22.04.2013,  21:10:53 | 0 comentarii | 1050 vizualizari GALERIE:     FOTO    
De neamul Nemeşilor, Săliştenilor şi Gălăţanilor din satul Jieţ
de Ziarul Vaii Jiului

Fiecare îşi doreşte la un moment dat al vieţii sale să afle de unde „se trage”, de unde vine, care i-a fost arborele genealogic, cum arătau şi cu ce se ocupau înaintaşii săi, şi curiozităţile, desigur, nu se opresc aici. De cele mai multe ori însă  destul de greu afli măcar o parte dintre aceste lucruri. La oraşe, locuitorii fiind mai puţin stabili îşi pierd de cele mai multe ori urma, fie mutându-se în alte blocuri şi cartiere, fie chiar în alte oraşe în funcţie de pregătirea profesională şi de oportunităţile pe care le creează locurile de muncă. Despre unii nici foştii vecini nu-şi mai amintesc sau nu mai ştiu aproape nimic. Toate acestea sunt înglobate într-un vechi şi hazliu banc: tatăl născut la Iaşi, mama la Timişoara, iar copilul se naşte la Petroşani şi nedumerit întreabă „oare cum am reuşit să ne întâlnim?”. Încearcă să mai găseşti în aceste situaţii arborele genealogic.

La sate, deşi avem de a face cu oameni de vatră, stabili de-a lungul timpului, apar alte greutăţi în stabilirea arborelui genealogic. Neştiinţa de carte a făcut să nu se găsească prea multe înscrisuri familiale despre înaintaşi, iar atunci când se găseau erau puţine. Memoria individuală şi chiar cea colectivă se dovedeşte de cele mai multe ori a fi săracă în date, incapabilă să elucideze totul.
Petru Caraman este de părere că popoarele păstrează în memoria lor faptele istorice (atunci când nu se face uz de scris) „un răstimp de 5-6 generaţii, adică în medie 150 de ani şi cel mai mult 200 de ani”1. Cât priveşte tradiţiile şi obiceiurile, acestea „au cunoscut o mai largă păstrare, pentru că ele se reînnoiesc mereu în memoria generaţiilor”2. Acestea se pot păstra chiar şi în forma nemanifestă, latentă, fiind apoi îmbogăţite şi izbucnind cu şi mai multă tărie.
Cât priveşte arborele genealogic, fiecare cu norocul lui în a merge cât mai departe pe firul istoriei, favorizat fiind de înscrisuri, amintiri individuale şi colective, întâmplări neaşteptate. Cu multă greutate, pornind pe firul evenimentelor care păreau uitate de praful timpurilor care s-au aşternut peste ele, am reuşit să recuperez din memoria individuală şi din cea colectivă, precum şi din înscrisuri şi fotografii aspecte din viaţa străbunilor mei, cu menţiunea că inerent s-au putut strecura şi unele inexactităţi. Cu toate stăruinţa mea a trebuit să mă opresc într-o „haltă a istoriei” mai mult sau mai puţin îndepărtată de noi, după cum vrem să o luăm. De acolo „calea ferată” a informaţiilor duce pentru mine „nicăieri şi niciunde”. Chiar şi până la această haltă nu aş fi putut ajunge dacă din copilărie nu aş fi fost interesat de acest lucru. 
 
