29.04.2013,  22:45:59 | 1 comentariu | 1566 vizualizari
Nicolae Manolescu, în dialog cu iubitorii de literatură din Vale (I)
de Mihai BARBU

Acum un an, între 19 şi 20 aprilie, scriitorii din Comitetul Director al USR au fost oaspeţii Văii Jiului. Invitaţia a venit din partea Asociaţiei „Rosa Multiflora” din Petroşani (preşedinte Costel Avram) şi un punct de maxim interes a constat în întâlnirea scriitorilor cu publicul din Valea Jiului. Aceasta a avut loc în după-amiaza zilei de 20 aprilie 2012, la Clubul Elevilor din Petrila. Acolo, cei 5 profesori (care au mai rămas după „reforma” - absolut tembelă - a inspectorului general de tristă amintire, Alexandru Lăutaru, care, pur şi simplu, a înjumătăţit efectivul instituţiei) au încercat să fie gazdele perfecte ale unei întâlniri memorabile. Organizatorii au convenit cu oaspeţii lor ca fiecare dintre ei să povestească o întâmplare (sau mai multe) despre felul în care au cunoscut Valea şi oamenii de aici. Pentru că ceea ce s-a spus atunci a rămas, până azi, un secret pentru marele public, iniţiem azi un serial care să redea, cu fidelitate, cum s-au raportat mari scriitori contemporani la aceste locuri şi la oamenii din Vale. În acest număr din „Convorbiri la ziar” vom reda intervenţiile d-lui profesor Nicolae Manolescu  preşedintele Uniunii Scriitorilor din România şi a d-nei Irina Horia - vicepreşedinte cu relaţiile externe ale USR şi redactorul-şef al revistei Lettre internationale. Subtitlurile ne aparţin.

Preşedinte USR, Nicolae Manolescu, despre....
Ce se mai întâmplă în ţară şi ce mai vine pe Vale în jos

Doamnelor şi domnilor,
Vă mulţumesc în primul rând celor de aici, care ne-aţi invitat. Vă mulţumesc atât în numele meu cât şi al colegilor mei cărora o să le dau şi lor ocazia să spună câteva cuvinte. Dacă nu vor fi în stare să spună ceva despre Petroşani, cred că vor fi capabili să vă citească câte ceva. Nu sunt sigur că toţi vor citi lirică. Unii s-ar putea să citească epopei. Şi atunci să vă văd...
 
