03.09.2013,  00:08:56 | 3 comentarii | 2231 vizualizari
Părintele Vasile Mocan, stareţul Schitului Sf. Ierarh Nicolae (Vulcan): „Spun acum cum am spus şi la Înviere: oameni buni, e lucrarea voastră, e donaţia voastră şi e voia şi binecuvântarea lui Dumnezeu!”(II)
de Corneliu BRAN

 Proiectul ZVJ „Nimic fără Dumnezeu” (episodul nr. 11)

Şase ani călugăr la Schitul Crasna
N-am răspuns ceva sigur, dar în 10 octombrie 1982 m-am dus acolo hotărât să rămân! Preasfinţitul Galaction era stareţ atunci. Părintele Nicodim, după o viaţă aleasă, de copil fiind la Mănăstirea Râmeţ, jud. Alba, şi apoi la Schitul Crasna, era tot acolo. Vă daţi seama ce învăţătură curată am primit de la aceşti doi părinţi de valoare cât am stat la Crasna? La Schitul Crasna, actuala Mănăstire Crasna, au fost în vizită cam toţi oamenii de valoare ai acestei ţări, printre care şi Preafericitul Patriarh Daniel, când era la Moisei, care a stat la Crasna o săptămână. Ţin minte că Preafericitul ne spunea întâmplări, ne vorbea de lucruri sfinte, frumoase şi ne învăţa tot ce este mai bun, bunul Dumnezeu fiind în tot şi în toate. Tot la Crasna a venit în vizită şi l-am cunoscut pe părintele diacon Petre David, dar şi cam pe toţi ierarhii. Am stat la Crasna din 1982 şi până în 1988.

10 ani la Schitul Feredeu
În 1988 a murit tăticul meu şi fraţii mei şi-au cumpărat case lângă Timişoara, la Muşniţa Nouă. Am rugat-o pe mama să meargă acolo şi, în prima fază, n-a vrut… I-am spus că, dacă merge acolo, cu fraţii mei, mă transfer şi eu mai aproape de ea şi de fraţi. Aşa a fost de acord, astfel că, ivindu-se o ocazie bună, am ajuns şi eu aproape de ea şi de fraţi tot în 1988. Este vorba de redeschiderea Schitului Feredeu, din localitatea Şiria, judeţul Arad. Am stat la acest schit din judeţul Arad până în 1998.
 
Din 1998 – detaşat la Vulcan
După zece ani am fost detaşat de către conducerea Episcopiei Aradului şi Hunedoarei în Valea Jiului, la Vulcan. Cu ajutorul lui Dumnezeu, azi am aproape 31 de ani de călugărie, din care peste 15 ani în Valea Jiului.
- După 15 ani vă mai aduceţi aminte ce aţi găsit aici, pe locul Sfintei Mănăstiri şi a Sfântului Paraclis de azi, ambele ridicate din osteneala şi strădania dumneavoastră, fireşte şi cu sprijinul comunităţii locale, dar mai ales ajutorul şi binecuvântarea lui Dumnezeu Atotputernicul?   
- Îmi aduc aminte, cum să nu… Am găsit o fundaţie de beton, dar nu aici în acest loc, ci mai sus cu 2 kilometri. Mina Aninoasa a vrut să facă acolo un loc de agrement, dar venind anul 1989, cu tot ce a urmat, nu au mai putut face nimic. Între timp, aşa cum ştie toată lumea, din păcate, mina s-a închis. Părintele Braicău, fie iertat, a vorbit la Episcopie, şi în 1992 a primit aprobare pentru construirea unui Schit. Când am ajuns eu, după şase ani, era acolo doar fundaţia de beton şi în rest cam nimic. Dar să vedeţi ce a urmat, că una am gândit şi la urmă 
ne-am trezit cu altceva, lucrarea lui Dumnezeu fiind numai de El ştiută, iar pe lumea aceasta nimic nu este întâmplător! Acolo nu era tras curentul electric, pentru a se trage cablurile necesita mare efort, inclusiv financiar, distanţa fiind de circa 3 kilometri. Vorbind la Renel, Dumnezeu să le dea mântuire şi la acei oameni, ne-au spus că pot face un transformator electric aici, lângă Paraclis, unde ne aflăm, ca să facem o organizare de şantier.
 
