09.05.2013,  22:13:18 | 0 comentarii | 1508 vizualizari GALERIE:     FOTO    
Nicolae Manolescu, în dialog cu iubitorii de literatură din Vale (II)
de Mihai BARBU

Consiliul director se întoarce

Revenim, în acest număr, cu episodul doi al întâlnirii între membrii conduce­rii Uniunii Scriitorilor din România cu iubitori de literatură din Valea Jiului.
Organizatorii acestei întâlniri, Asociaţia Rosa Multiflora din Petroşani (preşedinte Costel Avram) şi profesorii de la Clubul Copiilor şi Elevilor Petrila, i-au rugat pe oaspeţii lor să relateze, înainte de a citi din creaţiile proprii, despre întâlnirile lor, de-a lungul timpului, cu oamenii Văii Jiului.
Primul care s-a conformat a fost criticul Nicolae Manolescu, preşedintele USR, care a povestit, pe larg, experienţele sale din Vale. Ceea ce ne-a spus domnia sa veţi regăsi în primul episod al serialului notru. Astăzi, puteţi citi ceea ce ne-au spus scriitorii Corneliu Antoniu - preşedintele filialei Galaţi-Brăila a USR şi Nicolae Prelipceanu - redactorul-şef al revistei Viaţa Românească din Bucureşti.
 
Legătura scriitorului Corneliu Antoniu cu Valea Jiului e intermediată de păsări:„Vezi, mă, ţi-am spus că ai sticleţi!”
N. Manolescu:- Cornel Antoniu o să vă citească o poezie pentru că nu o să aibă curajul să vă spună că n-a ştiut nici unde este Petroşaniul pe hartă. Antoniu vine tocmai din Brăila.
Corneliu Antoniu:- Din Galaţi... Vreau să-l felicit pe d. Nicolae Manolescu pentru ceea ce i s-a întâmplat astăzi (e vorba de conferirea titlului de “Cetăţean de onoare” al municipiului Petroşani). 
Nicolae Manolescu: -Am avut şi zile mai rele.
Corneliu Antoniu: -Sunt convins. Dar eu mă simt deosebit de onorat că am făcut parte dintre prietenii domniei sale care i-au însoţit până aici. În al doilea rând, am să vă zic câteva vorbe despre legătura mea cu Petroşaniul. Nu că habar n-am avut unde este Petroşaniul dar mi s-a întâmplat, azi, o chestie care mă face să cred că a existat o legătură între mine şi Petroşani. Tatăl meu, când eram copil, îmi spunea mereu că aveam sticleţi. Ca să mă convingă că el are dreptate îmi desena profilul şi îl împărţea în patru. “Aici ai sticleţi, aici ai papagali, aici nu ştiu ce grauri” şi aşa mai departe. În orice caz tot capul meu era împărţit pe sectoare. Când îi ziceam: „Măi, tată, uite, am scris şi eu ceva interesant”, el stătea şi desena. Apoi îmi zicea: „Măi, băiete, ştii ceva? Ai sticleţi!”. Şi-mi zicea cuvântul ăsta sticleţi de parcă se şi bucura dar, parcă, avea şi o lacrimă în ochi. Pentru că sticleţii erau tineri şi frumoşi şi poate că, în mintea lui, era o justificare. El îmi totr zicea treaba asta până într-o zi, când a murit. Şi de atunci nu mi-a mai spus nimeni că am sticleţi. Până aseară când, trecând cu maşina spre dv., la o gură de mină am auzit, ca din fundul pământului, pe cineva care striga: „Vezi, mă, ţi-am spus că ai sticleţi!”. Acum o să vă citesc şi eu un poem ca să vă conving şi pe dv....
Comitetul Director al USR (în cor): -Că ai sticleţi?
Corneliu Antoniu: -Da, că am sticleţi!
(În continuare Corneliu Antoniu a citit, dintr-un caiet, poezia „Găsindu-te în chiar momentul pierderii”)
 
Nicolae Prelipceanu despre anul 1977 şi rezistenţa prin cultură
„Ce dracu’ o să spunem noi după ce se va termina cu regimul ăsta ticălos?”
