► Povestită de Constantin I. Ţicleanu

 

„În timpul războiului din 1916, când trupele inamice au invadat ţara, tatăl meu (Iancu Ţicleanu - n.n.) cu întreaga familie s-a refugiat spre Bucureşti, ajungând până la Găeşti, lăsând toată gospodăria în seama unui om bătrân – Petre Braia. Gospodăria noastră avea 42 de porci de 2 ani, 9 vaci, 30 de oi, două pătule cu porumb, 5.000 – 6.000 litri ţuică, precum şi un cârlan care împlinea 3 ani în primăvara anului 1917. Retrăgându-se trupele noastre, a trecut Regimentul 26 Rovine, statul major condus de Maior Truşculescu, Lt. Ţenea şi alţii dormind la casa tatălui meu şi dimineaţa când au plecat au văzut calul în grajd şi i-au zis lui Petre Braia că ei o să ia calul, întrucât de la noi poate îl mai găsesc stăpânii dumitale, dar de la nemţi nu-l mai vede. Bătrânul nu s-a opus şi le-a pus la dispoziţie şi harnaşamentul şi au luat calul, deplasându-se pe drumul şi Piscul Bisericii, prin satul Purcaru cu direcţia spre  Moldova în retragere.

Eu eram dus cu Reg. 5 artilerie înainte la Mărăşeşti şi nu ştiam nimic de cele petrecute, dar în timpul retragerii s-a întâlnit cu Reg. 26 Rovine Gh. Mărgăritoiu (Renciu) şi a cunoscut calul la 24 decembrie 1916 în comuna Galbenu, judeţul Roman. S-a întâlnit Renciu cu Vasile Bobeanu, care era în regiment la mine şi i-a spus să-mi comunice mie că a văzut calul la 26 Rovine. Asta a fost prima ştire. Eu continuam drumul spre Heleşteni, unde s-a întrunit P.a. cu P.d. Am ajuns în ziua de 6 ianuarie 1917 în comuna Heleşteni şi am stat pe loc până la 15 februarie, când m-am cerut la Lt. Ionescu Gh. să-mi dea voie să mă duc după cal, pe front, în Valea Varniţa unde era frontul. Ajungând la Varniţa, am găsit pe Scurtu Gheorghe şi N. Bardan, cărora le-am spus că sunt în căutarea calului. Mi-au spus că dacă îl găsesc, mi-l vor aduce ei. D-l Lt. avea de trimis nişte acte la verificare la D-l Maior intendent Tutunaru spre verificare la divizie. Am luat actele şi ordin de serviciu şi m-am dus la divizie, am predat dosarele şi până le-a verificat, eu m-am dus după cal şi întrebam de Reg. 26 Rovine şi mi s-a spus că în luptele de la cota 1001 în ziua de 15 februarie 1917 s-a decimat regimentul, şi că atât trupa cât şi caii s-au vărsat la alte unităţi. I-am găsit pe Nicolae Diaconu, Ion Ungureanu şi C. Ungureanu („ai lui Bodică”), am stat cu ei de vorbă, am plecat şi noaptea am dormit într-un bordei cu P. Băran – jandarm. Dimineaţa m-am dus la divizie, am luat actele şi am plecat spre Mărăşeşti. A nins două zile şi două nopţi. Din cauza zăpezii, că a viscolit şi trenul mic nu a mai circulat, am mers pe picioare 40 km până la Mărăşeşti, unde am stat până în martie 1917. Apoi, am luat trenul şi m-am dus la regiment la Heleşteni fără ştiri despre cal. Ajungând la regiment, toţi care ştiau unde m-am dus să caut calul m-au întrebat (D-l Sbenghe Victor, Cicoare Petre, Carlaonţ, Eleodor, locotenentul Ionescu şi alţii). Toţi spuneau povestea că eu caut acul în carul cu fân, dar eu nu m-am descurajat şi am luat măsuri cu maestrul curelar Chişulescu şi mi-a făcut totul pentru cal – şa, frâu, căpici, chiar dacă nu l-am găsit.

Într-o noapte visez că un moş bătrân mi-a spus să nu mă descurajez, să merg înainte pe drumul care am plecat, ca să găsesc calul, dar nu am spus la nimeni acest vis.

