01.09.2013,  23:36:49 | 0 comentarii | 2788 vizualizari
Părintele Vasile Mocan, stareţul Schitului Sf. Ierarh Nicolae (Vulcan): „Spun acum cum am spus şi la Înviere: oameni buni, e lucrarea voastră, e donaţia voastră şi e voia şi binecuvântarea lui Dumnezeu!”(I)
de Corneliu BRAN
 Proiectul ZVJ „Nimic fără Dumnezeu” (episodul nr. 11)
 
Trista amintire a războaielor mondiale
- Părinte Vasile, tot mai multă lume a auzit de Sfânta Mănăstire de aici, de la Vulcan, situată precum versurile populare „Pe-un picior de plai,/ Pe-o gură de Rai…”. Multă lume a început să vă ştie, dar mulţi nu vă cunosc cu adevărat povestea vieţii. De aceea am dori, pentru început, să ne oferiţi câteva date biografice.
- M-am născut în Ţara Moţilor, comuna Poiana Vadului, Parohia Lăzeşti, un loc binecuvântat, ca dovadă, părintele Rafael Noica s-a stabilit exact acolo, la Biserica unde slujea eu mergând de mic copil. Provin dintr-o familie de creştini, Teodor şi Sofia, tatăl şi mama mea fiind nişte ţărani simpli, dar cu suflet mare, Dumnezeu să-i ierte pe toţi morţii şi pe ei! Când vorbesc despre ei, dar mai ales despre bunici, mă simt răscolit în adâncul sufletului, de aceea îmi este greu să vorbesc, dar o voi face puţin în acest interviu. Tata lui tăticul meu, bunicul, a murit în Primul Război Mondial. Apoi, doi unchi de-ai mei au mers să lupte în Al Doilea Război Mondial, la doi ani de zile după ce au venit acasă au murit, semn că războiul dureros a trecut greu peste ei, chiar dacă n-au căzut pe front ca alţi bravi ostaşi. Tăticul meu s-a născut în 1903, în Primul Război Mondial a rămas orfan, iar în Al Doilea Război Mondial era căsătorit, avea doi copii, o mamă bătrână şi o nevastă însărcinată, adică mama mea. Cu toate acestea, a prins pe front doi ani de lupte, ani grei care l-au măcinat dureros şi pe el. Deci, războiul a fost o chestiune dureroasă de familie. Poate şi de aceea ne-a făcut pe toţi din familie să privim mai apoi lucrurile exact cum sunt şi să considerăm ţara asta, a noastră, un loc binecuvântat, înaintaşii lăsându-ne o învăţătură curată, exact aceea pe care acum o găsim scrisă şi de ierarhii noştri şi de Sfinţii Părinţi. Semn că ei, înaintaşii, au crescut sub învăţăturile drepte şi sfinte, chiar dacă puţini dintre ei ştiau să citească şi să scrie. Era însă de ajuns ca unul să ştie să citească învăţăturile şi Sfânta Scriptură, sau alte cărţi de rugăciuni, că acesta le citea apoi tuturor, iar toţi stăteau şi-l ascultau, de la mic la mare, asta fiind povăţuirea tuturor.
Revenind la familie, sunt al şaptelea copil, cel mai mic dintre toţi. Am fost la părinţi cinci băieţi şi două fete.
 
Lucru şi Biserică. Fără văicăreli 
Până înainte de armată n-am vizitat nicio mănăstire. Am fost prezent doar la Biserica din sat şi acasă la lucru, aceste două preocupări fiind treze în familie din moşi-strămoşi. De altfel, la noi în casă nu se negocia mersul la slujbele de duminică… Sâmbăta după-amiază ne spălam, ne pregăteam, mama ne aranja frumos hainele, iar a doua zi, duminică dimineaţa, toată lumea pleca la Biserică. Asta mi-a dat un imbold în viaţă, iar după ce m-am „liberat” din armată am ajuns să prind drag de această viaţă bisericească.
Am fost mereu aproape de Biserică, am primit o învăţătură curată şi de la părinţii mei şi de la bătrânii satului, în general. Îmi amintesc multe sfaturi de-ale părinţilor, de care am ţinut mereu cont în viaţă. De exemplu, ţin minte că tăticul ne spunea să nu ne prindă cumva că zicem „vai!”. „Vai e de diavol, că nu are suflet! Să căutaţi să găsiţi soluţii, nu să vă văitaţi! De exemplu, nu ziceţi vai, nu plouă! Ploaia, frigul, zăpada, soarele, căldura, furtuna, grindina sau vântul, toate, inclusiv sărăcia, foamea, războiul, boala le dă Dumnezeu. Este întotdeauna lucrarea lui Dumnezeu la tot ce se întâmplă. Dumnezeu ştie de ce trebuie să se întâmple aşa, iar noi trebuie să ne supunem Lui! Lucrează, găteşte, munceşte ce trebuie în funcţie de timp, fără să zici: vai!”.
 
