29.10.2011,  12:42:12 | 0 comentarii | 488 vizualizari
DORINA BRÂNDUŞA LANDEN SAU SOŢIA LUI LOT CA MIT AL POETEI (I)
de Dumitru VELEA

1. O voce care se alătură clamărilor de secole, ce vin din partea poeziei, şi încă nu îndeajuns de auzite, că „lipseşte viaţa acestei vieţi”, cum a formulat-o Eminescu încă de la 19 ani în poemul O,-nţelepciune, ai aripi de ceară!, este şi cea a Dorinei Brânduşa Landén. Treptat, poeţii îi aud lumii, în mersul său istoric, scârţâitul din ţâţâni şi nu-i nimeni s-o pună la loc, vorba prinţului de Danemarca.

Iar de când vechiul destin a fost înlocuit de politică, de data aceasta, după vorba unui Împărat, lumea a intrat sub spectrul unui negativ preschimbat prin reglări aparente în satisfăcător afirmativ. Funcţia sa de negare şi afirmare i-a fost obturată prin pervertire. După prima jumătate a secolului trecut, s-a conştientizat şi teoretizat această răsucire arbitrară a negativului în afirmativ în cadrul „societăţii represive” şi deconspirat funcţia sa anihilantă. Lumea, cu societatea ei de consum, a ajuns consumistă, consumatoare de fiinţă şi viaţă a omului. În acest context, voci ale poeţilor, îndepărtate de perniciosul solipsism, se aud încărcate de ţipăt, de spaimă şi disperare. Ca un dangăt de clopot, expresionist. „Limba mea să fie miezul unui clopot / suspendat în centrul lumii”, zice şi poeta noastră. 

Dorina Brânduşa Landén debutează editorial, destul de târziu, cu volumul de versuri Vânzătorul de imagini (Ed. Călăuza v.b., Deva, 2010), ea născându-se la 9 iunie 1958, în comuna Åžoimuş, jud. Hunedoara. Arde şi sublimează etape, după cum se vede din distincţia şi acurateţea versului. A absolvit Liceul de Arte Plastice din Deva – şi în consecinţă, volumul are ilustraţia grafică a autoarei. Membră a Cenaclului literar din localitate, publică până în 1989 în revistele: Transilvania, Vatra, Luceafărul, România literară, Contemporanul, SLAST, Tribuna, Orizont. Obţine câteva premii literare pentru poezie şi proză (printre care, Marele Premiu al Festivalului „Lucian Blaga” pentru poezie). (Să amintim, totuşi, că un debut editorial cu reportaj se petrece în 1986, în volumul colectiv Călătorie spre izvoare, Ed. „Eminescu”.) După 1989, publică, însă sporadic, în Ardealul literar, Euphorion, Cronica şi Vatra veche. Din 1994, în urma căsătoriei cu Bengt Landén, locuieşte în Suedia, în Mattmar, regiunea Jämtland (la vreo 400 km sud de cercul polar!), şi are o fetiţă, Melanie, născută în anul 2000, căreia îi dedică primul volum de versuri. Acestuia îi urmează, destul de repede, al doilea, La Nord de sufletele voastre (Ed. Călăuza v.b., Deva, 2011).

Volumul Vânzătorul de imagini, prin cele două părţi ale sale, Povara Constantă (Emoţii cu destinaţie precisă) şi Povara variabilă (În inima mea murea o lume aproape perfectă), se desfăşoară, în termeni logici, ca un silogism, unde concluzia, de data asta estetică, derivă din premisa majoră prin intermediul premisei minore. În prima parte, se întrevăd elemente ale cadrului general al lumii în raport cu poeta; în cea de-a doua, determinări din orizontul subiectiv al poetei. 