Am ascultat povestiri şi evocări ale bătrânilor satului, ale rudelor precum şi ale celor din afara neamului nostru. Dintre aceştia amintesc doar câţiva: Gălăţan Nemeş Ita (1903-1984), Gălăţan Nemeş Traian (1917-2012), Nemeş Gălăţan Nicolae (1921-2005), Nemeş Gălăţan Ioan – tatăl meu (1913-1992), Mirci Ion Dănicari (1921-2009), dr.ing. Ioan Ranţa (n. 1925), Dobre Nicolae al Catanii – bunicul meu matern (1877-1966), precum şi mai tinerii Mirci Gheorghe (n. 1946), Petru Mănici (n. 1971) şi lista ar putea continua. 
Cu ajutorul lor precum şi al altora trecuţi în uitare am reuşit să fac o „întoarcere în timp” până în secolul al XVIII-lea. Să fi fost prin anii 1750 sau 1760, poate cu vreun deceniu mai devreme sau mai târziu, dar sigur în acel secol, când porţile grele ale cazărmii din Viena se închideau cu mare zgomot în urma fostei cătane la împărăţie, probabil luat cu arcanul sau poate de bunăvoie, cine mai poate ştii, care acum o rupea cu armata. Poate cătănise cum era la modă 8-10 ani, poate mai puţin, această cătană se numea Duncea. Cu timpul am reuşit să-i aflu şi prenumele, acela de Maniu. Acest lucru s-a întâmplat în anul 1982 la decesul unchiului meu care purta acelaşi nume, din predica ţinută la înmormântare de către preotul paroh Jura Marcu3. Acesta a făcut în acel moment o legătură între prenumele celui decedat şi cel al străbunului acestuia numit tot Maniu.
Duncea Maniu cătănise o bună perioadă sub împărăţia Mariei Tereza, cea care a pătruns în multe legende, cunoscute unele şi azi în Ţara Jiurilor, legende care „încălecate” pe diverşi cai de poveste nu le-a fost greu să pătrundă până aici. Maria Terezia, cunoscută ca şi Maria Tereza (născută la 13 mai 1717, decedată la 29 noiembrie 1780 la Viena), a fost fiica împăratului Carol al VI-lea din Casa de Habbsburg (1685-1740), soţie a împăratului Francisc Ştefan, mamă a împăraţilor Iosif al II-lea  şi Leopold al II-lea. Maria Tereza a domnit între anii 1740-1780. Iosif al II-lea, născut la Viena în anul 1741, după moartea tatălui său în 1765 a devenit împărat german şi a fost asociat la domnie de mama sa în Austria. De la moartea acesteia în anul 1780, a condus singur fiind împărat austriac până în anul 1790. Se ştie că în anul 1765 Transilvania a devenit Mare Principat.
Ce-o fi ştiut din toate acestea Duncea al nostru? Poate, mai nimic, dar cu siguranţă doar ce-i trebuia. După anii de cătănie, a aruncat în urma sa o ultimă privire spre poarta metalică ce-i închisese în interior, mult timp, cei mai frumoşi ani ai tinereţii sale. A fost scos repede din visare de către însoţitorul său îmbrăcat în cătană şi bineînţeles înarmat. A fost sfătuit să încalece pe unul dintre cei doi cai ce aşteptau înşeuaţi. Cătana era împuternicitul Mariei Tereza şi purta asupra sa actele de împroprietărire a credinciosului ostaş, împroprietărire ce va fi pusă în practică atunci când cei doi, Duncea şi însoţitorul, vor ajunge în Ţara Jiurilor.
Drumul a fost lung, cu scurte popasuri de odihnă pentru cai şi călăreţi, ba la un han, ba la altul. În cele din urmă, cei doi călăreţi au ajuns cu bine în Ţara Jiurilor, mai precis pe cursul mijlociu al râului Jieţ, afluent al Jiului de Est. Aici, vechii cătane Duncea i-au fost date actele de împroprietărire însoţite şi de actul prin care i se atribuia titlul de „NEMEŞ” semnat de către împărăteasă. În actele de posesie erau prevăzute terenurile din dreapta cursului mijlociu al râului Jieţ, fânaţuri şi păduri de la izâtură până în apropierea cătunului Androneşti, terenuri situate în dreapta iazului morilor. Tot ca răsplată a serviciilor aduse imperiului pe perioada cătăniei, i-a fost pus în palma bătătorită de mânuirea armei un săculeţ dolofan din pânză albă plin cu galbeni. Pământul (averea) şi săculeţul dolofan au fost daruri de mare preţ pentru titular. Titlul de Nemeş a fost şi nu a fost important pentru el. Oricum, şi l-a însuşit ca nume, urmând ca de acum înainte să se numească NEMEŞ MANIU, renunţând la cel de Duncea. După ce toate formalităţile au fost îndeplinite, delegatul imperial care l-a însoţit a luat poziţia de drepţi aducând salutul de despărţire unui proaspăt împroprietărit şi a unui proaspăt nemeş învestit acum, urmând să facă din nou drumul până la Viena, de data asta singur.
După ce călăreţul a dispărut lăsând în urmă un nor de colb ridicat de copitele calului, în uliţă, Maniu trecea punga primită când în mâna dreaptă, când în mâna stângă cântărind-o parcă şi rostea aşa ca pentru sine:
- Noa! Iac-aşa. După atâta cătănie punga-i baza, că în rest nu-mi mai zice Duncea Maniu ci Nemeş Maniu. Iaca, mare scofală!
Apa Jieţului curgea cam prin mijlocul satului, pe unde peste ani şi ani va mai rămâne doar pârâul morilor şi paralel cu acesta uliţa satului Jieţ. Apa Mare (râul Jieţ) îşi va muta cu timpul albia mai spre vest, la poalele cătunului Moliviş. Aşa povestesc bătrânii4.
Maniu Nemeş a fost mândru de averea lui şi a început mari lucrări de amenajare şi întindere pe domeniul său. De-a lungul uliţei, de la Luncuţă până la casa Nemeşilor a construit un gard din piatră rotundă şi ovală, gard înalt de 1,5 metri şi lat de 1 metru. Piatra provenea din albia râului Jieţ şi probabil din cetatea dacică din Laz, care a fost dărâmată de oştile romane în primul război cu dacii5. 