Pe „Drumul cenuşii” s-au întâlnit trei oameni: Buzura, Manolescu şi Iosif Bocan
         Venind încoace, după ce am primit invitaţia şi am aflat ce ne aşteaptă, m-am întrebat eu însumi dacă pot să spun ceva despre Petroşani sau o să zic doar câteva vorbe politicoase, rostite într-o ocazie ca aceasta. Şi am constatat că mă leagă foarte multe de Petroşani şi unele dintre ele într-un mod destul de strâns. Voi încerca să fac o selecţie...      Înainte de toate vreau să vă spun o întâmplare. Citisem, la data apariţiei lui, adică acum aproape trei decenii, un roman al lui Augustin Buzura în care fusese vorba despre cunoscuta grevă a minerilor din 1977. (E vorba despre romanul „Drumul cenuşii”, Editura Cartea Românească, 1988, n.n.) Nu ştiu dacă cei mai tineri îşi mai aduc aminte şi nici dacă s-au păstrat ceva din amintirile de atunci. Pentru că minerii de atunci nu mai sunt. Foarte repede după aceea au dispărut. Citisem romanul lui Buzura şi, evident, scrisesem despre el. Mulţi ani mai târziu, după 1989, într-o emisiune de televiziune, „Profesiunea mea, cultura”, l-am invitat pe Buzura să discutăm, printre altele, despre acest roman cu mari probleme, despre felul cum s-a documentat şi, mai ales, cum a suferit scriindu-l. 
         E un roman despre greva minerilor dar în care nu se vorbeşte despre mineri. E vorba de ediţia princeps din anii ‘80. În ceea ce priveşte documentarea, mi-a spus că a avut mari probleme. Securitatea s-a ţinut după el. Îşi bătuse gura, probabil, spunând că scrie un roman despre mineri şi Securitatea se ţinea, nedespărţită, de el. Venind în Valea Jiului a vrut să intre într-o mină pentru a putea vorbi documentat despre condiţia minerului. Şi a discutat cu un director de mină. Omul nu era demult timp director de mină: numai de vreo 6-7 ani. I-a spus ce vrea şi directorul i-a zis: „Hai în mină!”. „Da”, a zis Buzura, „dar ştiţi că am coadă... Vă creez probleme”. La care directorul cu pricina i-a spus: „Să vină, domnule, dacă le dă mâna...”.  Şi l-am întrebat, atunci, pe Augustin Buzura: „Îţi mai aduci aminte cum îl chema pe acel director?”. „Da”. Era Iosif Bocan. 
         Vreau să spun că Iosif Bocan, acum 5-6 ani, a fost cu mine în mină, tot la Petroşani (N. Manolescu a coborât în mina Dâlja, n.n.). Şi, prin el, am cunoscut şi eu mina şi pe mineri. Am avut atunci şi o discuţie cu mai mulţi ingineri de mină după evenimentele, de asemenea, binecunoscute când minerii au venit la Bucureşti. Acelaşi om l-a dus, atunci, pe Buzura în mină şi, acum, pe mine. Acum,  tot cu toate riscurile, pentru că eram un intelectual şi mă aflam, ca să zic aşa, în gura lupului. Îi sunt recunoscător lui Iosif Bocan pentru că această vizită mi-a permis să aflu ce s-a întâmplat cu adevărat. Am crezut şi eu, ca toată lumea, că minerii de la Petroşani, Petrila au venit la Bucureşti din proprie iniţiativă. Aşa am aflat că lucrurile nu stăteau aşa. Aşa am aflat ce înseamnă să fii miner. Şi că nu toţi cei care lucrează la mină şi în jurul ei, sau deasupra ei, sunt mineri. 
 
După mineriade, Petroşaniul şi-a ales un primar din partea unui partid de intelectuali
          Lucrurile acestea erau foarte importante pentru mine atunci pentru că vreau să vă spun că am făcut un pariu... 
Un pariu prin care să încerc să demonstrez că Valea Jiului, Petroşaniul şi celelalte localităţi, din câte ştiam, din câte citisem, din câte vorbisem cu Ion D. Sîrbu şi cu alţii nu este o zonă, ca să zic aşa, formată din oameni violenţi şi primitivi, gata oricând să dea cu bâta în intelectuali care ar avea, chipurile, o altă opinie politică. Ci că este vorbă de o zonă culturală prin excelenţă, cu una din cele mai vechi săli de teatru din România, o zonă care a dat o intelectualitate remarcabilă. 
M-am întâlnit la casa de cultură, la teatru, cu numeroşi intelectuali din zonă şi am constatat că imaginea pe care ne-o făcusem noi, bucureştenii (deşi eu nu sunt bucureştean!) despre Valea Jiului şi despre mineri era complet greşită. Şi iată că dl. Carol Schreter a reuşit să fie ales primar la Petroşani. Un primar atipic, de altfel... Era un om binecunoscut în zonă şi înainte de 1989 şi era, cu certitudine, o figură deosebit de interesantă. Nu era omul cel mai potrivit pentru a fi primar la Petroşani din partea unui partid, cum spunea Costel Avram, format din intelectuali. Petroşaniul m-a confirmat pe mine şi nu prejudecata. L-au ales pe Carol Schreter primar. Şi în prima şi în a doua legislatură pe care, din păcate, nu a mai terminat-o. În acelaşi timp, Iosif Bocan şi-a luat, ca să spun aşa, riscul de a candida pe listele PAC-ului (Partidul Alianţei Civice, n.n.) pentru Parlament. Iarăşi, într-un moment nepotrivit. Un moment în care nimeni nu era foarte sigur că un om cu funcţia pe care o avea atunci, director general la Regia Huilei, nu ar fi trebuit să se regăsească pe listele unui alt partid. Nu ştiu care. Dar, desigur, mai mare, cu mai mare greutate şi cu o bază, să spunem, de masă. Şi-a luat acest risc cu eleganţă, confirmând, într-un fel şi domnia sa, ceea ce ştiam dinainte, ceea ce bănuiam şi ceea ce, în acelaşi timp, doream. Aşa se face că la Petroşani, în fieful lui Miron Cozma, nu mult după evenimentele tragice şi foarte marcante pentru istoria postdecembristă a României, a fost ales primar un om din partea unui partid de intelectuali. 
 
