29.04.2013,  22:51:43 | 0 comentarii | 1391 vizualizari
Acum 40 de ani, un poet şi fiica sa au participat la... / „Marea evadare” de la Petroşani!
de Mihai BARBU

      Irina Horea: 

Dar dacă ştiam ce se pregăteşte aicea mărturisesc că mi-aş fi căutat jurnalul din anul 1973 în care mi-am notat, zi de zi şi ceas de ceas, ceea ce am trăit la Petroşani, ca pe o experienţă unică pentru mine. O socotesc aşa chiar şi de atunci încoace... În sensul că am fost într-o extraordinara vacanţă de primăvară, pe când eram la liceu. Am hotărât, cu tata, să ne luăm bani de buzunar, să ne punem câteva lucruri într-o sacoşă şi să pornim cu autostopul, prin ţară, timp de 10 zile. Direcţia a fost Tg. Jiu, Valea Jiului, Deva - de unde voiam să ajungem la Hunedoara, Timişoara etc. N-a fost să fie. 
      Pentru că drumul nostru ne-a fost oprit de o iarnă neaşteptată, la început de aprilie, care ne-a surprins aici la Petroşani în sandale, tenişi şi cu îmbrăcămintea de primăvară. Era un vânt teribil şi un frig la fel. Plus o ninsoare care, dimineaţa, ne-a ajuns până la glezne. Eram într-un oraş în care sosisem cu o zi şi jumătate în urmă şi unde intrasem în mină. Era în 1973, ceea ce dovedeşte că am fost cu mult înaintea unora care au făcut mărturisiri aici. Sunt foarte mândră că am şi eu ceva deosebit faţă de ei. În mină am coborât cu liftul (colivia, n.n.), am intrat într-o galerie dar nu pot să vă spun, acum, distanţe şi dimensiuni. Am stat de vorbă cu minerii, mai ales tata („e vorba de poetul Ion Horea”, adaugă Nicolae Manolescu) şi apoi am ieşit afară, de-a lungul unei benzi transportoare. Pare incredibil dar am optat pentru acest traseu, care însuma sute de trepte, ca să ieşim la suprafaţă. Este o amintire pe care n-o pot confunda cu nimic. 
La intrare ni s-au dat nişte cizme bune şi un fel de pelerine ca să nu ne murdărim pe hainele noastre orăşeneşti. În mină, am nimerit cu un picior într-o groapă plină cu apă murdară şi cu praf de cărbune. Drept pentru care cizmele şi pelerina nu mi-au fost de niciun folos  pentru că am ieşit neagră din mină. 
Acea zăpadă care ne-a prins aici ne-a obligat să stăm, în Petroşani, încă două zile. Iar ceea ce ţin minte nu se compară cu nimic din ceea ce, în puţinul timp petrecut aici, ieri şi azi, am văzut. Nu mai recunosc absolut nimic în afară de vechea clădire a minei Livezeni. E la fel de sordidă cum era şi atunci. Am văzut o stradă principală pe care s-a construit sau renovat enorm de atunci încoace. E greu de recunoscut un spaţiu sau altul în afară de parcul care acuma se numeşte Carol Schreter. Şi cam atât. Erau oameni întunecaţi de viaţa pe care o duceau, erau case cenuşii, era un aer foarte greu, era un gri închis. Şi lumina era la fel. Nu găseai mai nimic deşi eram doar în 1973. Era un singur restaurant în care ne-am dus să mâncăm pentru că altundeva nu aveam nici ce să găsim şi nici unde să gătim. În local erau oameni obosiţi, erau când tăcuţi, când agresivi în vorbă. Mâncam o omletă cenuşie, o pâine cenuşie alături de oameni care, probabil, ieşiseră din şut şi beau ceva înainte de a se duce acasă. Era o atmosferă teribil de apăsătoare. Poate singura lumină de atunci, pe lângă cea a zăpezii, a fost faptul că la cinematograful aflat vizavi de casa unde stăteam, şi unde am fost găzduiţi, rula un film care se numea „Marea evadare” pe care, la Bucureşti, nu l-am văzut. (E vorba de filmul american „The Great Escape”, turnat în 1963, în regia lui John Sturges cu Richard Attenborough şi Charles Bronson. Filmul dura mai bine de două ore şi jumătate, n.n.)
La Bucureşti s-au scos din cinematografe, după „Tezele din 1971”, mai toate filmele străine. „Marea evadare” a fost, într-adevăr, o evadare dintr-un fel de cenuşiu care era şi în Bucureşti. Eu, cel puţin, aşa îl receptam. L-am văzut de 4 ori pentru că nu prea aveam ce face în Petroşani. Spre Deva nu puteam înainta pentru că nu aveam cu ce să ne îmbrăcăm şi cu ce să ne încălţăm. La o prăvălie ne-am dus să ne luăm ceva bocanci de iarnă dar nu am găsit nimic. Aşa că stăteam în casă şi, ţup!, la cinema să vedem „Marea evadare”. A fost o evadare pentru noi dintr-un mod de viaţă orăşenesc, o evadare absolut extraordinară. 
Mărturisesc că, dincolo de spaţiul şi de cenuşiul acesta, am întâlnit oameni foarte calzi şi foarte prietenoşi. Eu îmi dădeam seama de această diferenţă în care trăiam şi ceea ce simţeam că voiau să ne ofere. Era un dar extraordinar al oamenilor de aici pentru noi, ăia, veniţi dintr-un alt spaţiu. Mă rog, nu ştiu cum vedeau ei Bucureştiul în vremea aceea dar, în orice caz, era un spaţiu străin pentru ei. Noi nimerisem într-un loc al oboselii, al unei munci istovitoare, al unui cenuşiu etern. Aceasta era impresia pe care ne-a lăsat-o Petroşaniul în 1973. 
De aici am plecat, tot cu autostopul, spre Haţeg, Simeria şi Deva. Dar datorită zilelor petrecute la Petroşani a trebuit să ne întoarcem mai devreme în Bucureşti şi să ne întrerupem călătoria. Iar, ieri, când am venit aici mi-am adus aminte de un alt moment, din 1983, când am străbătut Valea Jiului, mergând de la Târgu Jiu la Deva, şi ţin minte că am trecut prin foarte multe tuneluri. Mă bucur că, după aproape 40 de ani, sunt din nou aici şi nu mai recunosc nimic. Poate doar căldura oamenilor. Iar ceea ce ştiam eu despre Valea Jiului nu se mai potriveşte deloc cu ceea ce am găsit acum.   

Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  Cât fac 8 ori 10  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Publicitate
Newsletter