O parte din acest gard a dăinuit până în zilele noastre. Cu timpul piatra a dispărut fiind folosită pentru fundaţiile caselor şi a grajdurilor nou-construite în satul Jieţ. Relicve ale acestui gard se mai pot vedea în grădina lui Mirci Pătru Mitulescu şi în dreptul casei lui Călina Petru.
În faţa casei Nemeşilor, se spune că, aceste ziduri din piatră erau mai înalte şi mai rezistente, depăşind aspectul unui simplu gard, protejând casele şi acareturile. Din loc în loc în ziduri erau încastrate lespezi mari şi groase din piatră aşezate vertical. În porţiunea superioară în aceste lespezi erau create una-două orificii în care se putea introduce ţeava flintei ce putea să fie folosită la nevoie pentru apărarea proprietăţii. Ioan Ranţa6, bazându-se pe poveştile auzite de la străbunii săi, îmi spunea că pentru acele vremuri se putea vorbi chiar de o mini-cetate. Cine reuşea să intre aici şi să fie acceptat pentru găzduire putea scăpa şi de armată, intra sub „imunitatea nemeşească”.
Câteva dintre aceste lespezi mari cu acele orificii pentru flinte se mai pot vedea şi azi în unele curţi ale urmaşilor Nemeşilor din satul Jieţ. Acestea pot fi văzute în curtea lui Gălăţan Nicu lui Mita precum şi în cea a lui Gălăţan Traian. La ultimul, una dintre acestea se află în poziţie verticală la colţul gardului de la uliţa principală a satului. Piatra are o înălţime aproape cât cea a gardului.
În partea cealaltă a râului Jieţ, adică spre vest în vecinătatea proprietăţii nemeşilor, aşa după cum povesteşte Mirci Gheorghe7, a venit cam în aceeaşi perioadă cineva de la Horezu. Descendenţii acestuia s-au numit Hurez iar cătunul locuit de ei Hurezi, nume purtat până azi. Mai spre sud, în continuare, până la familia Jura, unul Mircea a pus bazele viitoarelor familii cu numele de Mirci.
După unele surse, soţia lui Nemeş Maniu ar fi purtat numele de Maria8. Aceştia au avut doi feciori: Iacob şi Ştefan. Ei au împărţit averea frăţeşte. Lui Iacob i-a revenit partea de sus a satului, dinspre sud, iar lui Ştefan, partea  dinspre nord, adică partea de jos a satului. Hotarul dintre averea celor doi fraţi a fost cam pe unde este situată acum biserica din satul Jieţ. Din relatările lui Mirci Gheorghe se presupune că Ştefan şi unii dintre urmaşii lui ar fi fost implicaţi în ceva afaceri cu băncile, în urma cărora ar mai fi pierdut din avere. Iacob, în schimb, a fost un bun gospodar administrându-şi cu mână forte şi sigură proprietăţile.
În anul 1773, împăratul Iosif al II-lea a făcut o vizită în Transilvania însoţit de un alai de grofi şi nemeşi. Şi-a încheiat vizita în zilele de 22-23 mai cu Valea Jiului. După legenda locală se spune să în timpul vizitei pe Jiul de Est ar fi poposit în casa lui Dumitru Drăgan din Lunca de Sus (Cimpa de azi). A făcut şi un scurt popas la Comanda grănicerilor din Jieţ (Slăvei) unde s-a întâlnit şi cu Nemeş Duncea. Aici grănicerilor li s-a atras atenţia să aibă grijă de valea Slăveiului, vale pe care împăratul intenţiona să facă un domeniu de vânătoare, lucru ce nu s-a întâmplat ulterior.
Iacob, cel care ne interesează mai mult, a avut două fete, una isteaţă, dar mai puţin frumoasă şi una frumoasă, dar cu unele mici dizabilităţi, cu numele de Maria. Cea isteaţă s-a căsătorit cu un fecior al Vanului, dar a murit la scurt timp fără a avea copii. Soţul ei rămas văduv s-a căsătorit cu Boriţa din satul Băniţa, întemeind familia Vanului (Vănucă).
Din această perioadă trebuie să relatăm unele evenimente importante din satul Slătinioara care au avut o legătură strânsă cu urmaşii nemeşilor din satul Jieţ.
Într-o zi de început de primăvară, nu se ştie în care an, la poarta casei familiei Gălăţan din satul Slătinoara (aşa cum îi spun momârlanii) bate un vlăjgan aparent necu­noscut, care să tot fi avut la vreo 30-32 de ani, robust, cu o mustăcioară subţirică, aranjată, îmbră­cat într-un frumos costum de Sălişte, bine­înţeles nu unul oarecare, ci unul de ţinere, adică de sărbă­toare, împuiat cu pui negri. Întreabă de capul familiei, căruia îi rosteşte şi numele, sau mai bine spus prenumele, în timp ce nu o slăbea din ochii săi iscoditori pe femeia „găzdoaie” din faţa sa. Aceasta, în jur de vreo 55 de ani, uşor tulburată, fără a-şi da seama de ce îi spune că soţul ei este plecat la o grădină din capătul satului pentru a curăţa un teren de fânaţ aşa cum se face primăvara în toate grădinile. Călătorul îi mărturiseşte dorinţa de a-l aştepta, dar fiind obosit de drum se va aşeza la umbra unui nuc din grădină, la care pentru a ajunge trebuia să treacă un mic pârâiaş. Femeia vrea să-l doteze în acest scop cu un cojocel pe care să se aşeze, dar călătorul refuză politicos, spunând că se va folosi de pătureica atârnată pe umăr. Era o pătureică mai aparte, deşi semăna izbitor cu cele din sat. Avea carourile mai mici şi o lână mai fină. Drumeţul, într-adevăr obosit, trece pârâiaşul, cunoscut lui şi după ce întinde pătureica sub nuc, nuc la fel de cunoscut lui, se aşează pe spate cu faţa în sus privind crengile şi frunzele nucului în timp ce amintirile îl năpădesc. Nimic din comportamentul de până acum al bărbatului şi al femeii nu a lăsat impresia că aceştia s-ar fi întâlnit vreodată. Poate doar privirile discrete dar pătrunzătoare ale tânărului Petru, căci aşa îl chema, pentru un avizat, ar fi remarcat exact contrariul. După ce a aşezat pătureica pe iarba care încolţise bine mai aşează deasupra şi o parte a bituştii iar cu cealaltă s-a acoperit urmând a se odihni puţin şi poate chiar a trage un pui de somn.
 