„Vreau să vă mulţumesc că nu mai e nicio diferenţă între discursurile noastre şi ale dv. Mergeam, de zeci de ani, la întâlnirile astea literare şi venea cineva din partea oficialităţilor care ne spunea mereu aceleaşi texte şi locuri comune, de ziceai că-s conferinţele alea de veneau de sus, pe linie de partid. De data asta vorbim aceeaşi limbă şi presupun că, şi dacă vă voi citi versuri mă veţi înţelege. M-am gândit, la început, să vă spun de câte ori am fost în Valea Jiului, la Petroşani. De zeci de ani am fost pe aici. Voiam să vă recomand, dacă n-aţi observat, că aveţi două teatre care au înviat: teatrul de la Petroşani şi teatrul de la Deva. Sunt spectacole de cea mai bună calitate. Nu neapărat pentru orice public dar pentru un public care vorbeşte aşa ca dv. sunt foarte potrivite. Am văzut o Antigonă (în regia Mihai Măniuţiu, n.n.) la Petroşani extraordinară. Eu ştiu, spre deosebire de alţi colegi de-ai mei care au impresia că nu ştiu că nu suntem la Petroşani ci la Petrila, că am văzut casa lui Ion D. Sîrbu. Asta datorită lui Ion Barbu, care nu e doar un caricaturist ci şi un animator cultural al Petrilei (dacă aşa ceva există...) Am văzut casa lui Ion D. Sîrbu şi într-o fază mai proastă. Acum e renovată şi arată mai bine. Astăzi au spălat şi podelele aşa că putem merge s-o mai vedem o dată. Am stat să mă întreb dacă să vă citesc un poem din 1977 despre rezistenţa culturală sau prin cultură (despre care se vorbeşte azi) sau ceva mai vesel. Şi mă gândesc să mă întorc la cel de atunci, din 1977, când mă întrebam ce dracu’ o să spunem noi după ce se va termina cu regimul ăsta ticălos. Ce am făcut noi în timpul ăsta? Noi, intelectualii sau cei care ne credem intelectuali”.
(Apoi poetul Nicolae Prelipceanu a citit o poezie despre “Noaptea Sfântului Bartolomeu”. Pentru întreaga Europa Occidentala, ziua de 23 august - când este celebrat Sfântul Apostol Bartolomeu - reprezintă un simbol nefericit al intoleranţei religioase din secolul XVI. În acea zi a anului 1572, după o serie de asasinate direcţionate de către forţele catolice din Paris împotriva mai multor fruntaşi ai hughenoţilor – protestanţi calvinişti francezi – au urmat valuri de crime comise de mulţimea furioasă, soldate cu mai multe mii de victime din rândurile protestantilor. Incredibilele manifestări de violenţă criminală s-au produs pe fondul a ceea ce istoria europeană numeşte “Războaiele religioase din Franţa”, din perioada 1562-1598.
Masacrul din ziua de 23 august 1572 a fost urmarea imediată a unui eveniment care a învrăjbit şi mai mult cele două tabere. Maria de Medici, regentă a regelui Charles al IX-lea (care avea atunci 22 de ani), dorind să calmeze lucrurile, a aranjat nunta fiicei sale Margaret (catolică) cu Henri al III-lea de Navarra (hughenot). Papa s-a opus acestui mariaj, care s-a consumat la 18 august. La 22 august, un grup de ofiţeri a eşuat în tentativa de asasinare a liderului militar hughenot Gaspard de Coligny. Dar la 23 august, gruparea catolică a reuşit să-l omoare pe Coligny şi să-i arunce corpul în stradă. A fost suficient ca să se declanşeze masacrul... n.n.)
Ce ai făcut în noaptea Sfântului Bartolomeu? 
Ştiu, vei răspunde, că ai stat singur acasă
Că ai gândit singur, la tine acasă, împotriva nopţii Sfântului Bartolomeu?
Că ţi-ai scris gândurile pe hârtie singur.
