- Cum aţi ajuns părinte protopop pe aceste meleaguri tocmai din frumoasa şi îndepărtată Moldovă?

- Am văzut lumina zilei, aşa cum spuneaţi, tocmai în partea cealaltă a ţării, la Popeni, o localitate aflată cam la 15 kilometri de Bârlad din judeţul Vaslui. După naţionalizare, colectivizare şi alte cele, în 1961 tata a venit încoace, la Uricani, cu nişte rude care veniseră să lucreze aici. În primăvara lui 1962, în aprilie am ajuns şi eu aici, iată că am împlinit şi eu 52 de ani de când mă aflu pe aceste meleaguri. Părinţii mei, Nicolae şi Maria, Dumnezeu să-i ierte şi să-i odihnească pentru că s-au săvârşit, oameni harnici şi cu frica lui Dumnezeu, au trăit ca să ne crească şi să ne ajute, atât cât au putut ei în acele timpuri. Tata lucra la mină, mama era casnică, dar familia era unită şi preţioasă, iar eu am fost crescut în regulile simple, dar frumoase ale acelor vremuri, munca şi hărnicia, frica de Dumnezeu, rugăciunea şi Biserica, iubirea faţă de aproape şi milostenia.

- Toate etapele vieţii, mai puţin naşterea, sau perioada cursurilor de la facultate au fost petrecute de dumneavoastră în Valea Jiului…

- Da. Din 1962 am petrecut toate celelalte etape ale vieţii la Uricani. Copilăria şi şcoala generală la Uricani. În 1973, am început seminarul teologic la Caransebeş. Legat de Caransebeş, chiar în zilele acestea vom avea întâlnirea de 35 de ani de la terminarea seminarului, unde ne vom întâlni cu toţii, recunosc, cu multe emoţii. Cum a trecut vremea! Mai apoi, ca să revin, am făcut facultatea şi după aceea m-am întors tot aici, unde m-am şi căsătorit, tot la Uricani, cu soţia mea Maria Mihaela, uricăneancă de fel şi cu nişte părinţi extraordinari. Prima dragoste în parohie am avut-o la Cimpa, în estul Văii Jiului, în 1984, până în 1988, înainte de asta slujind timp de şapte ani în administraţia Protopopiatului, pe vremea preotului protopop Octavian Pătraşcu, perioadă în care am învăţat foarte multe lucruri legate de administraţie şi organizare. La Cimpa m-am legat foarte mult de acei oameni pe care-i aveam în parohie, mulţi oameni cu suflet mare, oameni care ştiau şi de rugăciune şi de muncă, dar şi de prietenie şi milostenie. În 1988 s-a ivit o oportunitate pentru a ne întoarce la Uricani, astfel că am plecat spre oraşul părinţilor noştri. Mi-a părut rău de cimpeni şi am plecat cu sufletul strâns, dar n-am avut ce face, deoarece în 26 ianuarie plecase dintre noi părintele Mihai. Iată, de atunci au trecut 25 de ani, timp în care am slujit neîntrerupt numai şi numai la Uricani.

- Cum a fost acest interval de timp şi cum aţi reuşit să o scoateţi la capăt, ţinând cont că nu de puţine ori au fost destule greutăţi, cum sunt de altfel şi azi...

- Am încercat să ducem mai departe în această perioadă tot ceea ce făcuse părintele Mihai şi alţi părinţi înaintea dumnealui, vrednici de pomenire, părintele Lucian Bocea, părintele Alexandru Cozma şi alţii. Au fost ani foarte frumoşi, ani în care am încercat pe toate planurile, filantropic, social, financiar-administrativ, să avem o relaţie firească cu toţi credincioşii din comunitate, aşa cum e normal să fie într-o relaţie preot-enoriaşi. O comunitate dragă mie, cu oameni distinşi, aşezaţi, cu foarte multă bunătate sufletească şi foarte generoşi şi capabili de sacrificiu. Poate sunt puţin subiectiv, dar când spun toate astea despre cetăţenii din Uricani, mă refer la ceea ce văd în comportamentul dumnealor atunci când sunt necazuri, atunci când se întâmplă ceva rău cu cineva, întotdeauna dumnealor sunt solidari şi plini de compasiune. M-am străduit în toţi aceşti 25 de ani să le implementez ideea că bunătatea n-ar fi bunătate, dragostea n-ar fi dragoste, iertarea n-ar fi iertare dacă nu răsfrângem toate bunătăţile pe care le primim de la Dumnezeu şi celor apropiaţi aşa cum ne învaţă Sfinţii Părinţi şi Învăţătorul Iisus.