a) În cadrul general al lumii şi sub „povara constantă” stă omul rănit şi ameninţat să-şi piardă esenţa: încă din primul poem, cu titlu de ordin vital, Respiraţie, poeta se surprinde „mai mult pasăre împuşcată”. Nu este greu de văzut firul de consonanţă ce duce la Raţa sălbatică a lui Ibsen. Raţa sălbatică, împuşcată de contele Werle şi scoasă rănită de câinele acestuia din algele adânci ale mării – de care se prinsese spre a muri – ajunge, salvată şi adăpostită, în podul locuinţei lui Ekdal, care fusese colonel, dar, în urma unei afaceri alături de Werle, decăzuse, trebuind să tragă el ponoasele, să treacă prin închisoare spre a-l salva pe conte cu reputaţie cu tot. Werle îl deposedează astfel de stare şi personalitate, dar – avem in nuce imaginea pervertirii negativului în afirmativ – îi întinde mici ajutoare, pentru munci financiare, şi fiului, Hjalmar, anumite acte de binefacere. Îi înlesneşte o calificare ca fotograf şi căsătoria cu Gina, care i-a fost până de curând fată în casă şi care îi va aduce lui Hjalmar pe micuţa Hedvig – de fapt, fiică a contelui. Cum Gregers, fiul contelui, solicită „creanţe absolute”, acesta deconspiră faţa tăinuită a situaţiilor. Deducând adevărul, inocenta Hedvig – această „raţă sălbatică” rănită – se sinucide, jertfindu-se, nu înainte de a împuşca şi nevinovata pasăre. Scrisă la 1884, piesa lui Ibsen este o parabolă a pervertirii valorilor, despre necesitatea minciunii în raportul dintre stăpân şi slugă, dată ca adevăr şi fericire, proprie „societăţii represive” din lumea contemporană. Ea ne priveşte. Mai mult ca oricând, în lumea noastră, nonvalorile au ajuns strălucitoare şi fascinante valori, iar omul devoră şi totodată se autodevoră, găsindu-şi în aceasta fericirea. Lipseşte substanţa acestei vieţi, spune şi Dorina Brânduşa Landén. „Uneori viaţa este insuficientă / substanţa sa se cerne peste oraş / pulverizând o ceaţă rece / călătoria singuratică prin nimicurile zilei / urletul agonizând între puşcă şi glonţ / întretaie ziua de lucru / dată celor ce vin după noi / mai nevrotici decât tatăl şi mama ta”, (Substanţa, p. 13, s.n.). Artificialitatea a înlocuit viaţa, omul a trecut pe lângă posibilitatea de „zbor” spiritual (Zbor, p. 20), iar a distruge, ca reacţie, o jucărie mecanică, atrage după sine o vină (Culpabilitate, p. 21). Ioan Evu semnala „natura refractară a autoarei în faţa convenienţelor uniformizatoare”, („Limba mea să fie miezul unui clopot...”, în Ardealul literar, nr. 1,2,3,4/ 2010). 

b) Omul este degradat la nivel de materie: „Abia acum văd / această viaţă / această materie / care mă înghite / toată pipăind / punctul cel mai sensibil / al ţesutului / lung precum un şarpe / la capătul puterilor”, (Å¢esut, p. 31, s.n.). A ajuns străin în lume, străin în dragoste, străin în propria-i piele, şi – atenţie – „călăul (este) evocat / să te salveze”, (Iată sângele tău, p. 25); omul se surprinde singur, singur cu sine, singur în mulţime, după cum teoretic expusese Herbert Marcuse, din 1967, prin Der eindimensionale Mensch (Omul unidimensional). Singurătatea este cea care îşi arată chipul, chiar din „umbra” proprie, strecurată până şi în legile arbitrarului: „Singurătatea se aşează la o masă de marmură / umflându-se / luând totul în stăpânire / faţă în faţă / privindu-mă cu un ochi sever / neînduplecat / îşi întinde degetele şi îmi spune / că a fost o zi rece şi mahmură / iar eu am picat exact la timp / pentru o petrecere inocentă. // Între noi o cană de vin / o pereche de cărţi / pe care le amestec şi le împart / cu o emoţie inexplicabilă”, (Emoţie, p. 12, s.n.). Observând marja acestei stări solitare, Dumitru Hurubă scria că din singurătate s-a născut poetul. 

c) Din inferenţa acestor două premise pare să rezulte desfăşurarea aventurii poetice întreprinse de Dorina Brânduşa Landén. Cu determinările: viaţa fără substanţă, omul redus la materie şi singurătate, iar poezia, ca manifestare a speranţei într-o negaţie: „Poate este timpul să ştergem / culorile drăgălaşe / diminutivele / să creştem din nou din pământ / încropindu-ne biografii imaculate / fără zâmbetul standard arborat în locurile publice / să ne naştem prozaic din pântec / alcătuire fragilă / sprijinind tristeţi colosale”, (Alcătuire (p. 10). 