În luna aprilie am plecat iarăşi după cal. M-am dus în comuna Scurtu, unde l-am găsit pe Iordache Lupu-Riguţă la un batalion din Regimentul 18. 

M-am interesat şi nu am găsit nimic, spunându-mi Ion Ungureanu şi C. Ungureanu (fraţi, fii ai lui Bodică – primul fiind bunicul juristului Ion M. Ungureanu, iar al doilea a murit ulterior la Mărăşeşti, în lupte – n.n.), la halta Negri, că poate să fie la Varniţa, unde fusesem să mai întreb. Am găsit calul la un pod mare, la Regimentul 18 Compania 3 Mitralieră, şi-l deţinea locotenentul Calotescu Gheorghe din comuna Glodeni.

Un soldat miliţian, anume Murgu, din Glodeni, îngrija de cal şi îi tăia turte de floarea soarelui pe două pietre şi calul mânca. Calul era slab, avea răni în spinare şi sub burtă de la funia care-l încingea, pentru că duseseră pe samar saci cu cartuşe folosite la front, fără să pună pături sub încărcătură. Am strigat calul pe nume: „Bujor!”. A venit la mine şi mi-a pus capul pe umăr. Calul m-a cunoscut. Totuşi, nu m-a răbdat inima şi am încălecat pe el, mergând vreo 20–30 metri. Nu m-am înşelat. Am observat pe pulpa calului seria comunei Răşina 133, ce-i fusese aplicată cu fierul, de când era mânz. Chiar dacă mi-l da, nu puteam să-l duc 300 km până la Regiment, la Heleşteni. Aşa că a rămas pe loc în seama lui Murgu. I-am spus lui Murgu şi unui sergent că eu sunt stăpânul calului, după care am plecat. Ştiam că era ordin de la Armata a II-a ca pe ziua de 21 mai 1917 Reg. 5 artilerie să plece pe poziţie şi aşa s-a întâmplat. Am îmbarcat la 21 mai şi am venit cu regimentul lângă Reg. 18, fiindcă făcea parte din brigadă şi divizie. Un gard de sârmă mă despărţea de trenul regimentar al lui 18, şi astfel în fiecare zi vedeam calul. Îi dădeam orz, ovăz, îl ţăsălam. Îngrijitorul lui i-a spus lui Calotescu că un sergent de la 5 artilerie vine mereu, îngrijeşte calul şi spune că e al lui. Locotenentul i-a zis lui Murgu: „Să-i spui să nu mai vină, că de-l voi găsi, fac urât cu el”. Murgu mi-a spus, dar eu am mers înainte. Într-o seară aşteptam să mănânce calul orzul din traistă şi stam pe un lemn, când mă pomenesc cu locotenentul. A venit la mine şi m-a luat cu vorba: „Ce aud că spui tu despre cal?”. Eu l-am salutat şi i-am răspuns că ce aţi auzit aşa este. El a spus că cu vorbe de astea să plec şi să nu mai dau pe aici. Eu i-am răspuns: Calul a fost al meu şi dacă o vrea Dumnezeu vine iarăşi la mine. 