În România există o mulţime de consilieri pe care nimeni, niciodată, nu-i ascultă
Acuma vă spun că legătura mea cu Petroşani nu se limitează, în mod evident, numai la atâta. Îi datorez d-lui Bocan şi multe altele. Eu nu aveam de unde să ştiu cine este d. Carol Schreter. Trebuia să aflu, să mă informez şi am întrebat. Faptul că oamenii politici întreabă (mai ales când fac partide sau conduc partide) nu este foarte obişnuit. Nu vreau să par lipsit de modestie dar eu am făcut-o. De regulă, noi avem răspunsuri la întrebări. Or se pare că dacă nu întrebi, rişti foarte mult şi să greşeşti. Cred că ar trebui să învăţăm asta din multele păţanii pe care le-am avut în ultimii 22 de ani. E normal să-i întreb pe cei care se pricep când e vorba de lucruri la care se pricep şi la care noi nu ne putem pricepe. 
Există o instituţie în România, instituţia consilierilor. Sunt consilieri în jurul primului ministru, a preşedintelui, a miniştrilor. Ce înseamnă un consilier? El e omul care îţi dă sfaturi. Or, eu ştiu miniştri şi prim-miniştri care au zeci de consilieri pe care nu-i întreabă niciodată, nimic. Aceşti consilieri discreţi sunt foarte numeroşi pentru că un om, orice funcţie ar avea, nu le poate ştii pe toate. Poţi să fii economist, să conduci un judeţ şi să nu şti cum e cu alte zone unde economia nu e obligatorie. Poţi să fii doctor şi să nu te pricepi la finanţe, poţi să fii poet, de pildă, şi să nu te pricepi la nimic. De aceea eu cred că vă spun lucrul acesta dintr-o experienţă personală. M-am bazat pe ceea ce mi-au spus nişte oameni, ca d. Bocan şi colegii mei de aici, despre oamenii de aici. Ce-au fost, ce-au făcut...
 
Să vedem ce se mai întâmplă în ţară. Şi ce mai vine pe Vale în jos...         
         Am făcut şi eu un fel de politică de cadre dar în sensul bun al cuvântului, nu în sensul ăla dinainte de ‘89. M-am informat. Pe vremea aia nici nu ştiu dacă se vorbea de CV-uri sau alte chestii din astea. N-am făcut asta în mod sistematic dar am făcut-o. Aşa am ajuns la d. Carol Schreter. Poate că mi-a folosit faptul că am întrebat. Dar, altfel, nu aveam nicio şansă. Vă daţi seama că d. Bocan era un om bun. Dar eu de unde era să ştiu cine ar fi un om potrivit, modest, un om de meserie, care a lucrat ca director de mină şi care a fost cap de Vale vreme de decenii? N-aveam de unde să ştiu. Trebuia să întreb. Experienţa asta, m-aţi putea întreba, la ce mi-a folosit? D. Iosif Bocan nu s-a ales în Parlament, eu am fuzionat partidul cu PNL-ul şi aşa s-a terminat istoria. Dacă privim lucrurile aşa, mai circumspect puţin, aş zice că nu mi-a folosit experienţa. Aşa că o recomand, cu o anumită măsură, oricăruia ar vrea s-o urmeze. Există şi riscuri să nu-ţi folosească. Dar cred că altfel nu se poate. Şi degeaba se laudă, unii şi alţii, că partidele lor au durat, iar al tău – nu. Tu ai întrebat, consilierii noştri au fost discreţi, noi rezistăm şi voi nu mai sunteţi. Bun! Rezistaţi. Dar v-aş întreba şi eu la rândul meu: „Vă place?”. Nu pot să vă răspund, n-am voie să fac politică. Când voi demisiona din ambasadă (N. Manolescu este ambasadorul nostru la UNESCO, n.n.) voi putea vorbi. Dacă mă mănâncă limba îmi voi da demisia. Alternativa e simplă. Deocamdată, nu mă mănâncă limba. Aştept şi eu să văd ce se mai întâmplă. Şi ce mai vine pe Vale în jos...
 
