul, apoi mã dezbrac, cã uitasem sã mã spãl. Nu reuşesc ultima parte cã tocmai s-a luat apa (de asearã). Mã îmbrac din nou cu mai multã siguranţã (dar şi cu mai mulţi nervi). Mã dezbrac din nou cã mi-am rupt un nasture de la cãmaşã. Nu ştiu unde anume sunt cãmãşile curate, aşa cã m-apuc sã cos nasturele lipsã, lucru cu mult mai complicat decât fotografia­tul unei nunţi (deşi aia e pe bani). Pânã la urmã ajung în stradã. E destul de devreme. Nu ştiu însã cât e ora. Deoarece am uitat sã iau fri­gi­derul  cu mine (şi pe el era ceasul). Mã întorc dupã el (dupã ceas, nu dupã frigider). În dreptul liftului mã rãzgândesc. Liftul pleacã fãrã mine. Ducã-se! Mã duc şi eu dupã el (aşa ne ducem toţi, unul dupã altul) pe jos (adicã pe scãri). Uitasem sã închid uşa. Ajung sus gâfâind. Uşa o gãsesc cât se poate de închisã. Vreau sã o deschid ca sã recuperez ceasul. Nu gã­sesc cheile. Nu disper. Cãu­tatul e mama înţelepciunii (totuşi, o mamã vitregã). Îmi parvin cheile. Le pierdusem în lift. Sã notez o cafea pentru vecinul. “O bere!” spune el. Amândoi suntem de acord. Dar amânãm momentul. Trebuie sã mã duc la partid. Mã vor. Înseamnã cã sunt o persoanã importantã. Importantã pentru cine? Pe drum mã intersectez cu cinci persoane. Le consider persoane “non-grata” cã mã ţin în loc. Şi partidul îşi pierde rãbdarea. Altceva ce sã mai piardã? Unul din intersectaţi vrea sã-mi vândã un pont pentru ziar. Îl anunţ cã ideea, pe care el o crede “de milioane”, e de fapt de vreo zece ani (de ascunzãtore). Nu încerc sã-i schimb convingerea. Ne taie calea un securist. Ne monitori­zeazã discret pe amândoi. Pãrem dubioşi. Companionul meu nu se pierde. N-a realizat impactul. Decât puţin mai târ­ziu. Şi dispare. Dispar şi eu, în sediul partidului (puşchea pe limbã!). Portarul mã salutã. Mai ceva ca cel de la “Inter­con­tinental”. Am bãut cândva cu el (cu ãsta, nu cu ãla de la Intercontinental). Femeia de serviciu mã anunţã, cum ar anunţa un crainic un mare ca­ta­clism: “Tovarãşul prim e su­pãrat foc!”. Personal, v-o spun pe aia bunã: mã doare undeva de supãrarea tova­rãşului prim! “Ar trebui sã te doarã! Cã e vorba de dumneata!”. Asta a fost ca o bombã (sau, mã rog, ca un “Cocktail Molotov”) (cu sticlã proprie). “Vã anunţ?” întreabã secretara abia şoptit. “M-aţi anunţat deja!” îi aduc eu aminte. “La şefu” zice ea, arãtând cu mâna spre o uşã capitonatã, pe care scrie “Nu deranjaţi!”. Mã gândesc, ce bine ar fi sã în­locuiesc semnul exclamãrii cu cel al întrebãrii. S-ar oferi atâta lume. Secretara mã anunţã. Mã anunţã sã iau loc şi sã aştept. E bine cã nu mai e nimeni înaintea mea. Iatã un loc unde au dispãrut cozile. Realizez cã am întârziat deja la serviciu. Cer permisiunea sã dau un telefon. Mi se acordã (per­misiunea, nu telefonul). Redactorul şef primeşte vestea ca de obicei. Adicã fãrã simţul umorului. Considerã cã iar am cãlcat pe bec (deşi eu sunt foarte atent pe unde calc). Îmi spune cã are foarte mare nevoie de mine. Şi tovarãşul prim are. Ce sã-i fac? Partidul are întâietate. Sunt introdus în birou (sau bãgat în birou, varianta mai popularã). Tovarãşul prim stã cu curul (e în dic­ţionar) pe marginea biroului. Se vede clar cã e stãpân pe situaţie (deşi situaţia dã din picioare. Semn cã nu vrea sã fie “împotrivã”. Dar nici “pentru”. Te pui cu situaţiile!). Sunt invitat sã iau loc. Altceva ce sã iau? Tovarãşul prim mã pri­veşte pe sub ochelari (sau peste, cã mi s-au aburit oche­larii). Semn de slãbiciune. Din partea lor. Nu-mi fac probleme, tot vroiam sã-i schimb cã îmi rãmãseserã mici. “Dumneata, tovule, faci poze?” mã întreabã el, cu aerul cã ar fi vrut sã ştie câte persoane omor, de regulã, într-o zi obişnuitã. “Trebuie sã recunosc cã da!” îl asigur eu. “Altceva trebuie sã recunoşti dumneata!, mi-o taie el. Şi-am sã ţi-o spun pe aia dreaptã (asta era o expresie furatã de la mine), ultima dacã când a fost în Vale tovarãşul (şi îmi aratã un punct undeva sus de tot) dumneata ai fãcut poze la toatã pulimea...”. “Da, recunosc ãsta e punctul meu slab. Fac poze la toţi. Sã se bucure sãracii de ei”. “Mucles! Ciocu’ mic! mã opreşte el, cã mã enervez şi mai tare. Atunci de ce, tovule, m-ai prins pe mine, pe mine, auzi dumneata? Numai pe muchie...”. “Adicã cum?” - mã nedumiresc eu. “Ştii ce? Nu mai face pe prostul cã nu pari! În aproape toate pozele eu sunt undeva în margine, pe jumãtate tãiat. Cum îţi explici asta? Cum?”. Adevãrul e cã nu-mi puteam explica, sã mã tai, nu altceva. Avea dreptate tipul (pardon, tovarãşul prim). Poftim de-i explicã. “Vreau sã ştiu dacã a fost cu intenţie sau...?” - lãmureşte el chestiunea asta. Nu şovãi. Orice şovãire duce la interpretãri. “Am vrut sã iasã bine dânsul!” - precizez eu, arãtând cu mâna undeva foarte sus. Şi aştept. Se lasã un moment de linişte. Liniştea dinaintea furtunii. “Ce mã fac cu tine? Uite, sunt dispus sã uit totul dacã (şi bate, cu degetele, darabana pe birou)... dacã procedezi la fel şi cu tovarãşul prim de la judeţ, fir-ar el al naibii de viniturã! Ce zici? Bineînţeles tot fãrã sã îţi dai seama. Aşa, întâmplãtor, cu totul întâmplãtor...”. Îl liniş­tesc. Îl aprob. Îl asigur cã voi face cele solicitate cu dragã inimã (şi aici n-am minţit deloc), batem palma. Adicã ne strân­gem mâinile (altceva ce sã ne strângem?) şi o tulesc pe uşã, afarã, strada fiind în pantã nu mã opresc decât la “Minerul” unde mã des­carc nervos cu câteva pahare (la care e important sã vezi partea plinã în detrimentul pãrţii goa­le). De-abia dupã câteva ore bune mi-aduc aminte de serviciu. Dar nu-mi fac probleme. Teoretic sunt încã la partid” - şi Ion Liciu dã pe gât ultimele grame din pahar şi se ridicã de la masã. “Mã duc cã trebuie sã fac poze la partid, adicã la secretarã, cã mi-a fãcut rost de bilete la mare. Sã i le dau unui prieten care-mi face rost de butelie. Sã i-o dau lui soacrã-mea, cã altfel se mutã la mine. Cu cãţel, cu purcel... cu purcel nu, cã pe ãsta l-o tãiat luna trecutã. De pe listã!”.



Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.




Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, 
deschis la Banca Transilvania.

Payments through Paypal




Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  C창t fac 8 ori 7  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Îți dorești o presă liberă și independentă?
Alege să o susții!



* * *










* * *

Promovare
Catalog Sisteme Expo
0721 722227
Display-uri
Publicitare 2020
0721 722227
Promoţionale 2020
office [at] confortmedia.ro
0721 722227







Publicitate
Newsletter