Dar la o privire atentă, cele două premise se văd ca fiind şi răsturnate: partea a doua, care poartă subiectivitatea poetei încărcată de o lume în idealitate morală, de frumuseţe şi fiinţă, o lume care, de fapt, cum specifică, s-a pierdut, „în inima mea murea o lume aproape perfectă” – ajunge premisă majoră, iar partea întâi, care strânge implicaţii ale eului liric în realitate şi social, nefericite pentru fiinţa omului, unde se prezintă „emoţii cu destinaţie precisă” – devine premisă minoră. 

a) Subiectivitatea se desface între „o lume aproape perfectă”, proiectată ca idealitate şi contrazisă de realitatea societăţii şi o parte rănită care îi înregistrează „murirea”. Să porţi în tine o lume perfectă la care să te raportezi, în funcţie de care să te defineşti şi să te realizezi – şi să constaţi că aceasta îţi dispare, se şterge în moarte, este o situare sub legea vieţii. O ajungere acolo unde sălăşluieşte frica de dezordine a fiinţei, acolo de unde creşte spaima. Iar a cerceta rana iscată din pricina morţii lumii perfecte este o conştientizare a durerii proprii, adică un ţipăt. Primul poem de aici, Maraton, dă imaginea efortului şi a neputinţei omului de a învinge moartea improprie, a necruţătorului cancer: „Spaima de a găsi înlăuntrul tău spaţii albe / nesubstanţiale adică / a sosit clipa adevărului fără niciun preambul / moartea este aproape / viitorul este împărăţia ei / leoarcă de sudoare / în mijlocul mormanelor de citostatice / întrebări ale moralei creştine / ce mai faceţi / cum se simte bătrâna doamnă / eu am văzut-o agăţându-se cu unghiile / dar tot tristă era / aproape transparentă / culoarea căpşunii şi spiralele ei / nu-i decât pânda / aproape a noastră / umilinţă a cărnii / fantome multiplicate / între sunt şi am fost / nesfârşit izvor al chinului / plumb topit este locul solitudinii / maraton al bolnavilor incurabili / despre acre nu mai pot să scriu”, (p. 43, s.n.). Al doilea poem, Dincolo, prezintă cum moartea improprie, sosită fără preambul şi prea devreme, radiază spaimă şi tulbură spaţiul fiinţei – este ceea ce nu-i lasă niciun refugiu: „Singură noaptea aud / respiraţia propriei spaime / de a fi mai puţin liberă / mai mult înlăuntrul acestui coşmar // nu-mi amintesc decât ghetele noi / ale bătrânei doamne / şi cămaşa albastră / pe care o mai păstrez încă / împreună cu mirosul de barbiturice // cinci şase şapte picături // ah doamnă / nu mai există refugiu / numai eu şi tu / dincolo de posibilitatea de fugă”, (p. 44). Lanţul filial s-a rupt („Mama şi-a încheiat socotelile / sufletul ei s-a retras disperat şi definitiv”, Dezolare, p. 50), iar fiica-poetă îşi simte „fragilă carnea existenţei”, „atât de reală rana de eu către mine” şi constată radianta spaimă „că limuzina / aceea / e dricul purtând trupul / prea devreme argilă şi ceară”, (Clipe, p. 48, s.n.). 

b) Revenind la câmpul obiectivităţii, acum ca premisă minoră, între om şi societate se întinde frica „de bestia care vânează”, dar şi teama şi spaima de „moartea neînsorită”, fără sens a omului şi a lumii: „Se adună planetele la primele semne / aproape mi-e frică / cercetând atent ciudatele chipuri / ale omului cu faţa spre moartea neînsorită // pe pământul tare ca fierul / bestia vânează iarăşi / fără să scoată o vorbă / noaptea se întinde spre cer – / aspră pereche de gheare – / aerul e uscat şi ciuruie pătimaş/ planeta primară şi cele ulterioare”, (Planeta, p. 17). Ce „rime” ale morţii, ne dezvăluie poeta! 

c) Din inferenţa lor, rezultă spaima multiplă: de moartea improprie, venită prea devreme, de cea socială, permanentă, unde omu-i vânat de bestii, şi de cea „neînsorită”, apăsătoare a lumii. Un întreit chip al morţii! În aceasta consistă factorul genetic al aventurii poematice a Dorinei Brânduşa Landén; din această spaimă multiplă se ridică expresionismul poeziei sale. Åži ne întrebăm ca-n basm: cu ce sabie să i se reteze dintr-o singură lovitură capetele acestei hidre, atât de bine prezervate? 