O socoteală simplă: cine nu caută nici nu găseşte!
         Sigur că, dincolo de toate acestea, legăturile mele cu Petroşaniul au fost nu neapărat practice ci, mai degrabă, sentimentale. În mod sigur au fost când e vorba de Ion D. Sîrbu şi, nu în ultimul rând, de multele discuţii pe care le-am avut cu el. Un  om, zic eu, reprezentativ, într-un fel, pentru oamenii de aici. Nu uitaţi că omul acesta a îndurat cât alţi colegi de-ai noştri luaţi la un loc. A fost un om care a venit, într-o singură gheată, din fundul marii Uniuni Sovietice. Omul ăsta poate fi socotit, dincolo de scriitorul ca atare care a dat şi numele teatrului din Petroşani, un fel de prototip pentru oamenii foarte serioşi din Vale. Care sunt oameni cu minte întreagă şi la fel de rezistenţi ca şi rugbyştii, ca să spunem aşa. (Citatul evocat înainte este inexact: rugby-ul este un joc de golani jucat de gentlemeni.) În acelaşi timp să ne gândim că trebuie să-i căutăm pe asemenea oameni. Mă întorc de unde am plecat. De ce i-am căutat? Pentru că, dacă nu-i căutăm, nu-i găsim. Şi nu e vorba doar de noi, care venim din altă parte.
 
„Dacă mă întrebaţi cine l-a făcut om politic să ştiţi că eu l-am făcut!”         
         Dacă tot vorbim de experienţa de partid vreau să vă spun că am avut mari probleme cu statutul pe care l-am făcut atât de democratic că n-am putut să mai fac nimic. Una din măsuri prevedea că, în termeni juridici corecţi, în termeni de reciprocitate, omul este dat afară în acelaşi fel în care a fost ales. Am avut probleme cu destui şefi de filiale pe care trebuia să-i dau afară şi nu puteam. Ei profitau de poziţia lor şi nu adunau niciodată cvorumul necesar şi nu se putea ţine şedinţa de comitet local. Drept pentru care rămâneau pe funcţie.
Urmaşii mei într-ale politicii, în frunte cu Crin Antonescu (dacă vă întrebaţi cine l-a făcut om politic, să ştiţi că eu l-am făcut!), procedează altfel. Am făcut multe lucruri bune, după cum vedeţi... Crin Antonescu dă afară din partid după cum vrea el. Şi trebuie să recunosc că experienţa lui politică e mai bună decât a mea. Dacă cineva îl supără, îl dă afară. Şi gata! Ce mi-aş fi dorit să fi putut face la fel! Dar m-a apucat democraţia cu statutul... Aşa că nu vă sfătuiesc să aveţi statute foarte democratice pentru că nu mai poţi să scapi de aceia care îţi fac rău. 
La Uniunea Scriitorilor e cam acelaşi lucru. În principiu, nu poţi să dai afară pe nimeni. Dar am observat că şi în ceea ce îi priveşte pe profesori e la fel. Charta profesorului spune că acesta poate fi scos din învăţământ dintr-o mulţime de motive şi ticăloşii. Pentru un singur motiv el nu poate fi dat afară: incompetenţa! Un om poate fi dat afară pentru că a furat, a omorât şi pentru multe altele. Pentru incompetenţă nu există o prevedere regulamentară. Aşa se întâmplă şi în partide, aşa se întâmplă cam peste tot în România. 
 