- Vă rugăm să faceţi un scurt istoric a ceea ce aţi realizat la Uricani, în parohia pe care o păstoriţi de un sfert de veac.

- În câteva fraze, că nu vreau să lungesc acest interviu, pot spune cu modestie că ceea ce am făcut am făcut pentru Biserică şi oameni. Comuniunea între clerici şi mireni trebuie să existe întotdeauna, altfel nimic nu se poate, iar la Uricani această comuniune a existat şi există. Preotul este conducătorul comunităţii din parohie, dar nu singur o face, ci împreună cu consiliul parohial şi cu ceilalţi apropiaţi, epitrofi, crâsnici, cântăreţi şi ceilalţi colaboratori. De la asta am pornit şi ne-am străduit cu toţii ca totul să iasă bine. Era normal şi firesc să întreţinem Biserica din Mailat, cu hramul „Înălţarea Domnului”, o Sfântă Biserică ce are o frumuseţe aparte, prin faptul că se distinge pe un platou mai înalt, unde stă orientată spre Răsărit ca toate Bisericile, într-un spaţiu foarte frumos, definit între Masivul Vâlcan şi Munţii Retezat. Biserica este înconjurată de morminte, iar la intrarea în incintă există şi un monument închinat eroilor căzuţi „pe câmpurile de onoare ale muncii”, cum stă scris pe fundalul monumentului. Este vorba de accidentele colective de muncă din 23 februarie 1965, 2 noiembrie 1972, 5 februarie 2011 (ultima, când au murit, din păcate, cei cinci tineri de la sectorul V), dar şi altele, unde şi-au pierdut viaţa o persoană sau două. Un monument de readucere aminte pentru toată lumea faţă de aceşti eroi şi bravi oameni care-şi câştigau prin trudă şi osteneală pâinea cea de toate zilele pentru ei şi familiile lor. Este o Biserică frumos definită pe care am încercat să o conservăm cât mai bine şi să o modernizăm atât cât se poate. După anii 1964, Biserica, cum am mai spus, a fost refăcută din temelie de părintele Lucian Bocea, care, cu ajutorul credincioşilor, a ridicat un frumos sfânt locaş, din lemn în exterior şi căptuşită cu cărămidă în interior, cu o turlă pe pronaos care veghează toată zona. În interior, după anul 1977 s-au iniţiat lucrări de pictură, pe vremea părintelui Mihai Perju, lucrări care le-am dus apoi şi eu mai departe. După ce am venit, am continuat lucrările de întreţinere şi acelea de confecţionare de noi uşi la intrările principale, a scaunului arhieresc şi alte lucrări care ţin de Sfântul Altar sau de cult. Am făcut ceea ce trebuie să facă orice preot, nimic mai mult, lucrări necesare pentru orice parohie. Exact ca şi acasă şi la Biserică, în timp, sunt multe lucruri de făcut. Dacă le laşi, nu le mai dai de cap, de aceea întreţinerea trebuie să continue tot timpul într-un sfânt locaş.

- Legat de cealaltă Sfântă Biserică, unde de asemenea slujiţi, ce ne puteţi spune?

- În Uricani se simţea nevoia de o nouă Sfântă Biserică pentru cetăţenii din partea de sus a oraşului, cum spunem noi, unde sunt blocuri multe construite după anul 1965. Dorinţa cetăţenilor şi a noastră s-a materializat în octombrie 2006 când s-au început lucrările la noua Biserică. Am pus piatra de temelie în 25 martie, în ziua de Bunavestire în 2004, deci înainte cu doi ani, dar doi ani de zile au durat demersurile, actele şi completarea şi avizarea tuturor hârtiilor care trebuie făcute, inclusiv proiectul şi toate celelalte. Hramul acestei Biserici este „Adormirea Maicii Domnului”, este aşezată pe un platou mai înalt, ca şi cealaltă, foarte frumos, undeva la egală distanţă între Vârful Coarnele şi Tulişa, locuri unde au căzut la datorie foarte mulţi soldaţi în Primul Război Mondial, după cum ştiţi la Tulişa existând în acest sens şi un monument al eroilor. Această Biserică este spaţiul ideal pentru toată lumea şi va fi la îndemâna fiecăruia din Uricani să ajungă în această Casă a Domnului. Am reuşit anul trecut să ridicăm şi clopotniţa, mai există în curs tot felul de lucrări, inclusiv confecţionarea uşilor, lucrări de placare la soclul Bisericii, lucrări legate de încălzire, de alte utilităţi şi de pictură. Dorim ca la demisolul Bisericii să dezvoltăm nişte activităţi sociale, avem un parteneriat în acest sens cu Primăria Uricani, care şi anul acesta, împreună cu consiliul local, şi-a exprimat dorinţa de a ne ajuta, aprobând suma de 300.000 lei. Ne dorim să dezvoltăm acolo şi activităţi de educaţie religioasă, dar şi un afterschool unde 15-20 de copii din localitate să poată fi ajutaţi educaţional, să preîntâmpinăm astfel abandonul şcolar la copiii din Uricani. Să vedem ce va fi aici, deoarece sunt mulţi mai mulţi copii care s-ar încadra aici, dar noi atât vom putea. 