De fapt, nici nu te născuseşi în secolul ăla
Ce gândeai împotriva nopţii Sfântului Bartolomeu
Aşa nenăscut cum erai?
Cine erai tu în noaptea Sfântului Bartolomeu?
Şi de ce n-au intrat în casă la tine?
Doar era atât de uşor
Erai cu creierul pe coala albă de hârtie,
Îl operai cu pana ta de gâscă.
Să fi făcut o mişcare greşită şi erai mort.
Cu o singură mişcare greşită a penei pe coala albă de hârtie unde se afla creierul.
De ce n-ai făcut mişcarea greşită?
De ce n-au intrat în casa ta?
Şi de ce nu te-au ucis în noaptea Sfântului Bartolomeu?
Cine poate să ne spună că nu minţi, că nu erai dintre ucigaşi?
Nimeni dintre cei care gândesc în noaptea sfântului Bartolomeu nu a fost singur. 
Nu aveai niciun alibi dacă nu ar fi fost noaptea Sfântului Bartolomeu.
O altă noapte trebuia să-ţi alegi pentru a-ţi pune creierul pe hârtie
Ca şi cum punerea pe hârtie a creierului nu suferea amânare,
Ca şi cum amânarea nu duce la acelaşi rezultat
Ca şi mişcarea greşită a stiloului tău.
Alegeţi altă noapte decât noaptea Sfântului Bartolomeu
Nu ai niciun alibi, nu ai pe nimeni între pereţii camerei tale să ştie
Şi pe tine nu putem să te credem
Ce ai făcut în noaptea Sfântului Bartolomeu.
De ce nu erai născut în noaptea Sfântului Bartolomeu?
Gândurile tale împotriva nopţii Sfântului Bartolomeu nu ajung.
Cât a ţinut noaptea Sfântului Bartolomeu?
Cât va mai ţine ea?
Pe hârtie urmele nopţii sunt neconcludente.
Să înţelegi limitele nopţii 
Sfântului Bartolomeu nu ajunge.
Să fii singur iarăşi nu ajunge.
Trebuia să mai chemi pe cineva înainte de a te naşte
Nu te credem despre noaptea 
Sfântului Bartolomeu!
 
Dragi oaspeţi, Stimaţi invitaţi,
Când am pus la cale, alături de câţiva din prietenii mei, aducerea în Valea Jiului a Comitetului Director al Uniunii Scriitorilor - în frunte cu marele critic Nicolae Manolescu, cei binevoitori m-au considerat un idealist incurabil iar ceilalţi, nu spun cine - persoane importante, mi-au zis, cu delicateţe, că e o misiune absolut imposibilă. 
În particular, am ajuns să mă consolez şi eu cu gândul că e aşa cum îmi spune toată lumea. Deşi eram foarte mândru că m-am născut la Verşeni - satul în care a văzut lumina zilei mama lui Mihail Sadoveanu, îmi ziceam şi eu că nu voi reuşi isprava ca numele meu, al asociaţiei mele şi al Văii Jiului să mai poată fi asociat - fie şi pentru o zi importantă cum e cea de azi- cu alte nume importante din literatura română. Prin urmare, nimic din ceea ce mi-a oferit şi îmi oferă, azi, Valea Jiului nu îi va putea fi întors. Dar, îmi ziceam, nu se poate ca un om care a jucat rugby în tinereţe să cedeze atât de uşor. 
Pe de altă parte e greu să te obişnuieşti cu ideea că oameni pe care îi regăseşti în manualele de literatură, în istoriile literaturii, în marile reviste literare ale ţării pot coborî din acele pagini chiar printre oamenii din Valea Jiului. E greu să cunoşti oamenii, darmite scriitorii. Pe un om anevoie îl faci să-şi dezvăluie acel fapt caracteristic menit să-şi slujească ţie, ca scriitor sau ca om politic. Dl. Manolescu ştie mult mai bine decât noi aceste lucruri pentru că el, este şi preşedintele scriitorilor români şi a fost, în anii ‘90, şeful unui partid parlamentar. 
