Cum absenţa reportajului din presa scrisă poate constitui o temă de colocviu, nu ne-am propus să analizăm în câteva rânduri motivele acesteia. Dar credem că reportajul, ca specie publicistică, nu ar trebui să lipsească din presa scrisă. De aceea ZVJ îşi propu­ne readucerea în atenţia cititorului a reportajului, iniţiind proiectul „Dacă reportaj nu e, atunci poveste de unde?”. Cum am dori ca acest proiect să fie unul rodnic, începem cu un reportaj aparţinându-i lui Mihai Barbu. Fiind un maestru al genului, Mihai Barbu nu mai are nevoie de nicio prezentare. (Marian BOBOC)

 

La 23 August 1981 a avut loc, în Republica Socialistă România, o primă acţiune armată a unui grup de oameni care voiau să evadeze din lagărul comunist şi să trăiască într-o lume liberă.

Mijloacele alese de ei nu au fost deloc ortodoxe. Ei au deturnat un autobuz de pe ruta sa obişnuită şi, la Timişoara, au cerut autorităţilor un elicopter care să-i treacă Dunărea, la sârbi. Din nefericire, în Pădurea Făget a avut loc un adevărat măcel, soldat cu moartea teroriştilor dar şi a unor persoane nevinovate. Şeful acestei prime acţiuni teroriste din România comunistă era de loc din Pui, o comună aflată cam la 30 km nord de Petroşani. Noi am încercat o reconstituire a celor petrecute în urmă cu mai bine de 30 de ani, stând de vorbă cu apropiaţii celui care a pus la cale această mare evadare. Ne-au fost alături primarul comunei, d. Victor Tiberiu Stoica şi părintele Gabriel Bulf - de loc din Piteşti – care ne-au facilitat întâlnirile cu neamurile lui Andrei Drăgănescu. Interesul nostru nu s-a manifestat, neapărat, în a reface evenimentele care s-au petrecut atunci. Am vrut, mai ales, să afăm ce era în capul celui care a crezut că din lagărul comunist chiar s-ar fi putut evada.

Am plecat spre Pui cu un tren personal. Acesta are plecarea din Petroşani la 7,45 şi ajunge la destinaţie cam după o oră. Trenul e plin de ceferişti care coboară după câteva staţii. Era un semn reconfortant că CFR Marfă încă mai respiră...

 

Fratele cel mare văzut de Lazăr, fratele mai mic

Andrei Drăgănescu a fost considerat şeful grupului de terorişti. El era cel mai mare din cei 5 copii ai familiei Ioan şi Lucreţia Drăgănescu din Râu Bărbat. De loc, cei doi soţi erau din Federi dar în 1967 şi-au cumpărat o casă în Râu Bărbat. La Federi n-a fost C.A.P. (cooperativă agricolă de producţie, n.n.), oamenii aveau pământ dar acesta se găsea tocmai în vârful muntelui. Lumea trăia într-o sărăcie lucie. 

În 1967, familia Drăgănescu s-a hotărât să vândă tot şi să se mute la Râu Bărbat.

Soţii Drăgănescu s-au angajat la IAS-ul (întreprinderea agricolă de stat, n.n.) din sat de unde au şi ieşit la pensie. Tatăl i s-a prăpădit în 1974, iar mama în 1996. Copiii n-au păstrat casa părintească. În anul 2000, au vândut-o şi au împărţit banii.

Andrei a mai avut patru fraţi. Valer s-a născut în 1959, s-a căsătorit şi are un copil care locuieşte în Sebeş. Lucreţia e născută în 1956,s-a măritat şi are două fete în Haţeg. Cel care a rămas în casa părintească a fost Cornel. A trăit puţin (din 1954 până în 1988) dar a avut trei copii care stau acum în Baromir, lângă Haţeg. 

Cel care a rămas la Râu Bărbat a fost Lazăr. El trăieşte singur într-o casă aflată peste drum de şcoala din sat unde au învăţat când erau mici. Casa de lemn e în fundul unei grădini care, pe dreapta, e plină de pomi fructiferi iar pe stânga sunt câteva flori, rătăcite într-o mare de verdeaţă. Pe prispa casei stau la uscat hainele tocmai spălate.

Dl. Lazăr Drăgănescu este de acord să vorbească despre fratele său mai mare. Între ei era o diferenţă de 10 ani. Ne aduce, din casă, o fotografie mare de la nunta lui Andrei cu Mărioara.

Cei doi erau, în poză, împreună cu naşii. După nuntă, Andrei - care avea pe când s-a însurat 28 de ani - s-a mutat la socri, în comuna Pui. Andrei şi Mărioara au avut împreună un copil care avea doar şase luni când s-a produs tragedia.