„Mutaţi-vă viaţa din măruntaiele pământului la suprafaţă şi urcaţi-o pe munte!”
         Pe vremea noastră, d. Bocan mi-a spus că în Valea Jiului erau 21 de mine. Acum mai sunt 8. De 4 era, gata-gata, să „scapaţi” dar am înţeles că aţi găsit o formulă să le salvaţi. Oricum, 8 faţă de 21... Problema e că aceste mine nu sunt desfiinţate, neapărat, de reaua voinţă a cuiva. Şi mi-a displăcut, întotdeauna, să dau vina pe ăştia care guvernează că ei desfiinţează minele. Au fost desfiinţate, încet, încet, de toate partidele care au fost la putere şi se pare că asta este situaţia. Bani pentru retehnologizare şi bani pentru a descoperi alte zăcăminte mai bine ascunse nu vom găsi foarte curând. Şi atunci... 
Vorbeam cu d. preşedinte al Consiliului Judeţean şi am constatat că aveţi o perspectivă aici pe care, cel puţin până acum, n-aţi folosit-o. Petroşaniul poate să-şi mute viaţa din măruntaiele pământului la suprafaţă şi s-o urce pe munte. Este o zonă cu un potenţial turistic imens. Nu ştiu câte mai sunt în ţară atât de bogate, din punctul ăsta de vedere. Aici este ceva de făcut... Cu minele, chiar dacă acum le-aţi salvat, pe cele 4 din 8, până la urmă tot o să se închidă. Indiferent cine, tot le va închide cineva. Cel puţin aşa mi-aţi spus dv. şi mai mulţi oameni care se pricep. Eu, v-am spus-o, am acest prost obicei de a întreba. Sunt foarte curios de felul meu şi când spun ceva, citez. A spus dl..... Am voie să spun? Aşa mi-au spus dl. Moloţ, dl. Avram, dl. Bocan. Asta e! Dacă ei nu se pricep vă rog să mă iertaţi că v-am spus nişte lucruri neadevărate. 
         Acuma, ca să nu lungesc vorba, le dau şi colegilor mei prilejul de a vă spune câteva cuvinte. Nu înainte de a vă mulţumi încă o dată pentru felul în care ne-aţi primit, în condiţiile în care ne-aţi cazat şi în care ne-am desfăşurat lucrările noastre, ale Comitetului Director.  Au fost lucrări foarte importante pentru că avem atât de mari probleme, neplăcute, că ne-a făcut bine ca, în timp ce vorbeam, să privim pe fereastră şi să vedem Parângul şi Retezatul şi toată zona. Ne-a ridicat, un pic, moralul pentru că în Bucureşti nu avem nicio perspectivă. Vedem doar Calea Victoriei şi doar şirurile de maşini. Avem o clădire pe care nu ştim dacă o mai putem păstra. ( E vorba de Casa Monteoru, sediul USR-ului, care între timp a fost revedincată şi însuşită - prin sentinţă definitivă - de către urmaşii proprietarului, n.n.).
 
De unde vine tot răul sau tot binele sau 
„Şcoala e infrastructura infrastructurii!”
         Vreau să subliniez faptul că mi se pare important ca, din când în când, oameni ca noi, care ne ocupăm de literatură, să ne întâlnim cu cititorii noştri. Faceţi abstracţie de faptul că eu mă ocup şi de altceva. Sunt profesor. Am fost profesor până acum 3 ani când m-am pensionat. Sunt profesor şi voi rămâne profesor. Le mulţumesc celor care mi se adresează aşa. La asta ţin cu adevărat, restul funcţiilor sunt trecătoare. Asta îmi e meseria. Pe certificatul meu de pensionare scrie 50 de ani vechime. 50 de ani petrecuţi în şcoală. Şi dacă nu eram exmatriculat, aş fi avut 53. Mă rog, am pierdut 3 ani. Plus încă unul de şomaj, când am terminat facultatea. 
Pentru mine şcoala este totul şi cred că de aici pleacă tot răul şi tot binele. Eu cred că în România, acum, nimic nu este accidental. Totul ţine de infrastructură iar şcoala este infrastructura infrastructurii. Ne tot plângem, aoleau, ce accidente au fost din cauza zăpezii. Da, dar cum arată autostrăzile şi şoselele lipsite de orice apărare? Asta uităm... A luat foc nu ştiu ce, nu ştiu unde. Da, dar cum arată sobele noastre? Deci tot despre infrastructură e vorba iar infrastructura infrastructurii e şcoala. 
Şcoala românească trece printr-o formă de transformare cronică de 20 de ani şi din care nu se mai înţelege mare lucru. Acum avem două reforme. Una pusă în aplicare de d. Funeriu înainte de a pleca din minister şi alta a d-nei Andronescu care n-a fost pusă în aplicare pentru că nu era USL-ul la putere. Le ştiu pe amândouă, am vorbit şi cu unul şi cu altul şi am constatat că avem un mic ghinion. Cădem, undeva, între cele două reforme. D-na Andronescu este o persoană care ştie bine şcoala dar e un pic conservatoare. Cea a d-lui Funeriu e un pic în faţă. Nu se poate, cum zicea Petre Roman, implementa în şcoala românească chiar peste tot, în acest moment. Acum, sigur e că avem o reformă aflată între ele. Dar, acuma, ce să facem? Eu, personal, aş adopta-o pe cea a d-lui Funeriu că e în faţă. Nu se aplică în toată lumea dar se aplică în anumite locuri. Cealaltă trage un pic lucrurile în spate. Şi când spun asta mă gândesc că n-avem voie să pedepsim nişte copii aflaţi în şcoli bune şi cu posibilităţi numai pentru că există şi şcoli proaste unde nu există posibilităţile respective. Nu vorbim de computere, că acolo n-au nici closet, nici apă curentă. Ce facem? Îi pedepsim pe toţi pentru unii? Nu se poate. Încercăm să nu-i vedem pe ceilalţi şi iar nu-i bine... Har Domnului, nu sunt nici ministrul Învăţământului şi n-am nicio poftă să fiu vreodată. 
 