Paraclisul „Sfântul Nicolae”. Bisericuţa „Naşterea Maicii Domnului”
Ca la orice început, m-am gândit că înainte de toate trebuie să facem un paraclis din lemn, căptuşit cu BCA-uri, ca să avem un loc sfinţit unde să putem ţinem slujbele şi să ne reculegem. Paraclisul Sf. Nicolae l-am făcut exact după modelul Schitului Feredeu.
Am luat la început măsurile schitului din Feredeu, după care am ridicat construcţia cu lemn căptuşit cu BCA-uri, cum v-am zis. Am avut alături de mine un singur meşter şi într-o lună am terminat Paraclisul, ajutându-ne mult bineînţeles şi mai mulţi oameni din Vulcan, care ne-au dat, cum se zice, materialele la mână. Pe urmă, acolo sus unde era fundaţia de beton, am clădit o bisericuţă din cărămidă, cu hramul „Naşterea Maicii Domnului”. Acum suntem la ea chiar la lucrările de la acoperiş, pe care-l facem din ţiglă, iar turnurile vor fi acoperite cu tablă, dar şi o casă din lemn. Acolo va fi un loc de retragere, un loc doar de rugăciune şi linişte, iar aici, cu ajutorul lui Dumnezeu vom face slujbele, vom primi oamenii care vin la mănăstire şi vom face un mic centru de ocrotire al bolnavilor şi nevoiaşilor, o idee pe care i-am spus-o Preasfinţiei Sale, Episcopul Gurie şi care s-a arătat încântat de ea.
 
Biserica Mare „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”
Biserica mare „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” n-am mai făcut-o acolo unde credeam noi la început, ci aici, lângă Paraclisul „Sfântul Ierarh Nicolae”, unde aveam toate condiţiile, inclusiv curentul electric. Tot aici am construit şi chiliile şi sala de mese şi anexele, încet, încet pe toate, cu voia lui Dumnezeu şi cu ajutorul oamenilor din comunitate şi nu numai, astfel că ansamblul monahal începe de-acum să se contureze tot mai bine.
Avem acum paraclis, unde să ne rugăm, avem aproape gata biserica mare, la ea mai rămâne azi-mâine doar pictura şi finisajul, avem chilii, sală de mese, anexe, apă, curent, tot ce trebuie, mulţumim lui Dumnezeu! 
- Să revenim puţin, când v-aţi apucat de biserica mare, cu hramul „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” şi cine v-a ajutat?
- De ea ne-am îngrijit din 2002. Deci, acum 11 ani. Am turnat la început, cum se face, fundaţia, în primul an, o lucrare serioasă şi complexă. Nu avem sponsori mari, dar pot spune că în cei 11 ani Consiliul Judeţean Hunedoara ne-a dat o dată 100 de milioane de lei vechi, iar Primăria Vulcan, în două tranşe, 200 de milioane de lei. Restul banilor, vorbim de miliarde de lei, din donaţiile oamenilor. Am băgat în fundaţie peste 7.500 kg de peceu şi peste 400 mc de beton. La beton am câştigat foarte mult, deoarece am lucrat noi, împreună cu oameni voluntari, ca să-l fabricăm aici şi asta ne-a adus o mare reducere de costuri. Vreau să mulţumesc pe această cale, cum o fac an de an la slujba de Înviere, tuturor celor care ne-au ajutat cu muncă, cu alimente şi bani, tuturor celor care ne-au sprijinit în această Sfântă lucrare. Dumnezeu să-i binecuvânteze pe toţi şi să-i ajute în toate încercările vieţii acesteia. Spun acum cum am spus şi la Înviere: oameni buni, e lucrarea voastră, e donaţia voastră şi e voia şi binecuvântarea lui Dumnezeu! Am avut mereu oameni care m-au ajutat şi care au fost lângă mine. De exemplu, pot să vă spun că, de când sunt aici, n-am cumpărat niciodată ulei, zahăr, făină, oamenii venind cu ele şi cu multe alte produse. Apoi, stând la schitul din judeţul Arad zece ani, am adus multe produse de-acolo, zona fiind foarte bogată.
 