 

O bătaie soră cu moartea pentru 100 ml de coniac

Lazăr, fratele cel mic al lui Andrei, s-a născut la 10 ianuarie 1962 şi avea, în momentul deturnării autobuzului, aproape 20 de ani. El a fost singurul care a fost bătut de Securitate din cauza fratelui său. Pentru că el a avut nenorocul să bea cu el, în preziua acţiunii, un coniac la bufetul din sat. În 24 august a fost arestat şi dus la postul de poliţie din Pui. A fost anchetat de la 8 seara până la ora unu şi jumătate noaptea. L-au bătut doi securiştii din Deva atât de tare că, ulterior, a trebuit să se opereze la coloană. A dat declaraţie după declaraţie şi, în intervalul dintre ele, era bătut crunt cu mâinile şi cu picioarele. Lazăr s-a întâlnit în 22 august seara, la restaurant, cu Andrei şi au băut, împreună, 100 de coniac. Lazăr, care stătea la Râu Bărbat, a plecat acasă cu autobuzul de 10 care mergea la Uric. Andrei era cu un coleg de serviciu şi cei doi fraţi s-au întâlnit la localul din Pui absolut din întâmplare pe la opt jumate seara. Lazăr lucra la SMA zi - lumină şi a simţit nevoia ca, înainte de a ajunge acasă,să bea ceva cu cei doi prieteni din sat. Nu au vorbit nimic special. Au dat mâna şi au vorbit vrute şi nevrute. Securiştii nu voiau, în ruptuln capului, să creadă că Lazăr nu ştia nimic de la fratele său despre planul lui de a doua zi. Îl tot întrebau dacă nu i-a spus unde merge şi dacă nu i-a propus şi lui să meargă cu el. Lazăr trebuia, a doua zi, să meargă la serviciu pentru că munca la câmp nu ţinea cont că în ziua respectivă era chiar sărbătoarea naţională. În agricultură, pe atunci, se lucra din zori de zi până-n asfinţit. Securiştii, după ce i-au dat drumul, la unu şi jumătate noaptea, i-au pus în vedere să nu cumva să lipsească a doua zi la serviciu. Dar, mai cu seamă, să nu spună nimănui că a fost anchetat. Omul a mers cu tractorul până la Livadia dar nu a putut lucra nimic din cauza durerilor. La două zile a fost chemat şi la Haţeg dar, acolo, nu l-au mai bătut. Pe 25 august se aflase, deja, totul despre ei. Toată lumea ştia, de-acum, tot ce-au făcut şi ce au păţit cei implicaţi în acţiunea Autobuzul. Cum presa comunistă nu a scris nimic despre această încercare de evadare totul s-a aflat prin gura lumii sau prin metoda telefonului fără fir.

- Dumneavoastră, de exemplu, ce ştiaţi atunci?

- Că au luat autobuzul, că i-au oprit în pădurea Timişoarei şi că Andrei a fost rănit. Pe el l-au dus în spital la Timişoara şi pe ceilalţi doi, care nu erau răniţi, i-au urcat într-un ARO şi la Făget i-au împuşcat. Am avut, după 1989, hârtiile din procesul de la Timişoara, dar le-am rătăcit. Nu ştiu ce am făcut cu ele. Am aflat, atunci, că pe el l-au spânzurat în spital, la Timişoara. Doctorul, un gradat de la armată, a fost judecat pentru asta. L-au spânzurat şi l-au băgat în crematoriu. Atunci n-am ştiut despre el. Nici că-i viu, nici că-i mort. După Revoluţie a fost un proces în care a fost citată maică-mea. Am fost şi eu cu ea. Atunci ne-au întrebat dacă vrem să luăm cenuşa de la crematoriu.

- Aţi obţinut cenuşa?

- N-am mai luat-o. Să aduc cenuşă de la Timişoara acasă? După 10 ani de unde să mai fiu sigur ce cenuşă îmi dau ei? 10 ani n-am ştiut nici noi, nici familiile ăstealalte nimic. Nu puteai şti nimic pe timpul lui Ceauşescu. N-am ştiut că-s vii, că-s morţi. Numai după Revoluţie. Atunci a deschis proces doamna Muntean din Hunedoara.

 

Cum să spargi o bancă ca s-o ştergi, să te bronzezi, la mare

- N-aţi vorbit niciodată cu fratele dv. despre ceea ce voia să facă? Unde voia să ajungă? În America?

- El a mai fost condamnat odată pentru încercare de trecere a frontierei. A ieşit din penitenciar pe caz de boală. Acolo s-au cunoscut cu ceilalţi. Nevastă-sa ştia. Ea îl aştepta la Pădurea Verde la Făget. Voiau să treacă la sârbi că ăia nu te mai dădeau înapoi. De acolo puteau pleca oriunde.