O întrebare mereu actuală în România de azi: 
Cine îi caută pe cei 15.000 de specialişti?
         Aşa că îl las pe miniştrii care vor veni să-şi spargă capul cu această problemă. Cu un avertisment: să punem şcoala pe picioare pentru că arată din ce în ce mai prost. Nu mă refer la un anumit tip de cultură în şcoli. Eu pariez pe cultura generală. Poate că nu e bine. Poate că trebuie să mergem pe specialităţi. Nu ştiu. Dar, oricum, ne trebuie ceva pentru că riscăm să se aleagă praful. Nu suntem foarte departe de starea asta de dezagregare a materiei care se numeşte praf. Nu suntem foarte departe! Doamne fereşte, se face odată masa critică şi ne-am trezit dincolo de prag. Sper din toată inima să existe oameni cu minte, cu cap şi cu dorinţă de a face ceva fiindcă bănuiala mea este că ne-ar lipsi oamenii pricepuţi. Nouă ne lipsesc oamenii care vor să-şi pună competenţa practică într-un domeniu sau altul. Unii sunt competenţi dar n-au chef să facă ceea ce trebuie. Când preşedintele Constantinescu a zis că avem 15.000 de specialişti toată lumea a râs. Şi eu am protestat. Am zis: „15.000 de specialişti în România? Aţi înnebunit! Sigur că avem!”. Avem mult, mult mai mulţi dar trebuie să-i căutăm şi să-i găsim. Asta-i problema noastră. Nu competenţele ne lipsesc ci, dacă vreţi, dorinţa de a-i căuta, de a-i motiva şi de a-i pune la treabă. Şi, desigur, de a-i plăti, dacă e cazul!

Comentarii articol (1 )

#1 Nicu04.05.2013,  11:10:45
Numele lui Iosif Bocan este de trista amintire pentru oamenii din Vulcan,au murit multi oameni cand a fost director la mina Vulcan,evitati sa-l mai mediatizati


Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  Cât fac 7 ori 9  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Pe aceeasi tema
Poetul Laurian Stănchescu porneşte şi în acest an într-un marş dedicat memoriei Crăişorului Avram Iancu.06.09.2015, 22:38   |    0 comentarii
- Domnule Costel Avram, cum vedeţi situaţia în care se află Complexul Energetic Hunedoara (CEH) şi ce se mai poate face pent[..]
23.08.2015, 20:09   |    8 comentarii
Avram Iancu, înotătorul nostru din Petroşani, pare mai decis ca niciodată să treacă Canalul Mânecii fără costum[..]
02.08.2015, 21:39   |    0 comentarii
Publicitate
Newsletter