Un mare scriitor englez spunea că „oamenii prezintă dezavantajul că nu poţi să te uiţi la ei şi apoi să-i pui deoparte aşa cum faci cu o carte. Trebuie să citeşti tot volumul ca să afli dacă aveau (sau n-aveau) mare lucru să-ţi spună”. Cred că avea mare dreptate...
Ieri, la prânz, (e vorba de ziua de 18 aprilie, n.n.) vă mărturisesc că am fost extrem de emoţionat. Trebuia să-l aştept, în dreptul primăriei din Petroşani, pe d. Nicolae Manolescu. Până atunci am vorbit doar cu poetul Gabriel Chifu şi cu criticul Nicolae Oprea despre întâlnirea noastră de astăzi. Cu d. Manolescu nu mă întâlnisem niciodată. Ştiam că a fost omul politic care l-a adus pe regretatul Carol Schreter în fruntea Primăriei Petroşani, ştiam că e bun prieten cu inginerul Iosif Bocan dar, personal, nu aveam habar ce fel de om este. Iar eu nu mai aveam timp, potrivit scriitorului englez, să citesc, până ieri la prânz, tot volumul. 
Din fericire, a fost suficient ca, la o cafea pe care am băut-o împreună la Cabana Rusu, profesorul Manolescu să-mi mărturisească că sportul său preferat este rugby-ul  pentru ca eu - în calitate de fost rugbyst al Ştiinţei Petroşani - să simt că suntem pe aceeaşi lungime de undă. Am evocat timpurile de odinioară când România bătea regulat Franţa la Bucureşti iar cocoşul galic se chinuia din greu să scoată câte un egal pe terenul lor. Ce timpuri, domnule, ce timpuri... 
Am înţeles, atunci, că partida în care m-am angajat e ca şi câştigată. Profesorul Manolescu şi-a schimbat programul şi a acceptat să ne fie oaspete până mâine dimineaţă. De aceea, întâlnirea noastră de astăzi vă rog s-o consideraţi, cu voia dv., şi coproducţia bărbătească în care s-au angajat doi oameni care iubesc rugby-ul. Acesta este, la urma urmei, şi un joc de gentlemeni jucat de oameni de o condiţie mult mai modestă. Aşa cum încearcă să fie, de vreo 20 de ani, şi societatea românească. Vă mulţumesc pentru atenţia acordată.     
Costel AVRAM
 
Doamnelor, doamnişoarelor şi domnilor,
În calitate de gazdă a acestei întâlniri a Comitetului Director al Uniunii Scriitorilor din România cu iubitorii de literatură din Valea Jiului, vă mulţumesc tuturor pentru că ne-aţi onorat cu prezenţa în această zi atât de importantă pentru noi toţi. E ziua 19 aprilie şi, dintre toate evenimentele importante petrecute în această zi, am reţinut doar unul care are o semnificaţie aparte legată de  întâlnirea noastră. În ziua de 19 aprilie 1919, a apărut la Bucureşti revista „Sburătorul”, condusă de criticul Eugen Lovinescu. Azi, la Petrila, presimt (şi am luat toate măsurile de precauţie în acest sens), că vom zbura pe aripile literaturii ajutaţi de Nicolae Manolescu, un critic pe măsura lui Eugen Lovinescu. 
Ca gazdă, de comun acord cu organizatorul acestei întâlniri - d. Costel Avram, aş vrea să-i provocăm pe oaspeţii noştri să ne spună, cu bune şi cu rele, ce înseamnă, pentru ei, Valea Jiului. Ca să dau tonul, o să povestesc şi eu ce înseamnă pentru mine criticul Nicolae Manolescu. Pentru că domnia-sa este unul dintre scriitorii foarte rari care se pricep la sport,  în sensul că ştie exact despre ce este vorba şi nu e doar un chibiţ ocazional, o să încep prin a vă povesti, foarte pe scurt, o întâmplare legată de handbalul românesc al anilor ‘60-’70. Pe când eram elev la şcoala generală, aveam un profesor de sport extrem de inimos, Dan Cocor, care ne-a făcut pe toţi să iubim handbalul. Ajunsesem campioni raionali şi ne băteam chiar pentru supremaţia regională. 