- Toate condamnările pe care le avea la activ erau doar pentru încercările de a trece dincolo?

- Nu. La 18 ani a spart banca din Pui. A făcut-o împreună cu încă unul de la noi din sat.

- Cum se dă o spargere la o bancă? S-au mascat?

- Nu. Banca era pe marginea râului şi avea un geam numai că nu se dărâma singur. Au intrat noaptea şi au furat banii.

- Mulţi?

- 30.000 de lei. Pe timpul ăla erau bani. (Râde. Într-adevăr aceşti bani erau jumătate de maşină Dacia). Cu banii au plecat la mare. Pe frate-meu l-au prins la Braşov, după trei luni. Pe ălalalt l-au prins mai repede, că s-a întors acasă. Puşcărie n-a făcut decât vreo trei luni că a prins o graţiere. Apoi a făcut armata… A încercat să fugă dincolo, l-au prins. L-au prins de două ori şi după aia a încercat cu autobuzul. A treia oară. În afară de el şi nevastă-sa n-a ştiut nimeni. Pe ceilalţi din familie i-au chemat la declaraţii dar nu i-au bătut. Numai pe mine.

- La şcoală era un elev rău?

- Nu. Acolo învăţa bine. Era maistru în construcţii la Baza de recepţie din Pui. El a făcut-o. Amândoi aveam serviciul la Pui şi eu mă întâlneam cel mai des cu el. Lucram amândoi câte 10-12 ore. Cum lucram şi duminica după ce terminam lucrul treceam pe la el în vizită. Credeam că s-a liniştit. Avea un copil de şase luni. Dar el era hotărât să plece din ţară.

 

Deturnarea autobuzului de Orăştie. De la Haţeg spre sârbi

- Cum de i-a dat prin gând să fure armele?

- Păi el a zugrăvit postul de poliţie din Pui şi a lăsat geamul deschis ca să se usuce mai repede zugrăveala. (Râde). Apoi s-au dus la sigur. Şi la bancă au făcut la fel. Tot pe geam au intrat înăuntru. După ce au avut armele au deturnat autobuzul. Maşina venea de la Petroşani şi mergea la Orăştie, mi se pare. În Haţeg au scos armele şi au schimbat traseul. Ei s-au urcat în Pui dar, la Haţeg, Andrei a somat şoferul cu pistolul la ceafă să n-o mai ia spre Orăştie, ci spre Timişoara. Ceilalţi doi erau cu automatele în spate. Am vorbit cu un miliţian care a fost în autobuz. Ăla era din Pui şi l-au pus să lingă autobuzul pe jos. L-au ţinut culcat până la Timişoara. Când au început să tragă, el a reuşit să sară pe geamul din spate al autobuzului şi a rămas culcat. A scăpat nevătămat. Şoferul a murit împuşcat. N-a vrut să treacă de baraj şi n-a vrut să-l lase nici pe frate-meu să treacă la volan. Autobuzul n-a mai trecut de baraj şi acolo a început focul. (Din presa postrevoluţionară am aflat că cei trei - Drăgănescu, Buţincu şi Muntean - au luat din sediul miliţiei din Pui trei pistoale mitralieră de calibru 7,62 mm cu pat rabatabil, trei pistoale de calibru 7,65 mm model 1974, şapte încărcătoare de pistol-mitralieră dintre care şase pline cu muniţie, şase încărcătoare de pistol, trei baionete, trei cuţite, o busolă, 55 cartuşe calibru 7,65 mm şi 570 cartuşe de 7,62 mm. Jaful a fost constatat abia în ziua de 23 august, dimineaţa.)

- De ce credeţi că au ales tocmai ziua de 23 august?

- Cred că o fost ceva în capul lor legat de această sărbătoare. Din Timişoara au cerut elicopter lui Ceauşescu. Dar ei au tras înainte de a ajunge elicopterul din Bucureşti. De asta i-au condamnat pe ăştia că au tras înainte de a veni elicopterul. De la Bucureşti n-au dat ordin să tragă. Oricum, îi gazau în elicopter, nu-i duceau ei în America. Dar nu mai mureau oamenii din autobuz… Cumnată-mea a făcut un an de puşcărie pentru că avea copil mic. Ea s-a recăsătorit în Pui.

- Fratele dv. era un om violent?

- Nu. El nu s-a bătut cu nimeni nici în Pui, nici în Râu Bărbat. Ideea lui era să plece dincolo şi asta nu i-o putea nimeni scoate din cap. În rest, n-avea treabă cu nimeni.

- Dv. aţi fost, vreodată, peste graniţă?

- Am fost o singură dată în Iugoslavia cu un prieten. Pe la Oraviţa am trecut fără viză. Nu era nevoie. Pe acolo ar fi vrut să treacă şi frate-meu... 

(va urma)