 Gândurile îl năpădeau, în final parcă, parcă a adormit puţin, dar a fost un fel de somn amestecat, mai mult treaz decât adormit. Cam după vreo oră, poate o oră şi jumătate, capul familiei se întoarce acasă.
- Vezi să te aşteaptă un bărbat străin în grădină. Pare a nu fi de pe la noi. Fiind obosit de drum s-a întins puţin sub nuc.
La auzul acestor cuvinte, parcă i-a trecut un fier roşu prin inimă. Îl zăreşte de la distanţă şi se îndreaptă grăbit spre el. Şi cel adormit simte în subconştient o privire pătrunzătoare aruncată de cel ce se oprise în faţa lui şi se ridică brusc în picioare. Instantaneu cei doi îşi desfac braţele, apoi se îmbrăţişează voiniceşte, se ridică alternativ în aer rotindu-se.
- Petre, fiul meu, nu te-am văzut de 13 ani. Bine că trăieşti.
- Aşa e tată, dar de acum, dacă va ajuta Dumnezeu, vom fi mereu în apropiere unul de celălalt.
Femeia care a privit scena de la mică distanţă, rămâne înmărmurită. Imaginile încep să se rotească în capul ei, parcă-i fuge pământul de sub picioare, parcă se prăbuşeşte în neant. Îşi recunoaşte şi ea fiul, dar remuşcările îşi fac cărare în mintea ei. Se apropie timid, cu un sentiment de vinovăţie, care nu-i mai dădea putere nici măcar să se bucure. Ajunsă la cei doi care erau încă îmbrăţişaţi pentru a doua sau a patra oară, îi îmbrăţişează şi ea pe amândoi.
Păi bine, măi muiere, se poate să nu-ţi mai cunoşti feciorul?
Cu vocea sugrumată de emoţie i se adresează noului venit:
- Iartă-mă, dragule, nu te-am văzut de 13 ani, aveai 18-19 ani când ai plecat de acasă ca să scapi de armată şi de atunci nu am mai ştiut nimic de tine. Nu ai mai dat niciun semn de viaţă. De ce? Te-am tot aşteptat, te-am crezut în cele din urmă mort. Te-am jelit, te-am plâns, dar iată că acum te am în faţă, bărbat în toată firea. Mulţumesc bunului Dumnezeu că te-a păzit în tot acest timp şi te-a adus teafăr şi voinic acasă.
Tânărul plecase de acasă de aproximativ 13 ani şi nimeni nu mai ştia ceva de el, ca şi cum l-ar fi înghiţit pământul. Se refugiase la Săliştea Sibiului, fugar de armată. Toată această perioadă a fost cioban cu simbrie la oile poienarilor. A stat să agonisească o turmă frumoasă de oi, cu care să se întoarcă aşa pe nepusă masă în satul lui, unde se creşteau mai mult capre şi, cum se zice, „să rupă inima satului”. Era în putere, îşi atinsese scopul iar dorul de casă, de vatra satului l-a făcut să revină în satul natal, acum.
Gălăţenii din Slătinioara, aşa după cum mi-a relatat şi Petre Mănici (printre alţii), îşi trag obârşia din Galaţiul de Hunedoara. De aici, în vechile timpuri s-au aşezat în Slătinioara, probabil ca gineri Ion şi Dumitru în familia Dăjonilor (şi ai altora) numindu-se Gălăţan Ion de Jii, iar puţinelor gospodării întemeiate li s-a spus cătunul Gălăţeni. Urmaşii s-au numit desigur Gălăţan. Cred că legat de aceste descălecări de la Galaţiul de Hunedoara, în Slătinioara există legende interesante şi sunt convins că fiul acestor meleaguri, conf.univ.dr. Ioan Lascu, le va valorifica la vremea lor.
Cei doi părinţi şi fiul, după ce au savurat bucuria revederii, s-au aşezat la taifas în târnaţul casei, în jurul unei mese mici pe care era aşezată o oală de pământ cu ţuică de prună, felii de tobă de porc afumată şi o mămăligă aburindă pentru a fi tăvălită în unsoarea cu cârnaţi prăjiţi, bucate încropite în grabă de mama lui Petru, noul venit.