Într-o zi, am aflat că vine la Petroşani să joace cu Ştiinţa echipa Dinamo Bucureşti. Acolo jucau, pe atunci, Redl, Moser, Ivănescu, Hnat, fraţii Costache I şi II, toţi campioni mondiali cu echipa României. Sunt sigur că d. profesor ştie exact despre cine vorbesc. Eram în clasa a VIII-a, am chiulit cu toţii de la şcoală să vedem evenimentul. Ne-am căţărat pe gardurile terenului de handbal situat într-un colţ  al complexului sportiv „Jiul” care a devenit, între timp, Parcul „Carol Schreter”. A fost un spectacol cam aşa cum am văzut mai târziu, la televizorul nostru alb-negru, că  făceau baschetbaliştii de la Harlem Globe Troters. În loc să ne ambiţioneze să ajungem şi noi ca ei, campionii mondiali ne-au descurajat definitiv. Mi-am zis, atunci, că ar fi mult mai bine să mă ţin de carte. Ajungând la liceu a început să-mi placă literatura. 
Găsisem într-o librărie la Petroşani o carte neagră şi minusculă ca dimensiuni. Era, dacă vreţi, un fel de echivalent al „Biletelor de papagal” din presa literară. Ea se numea „Metamorfozele poeziei” şi era semnată de Nicolae Manolescu. („Metamorfozele poeziei constituie un fel de  introducere în poezia modernă românească”. O introducere, spunea Nicolae Manolescu, în Avertisment, „care este şi mai mult şi mai puţin decât o istorie: ea nu este o istorie în primul rând pentru că nu are în vedere toată poezia, ci numai acea parte a ei capabilă să-i ilustreze destinul esenţial”.) Am fost fascinat de felul în care poţi vorbi, altfel decât pe tonul marţial al manualului de română despre poezia modernă românească.
 Profesoara mea de română, intrigată de faptul că citam inteligent, folosind alte texte decât în manual şi din caietul de unde ne dicta o bună parte din oră, m-a somat să-i spun de unde le iau. A trebuit, de voie de nevoie, să-i mărturisesc adevărul. Ba, mai mult, am fost nevoit să-i împrumut cartea pe care, apoi, nu mai voia să mi-o înapoieze. Am recuperat-o cu greu şi am găsit-o subliniată în foarte multe locuri. La final, ca să văd eu că a citit-o cu mare atenţie, s-a şi semnat pe ultima pagină: „Văzut/ C. Pantelimon”. A fost, să zic aşa, cărticica de seară care m-a făcut să visez că, într-o zi, aş putea fi şi eu profesor de limba şi literatura română.
Până ieri, ( e vorba de ziua de 18 aprilie, n.n.) cu d. profesor Manolescu m-am întâlnit o singură dată faţă-n faţă. D. profesor venise la Petroşani să-l susţină pe d. Carol Schreter să ajungă primar la Petroşani, oraş  dintr-o zonă minieră, din partea unui partid al intelectualilor. Era ceva de neimaginat în Valea Jiului. Am fost foarte mândru când au reuşit. La Teatrul “Ion D. Sîrbu” preşedintele PAC-ului avea programată o întâlnire cu alegătorii. Ca ziarist i-am pus o întrebare al cărui răspuns sunt sigur că ar fi sunat altfel off the record. 
L-am întrebat dacă merită să dedice atâta vreme politicii cât timp nu a terminat Istoria critică a literaturii române. Nu e important să vă mai spun ce mi-a răspuns. Pentru că faptele vorbesc iar, în cele din urmă, Nicolae Manolescu şi-a ţinut promisiunea şi a scris marea sa Istorie. De aceea, acum şi aici, nu vă zic mulţumesc că aţi acceptat invitaţia noastră, domnule ambasador al României la UNESCO, domnule academician, domnule preşedinte al Uniunii Scriitorilor, ci vă spun simplu: Bine aţi venit la Petrila, domnule Profesor! 


Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  Cât fac 3 ori 2  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Publicitate
Newsletter