Acareturi călugăreşti 
- Vedem şi clădirea care adăposteşte chiliile, bucătăria şi sala de mese. Care e povestea acestei clădiri?
- Construcţia acestei clădiri a durat trei ani. Ea a fost ridicată înainte de Biserică şi a fost finalizată prin 2001. Avem 16 camere pentru o singură persoană, asta la etaj, iar jos avem o sală de mese, bucătăria, cămara şi alte anexe. Lângă atelier am amenajat spaţiu, într-o altă clădire, pentru cei care ne vizitează şi doresc să înnopteze, pentru acest lucru achiziţionând de curând şi 20 de saltele noi. Putem adăposti astăzi, liniştit, 20 de oameni. 
 
Viaţa la mănăstire
- Ce alte îndeletniciri mai aveţi, pe lângă treburile de zi cu zi, sau cele de construcţie a noii Biserici? Care e viaţa mănăstirii şi câţi oameni mai sunt aici?
- Pe lângă slujbele şi orele de rugăciune care ne încălzesc sufletul şi spiritul, avem diverse preocupări. Albinăritul, solariile de legume şi creşterea animalelor ne preocupă zilnic. Avem trei angajaţi civil care ne ajută, un frate de mănăstire Constantin Păun, pensionar, şi câţiva băieţi voluntari, disperaţi că nu-şi găsesc de lucru vin să stea pentru o perioadă la mănăstire. La mâncare suntem sprijiniţi şi de creştine, femei evlavioase, care ne ajută permanent cu partea aceasta şi cărora le mulţumim încă o dată.
 