- „Totul pentru Dumnezeu, totul pentru creştini, totul pentru Sfânta Biserică” e un citat dat din cele spuse de dumneavoastră când aţi fost numit protopop de Petroşani. Cum sună azi? Şi dacă tot am folosit cuvântul protopop, ce înseamnă aceasta?

- De la începutul lui februarie 2012, prin vrerea Preasfinţitului Episcop Gurie Giurgiu, Episcopul Devei şi Hunedoarei, am primit această calitate. Protopop e echivalentul protoiereului în accepţiunea cea mai largă a cuvântului, „proto ierevs” provine din limba greacă şi înseamnă ierarhie în preoţie, care e o calitate administrativă şi nicidecum alta, cu colegii mei suntem cu toţii egali în preoţie şi în celelalte. Această calitate înseamnă de fapt o relaţie între parohie şi episcopie, dacă vreţi protopopul este un fel de curea de transmisie în tot ce ţine de sarcini şi activitate. Avem 33 de parohii (una este în curs de înfiinţare, este vorba de cea din Colonia Petroşani, care se va numi „Andrei Şaguna”), cu un număr de 42 de preoţi şi trei părinţi ieromonahi de la schituri. E o activitate mai mult administrativă, dar împreună cu echipa din Protopopiat şi cu preoţii ne străduim să facem ceea ce este normal şi firesc. Pe partea cealaltă, toţi ne străduim să ducem o viaţă de preot normală, într-o lume din ce în cea mai cu probleme, foarte multe sociale. Nu uit acele cuvinte pe care le-aţi citat, ele au fost şi vor fi valabile oricând pentru orice preot. Ele trebuie să ne călăuzească! Din momentul în care eşti numit preot nu-ţi mai aparţii, preotul este al comunităţii, este dacă vreţi un frate mai mare pe umărul căruia plâng şi se roagă necăjiţii, bolnavii, oamenii cu probleme. Preotul este un om al tuturor. Este un efort extraordinar pe care un preot trebuie să-l facă în relaţia cu creştinii, dar e minunat când aceştia sunt mulţumiţi de preot. E uşor să ridici o Biserică, dar e mult mai greu să ridici Biserica în sufletul unui om şi apoi să consolidezi acea Biserică acolo. Ne bucurăm că în Valea Jiului, dincolo de greutăţile care sunt, inclusiv cele din minerit, oamenii se apropie de Biserică şi se roagă la Dumnezeu. Poate că rugăciunile noastre vor face ca bunul Dumnezeu să ne ajute, să ne schimbe situaţia economică şi socială, trebuie doar să credem în El, să avem credinţă. Nu va mai fi minerit, va fi altceva. În urmă cu mai bine de 100 de ani, la Uricani, marea majoritate a oamenilor trăiau din oierit, din produsele de lângă casă, din prelucrarea lemnului şi altele. Poate aşa se va întâmpla din nou, Dumnezeu are grijă de noi toţi!

- Există un pătrat, o comuniune Dumnezeu-Biserică-preoţi-creştini, cum vedeţi această relaţie?

- Mai înainte mă gândesc la triunghi, la Sfânta Treime, care este un triunghi foarte important în cadrul acelui pătrat. Fără Sfânta Treime nimic nu există, iar acel pătrat se alimentează tocmai din acel triunghi care există. Relaţia cu Dumnezeu, cu Sfânta Treime nu poate decât să fie deplină, totală. Este o deschidere de la Dumnezeu clară, tu, om, muritor, primeşti de la Dumnezeu atâtea daruri, inclusiv viaţa, iar tu, la rândul tău, trebuie să-L iubeşti, să-L cinsteşti şi mereu să-I mulţumeşti, să ai credinţă fără jumătăţi de măsură şi îndoieli. Altfel nu se poate! Vreau să vă spun că şi un preot trebuie să slujească Lui 25 de ore din 24 dacă se poate. Între preoţi, Biserică şi creştini relaţia trebuie să fie plăcută, egală şi îndreptată doar spre Dumnezeu şi învăţăturile Lui. Să nu uităm să fim în comuniune cu Domnul şi nu doar să-I cerem ci şi să-I mulţumim.

- Părinte protopop, vă mulţumim!