Dar… pe lângă bucuria revederii, a întoarcerii fiului agonisitor de această dată, în familia Gălăţan încep să-şi facă intrarea şi griji aparent nebănuite. Fiind dat dispărut, averea şi animalele au fost împărţite între ceilalţi fraţi, rostuiţi care pe unde, pe la casele lor. Era foarte greu, dacă nu chiar imposibil să i se mai găsească şi noului venit o dărabă de pământ care i s-ar fi cuvenit de drept. Tatălui, pe care îl chema Ioan sau poate Dumitru, după înaintaşii lui, i-a venit imediat o idee salvatoare. Ştia că Iacob Nemeş din satul Jieţ, om bogat, are o fată nemăritată. În seara aceleiaşi zile, ajunge la familia Iacob Nemeş. Cei doi se înţeleg în calitate de părinţi în privinţa căsătoriei celor doi tineri. După două zile, adică sâmbătă, după lăsarea serii, familia Iacob însoţită de fiica lor Maria merge în peţit în satul Slătinioara. Tinerii se plac şi hotărăsc să-şi unească destinele. Mărie era cu 3-4 ani mai vârstnică decât Petru, dar nemăritată. Probabil destinul făcuse să-l aştepte pe cel ce-i fusese hărăzit, căci aşa cum spun momârlanii „norocul ori alergi şi-l ajungi, ori stai şi-l aştepţi”. Ea a stat şi l-a aşteptat, iar acesta nu a întârziat să sosească.
A doua zi, Petru a plecat la Săliştea Sibiului pentru a-şi ridica simbria în oi de la poienarii pe care îi slujise în cei 13 ani. S-a întors cu o turmă de 350 de oi şi trei cai, în perioada în care în Slătinioara localnicii aveau mai mult capre decât oi, dar bineînţeles puţine din fiecare, ţinute pentru nevoile propriei gospodării. Orgoliul lui Petru l-a făcut să vină cu turma în satul natal, bătând uliţa satului de la un cap la altul pentru a fi văzută de toţi consătenii. Cu mic cu mare locuitorii micuţului cătun Slătinioara s-au adunat pe la porţile caselor să vadă minunea. turma se înşira pe aproape întreaga uliţă a satului iar cele 7-8 clopote de la gâtul berbecilor anunţau o intrare triumfală.
Petru Gălăţan, căruia de acum înainte i se va spune şi Sălişteanu datorită anilor petrecuţi în ciobănie la Săliştea Sibiului, avea o noatenă foarte frumoasă, dar cam leneşă căci îi plăcea mai întotdeauna să meargă în coada turmei, era cum s-ar spune un fel de încheietor de pluton. Cu ocazia defilării făcută de oi pe uliţa cătunului a fost remarcată de către mama lui care cere să i-o dea ei de pomană pentru a-şi înmulţi şi ei numărul de oi.
Dar faptul că mama sa nu l-a recunoscut l-a afectat profund pe Sălişteanu, aşa că îi răspunde oarecum tăios:
- Nu pot, mamă! Dacă m-ai fi recunoscut din prima ţi-aş fi dat 4-5 oi din fruntea cioporului şi nu una din coada lui, chiar dacă aceasta este frumoasă. Aşa că…
Ca un făcut, pe amândoi i-au trecut lacrimile şi au pus privirea în pământ, fiecare cu motivele lui.
Însoţindu-şi turma, Petru Gălăţan, zis acum şi Sălişteanu, a luat drumul Jieţului, mutându-se la Iacob Nemeş unde s-a căsătorit cu fiica acestuia, Mărie. Cu această ocazie a umplut curţile Nemeşilor cu oi.
Petru Săliştean era bine clădit şi ca atare foarte puternic. Mirci Gheorghe ne subliniază faptul că acesta, adică Sălişteanu, introducea degetele de la mâna dreaptă în nările unui armăsar de 2-3 ani, îl rotea în cerc, fără să-l scape din strânsoare, până îl culca la pământ. Odată cu intrarea lui Petru Gălăţan în familia Nemeşilor, aceasta a adăugat la nume şi pe acela de Gălăţan, iar ca poreclă pe aceea de Sălişteanu. În perioada copilăriei mele, tatăl meu îmi spunea adeseori că „numele de Gălăţan se trage de la Galuţul Hinedoarei”11, dar niciodată nu mi-a dat detalii în plus. E drept că eu nu eram prea interesat atunci de acele lucruri sau poate el nu ştia mai mult.