Omul a ajuns să accepte finitudinea ca finitudine şi să facă din ea un satisfăcător modus vivendi. Societatea democratică şi represivă îl asigură. Fără să o mai nege, pervertind negativul într-un afirmativ al aparentei fericiri. Totuşi, Dorina Brânduşa Landén, cea care s-a decis atât de târziu să apară şi să clameze despre cetate, caută în poezie o cale mărturisitoare. Åži se supune unei stări ambivalente: strânsă în sine, ca într-o armură – un ghem asupra spaimei –, observă că singurătatea derivă din moarte („singurătatea noastră / vine dinspre moarte”, Distanţă, p. 54); sfâşâind armura, ca pe-o membrană – poate să ia seamă la zbaterea lumii („viaţa trăită sub ameninţarea / sistemelor de alarmă / numerotate din doi în doi // doar atât şi cenuşa / de la gura profeţilor / calcinată de urlete”, Din doi în doi, p. 60). Într-un ceas al încercării, din aurora lumii, în Cartea Cărţilor s-a spus: „Scapă-ţi viaţa; să nu te uiţi înapoi şi să nu te opreşti în vreun loc din Câmpie: scapă la munte, ca să nu pieri!” şi Lot cu soţia şi cele două fiice au plecat spre munte. Dar, neputând să ajungă înainte de a-i atinge prăpădul, el a cerut îngăduinţa – şi li s-a dat – să se adăpostească în micuţa cetate, din apropiere, ce se va numi Å¢oar, însă „soţia lui s-a uitat înapoi şi s-a prefăcut într-un stâlp de sare”, (Gen. 19, 17, 26). Din dorinţa de a vedea ce se întâmplă sau deja s-a întâmplat cu cei răi, din milă – nu ni se spune. Poeta plecată spre Nord se opreşte şi se uită înapoi: oraşele sufletului ei „sunt un fagure de sare / statui minerale”, (Oraşele, p. 67), casa pustie „şi numele nostru / acoperit cu sare”, (Arşiţă, p. 28), iar în jur, „pustietatea / atât de înaltă / încât poţi vedea prin ea / cuvintele ţâşnind / ca o şuviţă de sârmă”, (Imagine, p. 23). Dorina Brânduşa Landén, de la ibseniana pasăre rănită, ajunge să refacă întâmplarea femeii lui Lot ca mit al poetei ce se uită înapoi spre a mărturisi. „Sunt aici mamă / sub tăişul uscatei neodihne / aproape de golf / dar foarte departe / nici nu mai văd marea / o mână albă de sare / ridicată spre cer”. Åži cât de bine acest mit desface timpul: „mi-am văzut mâna stângă nespus de mare / prea devreme / dar nu prea târziu”, (Imagine văzută printr-o fereastră, p. 14, s.n.)! Un timp al poetei şi constatării – „prea devreme”, şi altul al poeziei şi mărturisirii – „dar nu prea târziu”; un timp al morţii „prea devreme” şi un altul, al vieţii mărturisitoare „dar nu prea târziu”. Între ele se întinde dorinţa de cercetare a morţii („Cine mă strigă / şi mai adânc coboară în moarte / o cercetează cu de-amănuntul / înăuntrul şi în afara / propriei mele epiderme uzate”, Poem singur, p. 15) şi cade ultimatumul acestei experienţe lirice.

 

 



Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.




Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, 
deschis la Banca Transilvania.

Payments through Paypal




Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  C창t fac 6 ori 6  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Îți dorești o presă liberă și independentă?
Alege să o susții!



* * *










* * *
Anunt GAL Cheile Sohodolului- prelungire apel selectie MCS 7.2

Anunt GAL Cheile Sohodolului- prelungire apel selectie MCS 7.4

Anunt GAL Cheile Sohodolului - prelungire MCS 7.2-15.04.2019

Anunt de selectie 7.4 simplificat 2019 - prelungire

Anunt de selectie MCS 7.2 simplificat prelungire mai 2019

Promovare
Catalog Sisteme Expo
0721 722227
Catalog Display-uri
Publicitare 2019
0721 722227
Promoţionale 2019
office [at] confortmedia.ro
0721 722227





Publicitate
Newsletter