De pază la Ambasada Israelului. În vizită la Mănăstirea Poşaga
- Până să ne povestiţi cum aţi ajuns să îmbrăcaţi straiele călugăreşti, vă rog să ne spuneţi unde aţi făcut armata, ce aţi făcut înainte şi după armată?
- Am făcut armata la Securitate, trei luni la Craiova şi restul, un an şi o lună, pază la ambasade în Bucureşti, multă vreme fiind caporal de schimb la Ambasada Israelului. Perioada armatei a fost între anii 1975-1976, o perioadă care m-a călit ca om şi ca bărbat.
Înainte de armată, am făcut patru clase la şcoala generală de acolo, din satul Morcăneşti, care aparţine de Poiana Vadului, cu parohia noi aparţinând atunci de Lăzeşti, comuna Scărişoara. Apoi clasele V-VIII le-am făcut la şcoala generală din Lăzeşti. Noi am fost prima promoţie care a fost obligată să facă zece clase. Părinţii fiind în vârstă, am stat un an acasă, ca să-i ajut la munca câmpului şi la gospodărie, pe urmă am făcut doi ani la o şcoală profesională la Câmpeni, judeţul Alba.
A urmat, cum am spus, armata, după care m-am angajat în cadrul Şantierului Tehnic Industrial Cluj-Napoca, lotul Câmpeni. Pe urmă, am trecut cu munca la Combinatul de Prelucrare a Lemnului Cîmpeni. În perioada când lucram la prelucrarea lemnului, în 1982, am avut ocazia să vizitez pentru prima dată o mănăstire, este vorba de Mănăstirea Poşaga. Părintele stareţ de-acolo m-a întrebat atunci ce necazuri am. I-am spus că n-am necaz, că mă înţeleg bine cu fraţii, că am ceva brumă de avere şi serviciu, dar aş vrea să-l întreb nişte lucruri mai de suflet. A fost prima mea discuţie cu părintele, care se numea Paisie, o discuţie după care am rămas cu multe lucruri în suflet şi care m-a atras şi mai mult spre cele sfinte.
 
Invitaţie la călugărie
Apoi l-am întâlnit pe părintele Nicodim Dimulescu, care era la Schitul Crasna, acum Mănăstirea Crasna din judeţul Prahova. Părintele m-a invitat să vizitez mănăstirea. Preotul mi-a spus: „Poate te gândeşti să te călugăreşti!”. Eu nu ştiam pe-atunci nici să zic blagosloviri, nici ce înseamnă călugăria, nici multe altele legate de această viaţă. În a treia duminică din Postul Mare al anului 1982, în „Duminica Sfintei Cruci”, am vizitat Schitul Crasna. Părintele mi-a sugerat atunci să merg şi de Înviere la Crasna. Eu doream, dar exista o problemă: nu prea se dădea învoire, în acei ani, de la întreprinderi, mai ales de Sfintele Paşti… Totuşi, am găsit în cele din urmă înţelegere şi la maistru şi la director, Dumnezeu să le dea mântuire, şi ţin minte că în ziua de marţi din Săptămâna Patimilor am depus cererea de concediu. Miercuri, după ce am ieşit din schimbul unu, mi s-a aprobat cererea, tot în aceeaşi zi plecând spre Schitul Crasna. Am stat acolo o săptămână, prinzând astfel şi Învierea şi zilele de Paşti, timp în care părintele Nicodim m-a întrebat din nou dacă doresc să urmez această viaţă. (Va urma.)

Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  Cât fac 10 ori 7  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Publicitate
Newsletter