Petru şi Maria au avut mai mulţi copii şi se pare că numai feciori. Toţi aceştia au purtat numele de Gălăţan Nemeş.
1.Gălăţan Nemeş Rusu (1883-1948) cu porecla Fusâcă. A locuit într-o aripă din casa bătrânească. Neavând copii a înfiat un nepot de frate, pe Gălăţan Nemeş Nicolae (1921-2005).
2. Gălăţan Nemeş Dumitru (1879-1967), cunoscut sub numele de Mita. Şi-a construit casă şi şi-a întemeiat gospodărie tot în satul Jieţ, în apropierea casei bătrâneşti.
3. Gălăţan Nemeş Maniu a plecat ginere în cătunul Androneşti la Domnicăreşti.
4. Gălăţan Nemeş Luca a plecat ginere în cătunul Popi.
5. Gălăţan Nemeş Ioan (1872-1951) a fost bunicul meu patern. A fost căsătorit cu Mirci Ilina (1879-1953), soră cu Mirci Ion Dănicari (1884-1951), cunoscut sub numele Muiata. Ei i-au avut părinţi pe Anşu şi Anuţa Stanci.
Toţi aceşti fii ai lui Petru Gălăţan s-au ocupat în continuare cu creşterea animalelor. Şi fiecare şi-a rostuit o gospodărie de frunte pe măsura renumelui. Odată cu generaţia lor am trecut de la sfârşitul secolului XVIII marcat de Duncea la sfârşitul secolului al XIX-lea marcat de Sălişteanu şi mai apoi de fiii lui. Am parcurs aşa fără să ne dăm seama peste 100 de ani.
În perioada copilăriei mele, bunicul Gălăţan Ioan Nemeş, cunoscut mai mult sub numele de Mnicu, avea două perechi de boi şi peste 100 de oi. Bunicul şi bunica Ilina au avut împreună 6 copii, o fată şi cinci feciori. Unii dintre urmaşii lor au purtat numele de Gălăţan Nemeş, unii doar de Gălăţan, iar alţii au revenit la cel de Nemeş.
1. Maria s-a căsătorit în satul Livezeni, la familia Barna.
2. Dumitru s-a căsătorit în Slătinioara cu Lisandrina. Acesta a decedat de tânăr.
3. Maniu (1916-1982), celibatar convins, a înfiat un strănepot de frate.
4. Petru (1904-1961) cunoscut sub numele de Tălucă, deşi se pare că a fost cel mai vârstnic dintre fraţi a rămas în casa părintească. Se ştie că după tradiţie în casa părintească, la ţărani rămâne mezinul care va avea grijă şi de părinţi. Tălucă a ştiut să se linguşească pe lângă părinţi şi să obţină el acest lucru, ba chiar mai mult, i-a îmbrobodit în aşa măsură încât aceştia i-au făcut un testament pentru o treime din întreaga avere în dauna celorlalţi fraţi. A fost în permanenţă „la cuţite” cu ceilalţi fraţi din aceste motive. Unii au fost chiar alungaţi din casă. Aşa s-a întâmplat cu tatăl meu care a fost nevoit să locuiască la unchiul său Fusâcă şi să-şi construiască o casă în perioada secetei din 1944-1948. După el aceeaşi soartă a împărtăşit-o şi Maniu. Tălucă a decedat destul de tânăr, la 57 de ani, neuitând să facă şi el acelaşi lucru ca şi părinţii, să-i lase tot prin testament averea, casa şi acareturile fiului său Gălăţan Petru. Iată că în unele cazuri şi la ţară unde se vorbeşte de acea „linişte patriarhală”, datorită lăcomiei au existat mari neînţelegeri şi s-au produs mari nedreptăţi chiar între părinţi şi fii, între fraţi, aşa după cum cărţile sfinte au prevăzut cu mii de ani în urmă, fără însă să fie citite şi însuşite de către unii.
5. Gălăţan Nemeş Nicolae (1921-2005) a fost înfiat de către unchiul său Fusâcă. Şi-a construit o casă nouă la capătul satului Jieţ unde şi-a întemeiat o frumoasă familie şi gospodărie. Fiind născut în acelaşi an cu M.S. Regele Mihai a fost scutit de armata, lucru ce nu s-a întâmplat în fapt datorită izbucnirii celui de Al Doilea Război Mondial. Aşa încât a ajuns cu frontul până în Caucaz. 
 