Problemele societăţii în curtea mănăstirii 
- Ca părinte stareţ care locuieşte de peste 15 ani în Valea Jiului, ce probleme aţi identificat la creştinii care vă calcă pragul mănăstirii?
- Vreau să arăt nişte lucruri întâmplate. Cea mai grea lună pentru mine este luna august. Şi spun asta, deoarece sunt foarte mulţi care veneau la lucru aici la noi de foarte tineri. Aveam câteodată şi câte 40-50 care veneau de drag, sau care veneau că au probleme acasă. Noi le dădeam ce aveam şi ce puteam, un aliment, un kilogram de zahăr sau de ulei, ce aveam şi noi primite de la creştini. Unora le dădeam puţin, câte 20.000 – 30.000 lei vechi, dar bani mai mulţi nu aveam de unde, astfel că ani de zile ei veneau să muncească mai mult de drag decât să câştige. Acum, mulţi dintre ei sunt căsătoriţi, au obligaţii mari, căci trebuie să-şi ţină familia, astfel că cei mai mulţi dintre aceşti tineri de-atunci, azi oameni maturi, sunt plecaţi la muncă în străinătate. Vin în august, în general, acasă şi vin aici la mine cu lacrimi în ochi. Toţi îmi spun că atunci când eu le spuneam să fie cuminţi, să se roage, să respecte – deoarece respectând pe cineva te respecţi de fapt pe tine însuţi – trăiau cu impresia că sunt cicălitor şi că vorbesc prea mult. Acum îmi mulţumesc şi unul îmi lasă 5 euro, altul 10 euro, altul cât poate, dar sunt trişti – şi eu lângă ei – că trebuie să plece să lucreze în străinătate şi că nu pot să rămână în ţara lor, alături de copii şi casă. Lipsa locurilor de muncă plătite decent reprezintă o mare problemă actuală, asta ca să trag concluzia la ceea ce am spus mai înainte. Tot legat de banii străini şi de donaţii, pot spune că, înainte, cei care lucrau în străinătate, când marca germană era la putere, donau frecvent 500-1000 de mărci. Acum, nu mai există aceste sume, se vede că peste tot în lume salariile şi puterea de cumpărare nu mai sunt ce-au fost. Cu acele donaţii am reuşit să facem multe şi repede aici, iar ceea ce vedeţi se datorează mult şi acelor oameni plecaţi în străinătate la muncă. Eu şi atunci le spuneam acestor oameni: să nu facă o confuzie între persoana mea şi rugăciune. Dacă nu eram eu aici, cu voia lui Dumnezeu era altul, iar dacă ei se rugau Dumnezeu le primea rugăciunile, principalul e să te rogi şi să ai sufletul bun şi curat. Revenind şi la alte probleme, după lipsa locurilor de muncă cred că cea mai gravă problemă este abandonul familial. A venit la mine plângând, nu demult, un om cu doi copii minori, care mi-a spus că soţia a plecat de-acasă, nu-i mai răspunde nici la telefon, întrebându-mă într-un final ce să facă. I-am spus: „Fiule, nădejdea e la Dumnezeu!”. I-am spus să aibă credinţă, să se roage cu tot sufletul, să creadă în puterea divină şi Dumnezeu le va aşeza pe toate. Altă cale nu există pentru nimeni!
Abandonul bătrânilor este o altă problemă, mulţi bunici şi bunice sunt părăsiţi de copii, de nepoţi, astfel că ajung la bătrâneţe nesprijiniţi, unii cu pensii de mizerie şi grav bolnavi. Toate acestea ce ni se întâmplă vin după părerea mea pe fondul lipsei de credinţă în Dumnezeu! Să ştiţi că în vremea războiului sărăcia era mult mai mare ca şi azi, iar după război au fost vremuri de foamete şi mare chin! Ţin minte că în 1947 oamenii măcinau coajă de nucă şi coajă de alun şi acestea le amestecau cu un pumn de făină, ieşind un fel de turtă, pe care o mâncau cu lapte (cei care aveau de unde să-şi procure lapte sau care aveau o văcuţă). Câte şi mai câte şi în război, dacă vorbim de vremuri grele, alea vremuri de nedorit când ostaşii îşi curăţau rănile cu baioneta, când mâncau ceai cu pâine şi când dormeau uzi până la piele pe front. Deci, dragi creştini, întotdeauna poate fi mai greu, de aceea credinţa trebuie să ne fie puterea, să uităm repede de deznădejde, care supără întotdeauna pe Dumnezeu. Asta le spun permanent celor care vin: există întotdeauna şi mai rău, de aceea trebuie să ne rugăm mai mult la Dumnezeu ca să trecem cu bine peste toate! Suntem azi „stresaţi”, cum se spune, dar cred că am putea să trecem lucrurile altfel. Dacă ne uităm, vedem şi azi pâine aruncată pe şanţuri sau la containere, vedem haine aruncate pe cursuri de apă. Or, când eram copil ţin minte că torcea mama până la ora 3 dimineaţa ca să ne îmbrace cât de cât! Văd o cădere morală care nu e bună, se cheltuiesc bani mulţi în nişte lucruri care nu-ţi fac întotdeauna bine, dar nimeni nu mai ţine cont… La ce folos, întreb eu, un telefon de 3.000 lei, poate şi mai mult, pentru un copil de 10-11 ani? Şi e doar un exemplu din sute sau mii. Când am stat prima dată de vorbă cu părintele Paisie de la Mănăstirea Poşaga l-am întrebat: „Părinte, e păcat să stai să te uiţi la film la televizor?”. Mi-a răspuns: „Nu, nu e un păcat de moarte, dar ai pierdut un timp în care puteai să faci altceva mai util pentru corpul şi sufletul tău. De exemplu, să citeşti ceva… Aşa îţi perfecţionezi cititul şi îţi îmbogăţeşti informaţiile, chiar dacă nu citeşti neapărat o rugăciune”.
 
Îndemnul biblic
- Părinte Vasile, în încheiere, v-am ruga să ne daţi un îndemn biblic, ce vă vine acum prin minte după acest interviu…
- Mântuitorul a spus aşa: „În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi pentru că Eu am biruit lumea!”.

Comentarii articol (3 )

#1 Camelia01.10.2013,  07:34:29
Dumnezeu sa va dea sanatate si sa biruiti in tot ceea ce doriti!
#2 carmen10.12.2013,  19:30:21
va urez multa sanatate si ani lungi sa ne sfatuiti in tot si toate .va cunosc de la sfintele masluri din taia si intotdeauna mi-ati dat de inteles ca imi cunoasteti sufletul si prin dumneavoastra ma simteam mai buna si mai pura .va multumesc pentru prezenta dumneavoastra la masluri si totusi unt o romano catolica care va apreciat intotdeauna ,multa sanatate va doresc
#3 NITA ANCA PETRUTA20.12.2013,  16:19:17
DUMNEZEU SA VA OCROTEASCA, SANATATE TUTUROR, SI VIATA INDELUNGATA.


Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  Cât fac 6 ori 8  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Publicitate
Newsletter