I-am spus că dacă aş şti că nu mai vine în mâna mea, l-aş împuşca şi am luat traista din capul calului şi am plecat. M-am dus la d-l. lt. Ionescu Gheorghe, casierul, şi i-am spus. D-lui nu-l cunoştea pe Calotescu, fiindcă era ofiţer de rezervă, dar îl cunoştea pe unul Dogaru, fiindcă amândoi deţineau calul şi mi-a făcut un bilet către Dogaru Grigore, spunându-i un sergent al meu are un cal pe care-l deţineţi şi vă rog să i-l liberaţi. M-am dus cu biletul şi când i l-am dat lui Dogaru Grigore, l-a citit şi l-a rupt în faţa mea, spunând că cu ce fac dovada că e calul meu şi eu i-am spus că fac dovada, dar să vedem cu ce faceţi D-voastră şi am plecat. M-am dus la D-l Lt. Ionescu şi i-am spus ce a zis Dogaru şi că a rupt biletul. M-am dus cu D-l Lt. la cancelaria Reg. 5 artilerie. Am luat o coală de hârtie şi am făcut un raport detailat despre cal, cine l-a luat de la mine de acasă, în plus am arătat că era înseriat cu seria comunei Răşina N. 151 şi că era tânăr, nu era mobilizabil. Făcând acest raport, s-a înaintat la Reg. 18, pentru a fi întrebaţi ofiţerii de unde au calul. Nu am avut răbdare să comunice regimentul şi am luat pe lt. Carlaonţ, lt. Ionescu şi sblt. Schileru şi ne-am dus la Reg. 18 la maiorul Constantinescu Max, care comanda regimentul. I-au spus rolul venirii noastre şi maiorul Constantinescu a spus că a văzut o hârtie relativ la un cal şi are să caute să facă dreptate. Dar lt. Carlaonţ a răspuns că să-mi facă dreptate că dreptatea o am, să nu se muşamalizeze şi am mers la comandament, la lt. Calotescu, pe care nu l-am găsit. Ne-am dus la linia  I a companiei a III-a şi l-am găsit pe Calotescu. Am coborât la Regimentul 5 artilerie. Aşteptând rezultatul, am stat câteva zile şi m-am dus iarăşi la Regimentul 18. Când m-am dus acolo, mi s-a spus că corespondenţa a plecat la Brigada I spre a hotărî. M-am dus la brigadă şi am găsit pe d-l colonel Obogeanu, care se plimba în faţa unui cort. I-am spus ce vreau şi mi-a spus să mă duc la un bordei, unde îl voi găsi pe un sergent, care mă va lămuri.  M-am dus acolo şi a căutat sergentul şi a spus că cu E 1071 s-a înaintat la Reg. 26 Rovine, ca să întrebe pe ofiţerul care a luat calul de la mine de acasă. M-am interesat dacă Reg. 26 R se află cu reşedinţa la Copou, Vasile Lupu, Iaşi.

M-am dus la regiment şi i-am spus D-lui Lt. Ionescu ce am făcut la brigadă şi acum a rămas să ne consultăm ce facem. Între timp, a venit ordin de la departamentul de echipament spre a da Reg. 5 artilerie de la ciorapi până la harnaşament.

Am luat ordin de serviciu şi 4 ostaşi. Auzind d-nii ofiţeri că mă duc la Iaşi, mi-au dat scrisori să le duc la familiile d-lor. Am plecat, am lăsat ostaşii în gara Iaşi şi m-am dus cu scrisorile. După aceea, m-am dus la Reg. 26 să mă interesez despre cal. Am găsit un plt. maj. din Filiaşi, care mi-a spus că ofiţerii care au luat calul de la mine sunt la spital în Rusia, dar a dat lămuriri că a fost şi el prezent la luarea calului, trimiţând întreaga corespondenţă la Marele Cartier General, Biroul Transporturilor şi Comunicaţiilor spre a decide. Rugându-l frumos să-mi dea şi mie o declaraţie despre cum s-a petrecut, acesta mi-a dat. Am luat numărul de înregistrare cu care s-a înaintat la Marele Cartier. Ducându-mă acolo, pe sală a ieşit un căpitan dintr-un birou. L-am salutat şi m-a întrebat ce caut. 

I-am spus că am venit mai întâi să primesc efecte şi harnaşament pentru regiment. Şi în urmă i-am spus povestea cu calul. Dumnealui mi-a spus că „orice o fi, în cel mult 2–3 zile ai rezultatul la unitatea D-tale”.”

Eram în Valea Zăbrăuţului, unde am stat 3 zile, unde a venit un soldat trimis de Sbenghe cu ordinul Marelui Cartier General să mă prezint la Reg. 18 să-mi iau calul în primire, pentru care făcusem raportul. Am pus şaua pe un cal negru şi m-am dus la Reg. 18, la lt. Calotescu, cu ordinul Marelui Cartier General în mână. Când i-am arătat ordinul, nu a mai zis nimic. 