În calitate de veteran de război a fost condus pe ultimul drum în sicriu acoperit cu drapelul patriei.
Unchiul Culiţă, cum îi spuneam, a fost primul meu dascăl. Fiul său Petru Nemeş a obţinut diploma de inginer minier, primul inginer din familia Nemeşilor. A fost inginer şef la mina Lonea, celălalt fiu, Gălăţan Ion, a fost maistru electromecanic tot la mina Lonea, şi un pasionat vânător. Un lucru important, după cum vedeţi. Unul dintre fii purta numele de Nemeş, altul de Gălăţan. Atunci când ai la dispoziţie mai multe nume ai de unde alege. Anica, cea de a treia născută în familie, a rămas în casă, ducând mai departe treburile gospodăriei. Maria, mezina, s-a căsătorit la Novaci cu Băbu Gheorghe (Dede). Au acum împreună 600 de oi cu lapte pe care le vărează în muntele Ştefanu. Este cunoscută sub bunele de „băciţa Mărie de la Novaci”. Ea a fost cea care după ani buni l-a depăşit pe străbunicul Sălişteanu privind numărul de oi, ducând mai departe tradiţia familiei.
6. Gălăţan Ioan Nemeş (1913-1992), tatăl meu, cunoscut oier din satul Jieţ în perioada când acest sat dădea Văii Jiului mai mulţi străluciţi oieri: Tică al Floarii, Marcu lui Florea, Călina Ionel, Boboacă etc.
Tata s-a căsătorit în anul 1939 cu Dobre Marina (1922-1998) din satul Dobreşti, fiica lui Dobre Nicolae al Catanii şi Ilina născută Ranţa, gospodari de frunte din acest sat.
În încheierea acestui capitol, încerc, poate, un sentiment de mulţumire, căci cu puţină trudă şi multă alergătură am reuşit în final să aduc lumină într-o istorie a familiei din care mă trag, întinzându-se pe câteva sute de ani, mai exact peste 200 de ani de la „descălecarea” în Jieţ a lui Duncea Maniu. Cred că nu multe familii din satele noastre beneficiază de acest lucru, deşi toate l-ar merita din plin.
Dumitru GĂLĂŢAN-JIEŢ
 