Mi-am luat calul, am mutat şaua pe el şi am plecat. L-am ţinut la Reg. 5 Gorj până în martie 1918, când s-a demobilizat trupa din Moldova. Am oprit pe Ilie Stăncioi şi l-am trimis cu calul în comuna Râpile, judeţul Bacău, unde era şi Moş Popa Gh. Ţicleanu, cu fiul său Gore. Acolo era refugiat şi Ilie Sbenghe cu 4 cai şi 2 căruţe. Au plecat de la Pătrăuşeni spre Gorj, trecând 26 zile până au ajuns acasă, la 12 octombrie 1918. Atunci s-a terminat şi drama calului Bujor”.

Dar pentru Constantin I. Ţicleanu, care a rămas concentrat până la 1.05.1920, au urmat şi alte drame, pe care le voi relata în continuare. 

După alte şi multe demersuri, cum povesteşte Constantin I. Ţicleanu, cu mare greutate s-au lăsat convinşi cei care deţineau calul, de a-l restitui adevăratului stăpân. Cu calul lângă el, departe de cei de acasă, dorul de casă era mai alinat. Îl îngrijea ca pe un copil. Dar era vreme cruntă de război. Soldaţii mureau fie de gloanţe, fie din cauza tifosului sau insuficienţei asistenţe medicale, lipsei de hrană şi medicamente etc.

Camarazii lui Ţicleanu, mai ales cei din Gorj, priveau calul ca pe unul de al casei şi se bucurau de restituirea lui. Cum Constantin Ţicleanu nu a avut posibilitatea de a veni mai curând acasă, s-a ivit un prilej de a trimite calul acasă. Concetăţeanul, şi în acelaşi timp finul său, Ilie Stăncioi a primit aprobare să vină acasă. I-a încredinţat acestuia calul. Desigur că nu putea circula pe ori unde, dar a pornit spre casă călare pe calul lui Ţicleanu. Peripeţiile au fost numeroase, reuşind ca abia după o lună de la plecare din Moldova, să ajungă la Tunşi, la 2 km distanţă de casa lui Ţicleanu. Acolo a descălecat calul, l-a lăsat puţin să pască pe poiană şi-a făcut cruce şi i-a mulţumit lui Dumnezeu că a ajuns aci, admirând locurile natale pe care nu le mai văzuse din vara anului 1916. După ce calul a păscut puţin, l-a dus la şosea şi i-a dat drumul, el mergând pe jos. Calul a luat-o la fugă spre casă, mergând în fugă până la poarta lui Constantin Ţicleanu, unde a început să necheze bucuria revenirii acasă. Toţi ai casei au ieşit la poartă şi l-au mângâiat, dar nedumeriţi că n-a venit şi stăpânul său, uitându-se în toate părţile că poate o să apară. Se bucuraseră văzând calul, dar după o oarecare aşteptare şi-a făcut apariţia şi Ilie Stăncioi care le-a povestit calvarul calului. Constantin Ţicleanu continua să lupte la Mărăşeşti.

După terminarea Războiului prin care s-a făurit România Mare, Constantin I. Ţicleanu a venit acasă, i-a sărutat şi îmbrăţişat pe membrii familiei, dar şi-a mângâiat şi sărutat şi calul, care participase la lupte, ulterior aşternând pe hârtie această reală şi palpitantă poveste. 

Constantin I. Ţicleanu este unul dintre descendenţii căpitanului Radu Ţicleanu, din oastea Marelui Întregitor de Neam şi Ţară, Mihai Voievod Viteazul. Se ştie că pentru marile sale merite, domnii Ţării Româneşti îi întăresc lui Radu Ţicleanu stăpânirea moşiei Tunşilor în 1612, Zneagovului(1618) de la hotarul moşie Tunşilor până la Drumul lui Sterpoi, precum şi în Stângăceaua, de lângă Strehaia.

Personalitatea strălucită a lui Radu Ţicleanu este confirmată şi de către domnitorul Gheorghe Bibescu prin DIPLOMA DE BOIER DE NEAM obţinută de Ion Ţicleanu (de la domnitorul Gheorghe Bibescu) în 1845, îi confirmă descendenţa de la Radu Ţicleanu, fost căpitan în armata lui Mihai Viteazul. Sub diplomă este redată traducerea lizibilă, făcută de către mine.

 

• 
• 
•