Note
 1. Petru Caraman – Contribuţii la cronologizarea şi geneza baladei populare la români, în Anuarul arhivelor de folclor, 1932, p. 3
 2. Nicolae Cojocaru – Istoria tradiţiilor şi obiceiurilor la români, vol.I, Ed. Etnologică, Bucureşti, 2008, pag.230
 3. Pr. Jura Marcu (1914-1997), originar din satul Jieţ, preot în parohia aceluiaşi sat
 4. Nemeş Gălăţan Nicolae (1921-2005) din satul Jieţ
 5. Mirci Ion Dănicari (1921-2009) din satul Jieţ
 6. Ioan Ranţa, dr.ing., născut în anul 1925 în satul Jieţ
 7. Mirci Gheorghe din satul Jieţ, născut în anul 1947.
 8. Nemeş Gălăţan Nicolae, op.cit.
 9. Pătru Mănici, născut în anul 1971 în satul Slătinioara
10. Mirci Gheorghe, op.cit.
11. Gălăţan Nemeş Ioan (1913-1992) din satul Jieţ


Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.




Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, 
deschis la Banca Transilvania.

Payments through Paypal





Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  C창t fac 7 ori 10  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Pe aceeasi tema
Între Şcoala Gimnazială „I.D. Sîrbu” Petrila şi Şcoala Gimnazială Petros-Baru există un parteneriat [..]
13.11.2013, 19:36   |    0 comentarii

Se vorbeşte de foarte multe ori despre tradiţiile locale, despre faptul că trebuie păstrate cu sfinţenie, promovate, făcute pu[..]

22.04.2013, 20:30   |    1 comentarii

Ieri, la orele amiezii, sala de festivităţi a Colegiului Tehnic &[..]

03.04.2013, 23:20   |    0 comentarii
Îți dorești o presă liberă și independentă?
Alege să o susții!



* * *










* * *
Anunt GAL Cheile Sohodolului- prelungire apel selectie MCS 7.2

Anunt GAL Cheile Sohodolului- prelungire apel selectie MCS 7.4

Anunt GAL Cheile Sohodolului - prelungire MCS 7.2-15.04.2019

Anunt de selectie 7.4 simplificat 2019 - prelungire

Anunt de selectie MCS 7.2 simplificat prelungire mai 2019

Promovare
Catalog Sisteme Expo
0721 722227
Catalog Display-uri
Publicitare 2019
0721 722227
Promoţionale 2019
office [at] confortmedia.ro
0721 722227





Publicitate
Newsletter