01.10.2013,  20:08:23 | 0 comentarii | 1716 vizualizari
Părintele Octavian Pătraşcu, decanul de vârstă al preoţilor ortodocşi din Valea Jiului: / „Am prins şi războiul, anii grei şi trişti din acele vremuri, cu multă foamete, sărăcie, necazuri peste tot” (II)
de Corneliu BRAN
 Proiectul ZVJ „Nimic fără Dumnezeu” (episodul 15)
 
Apostrofat că fiul e la popie
- Încet, încet, cu trecerea anilor aţi început să participaţi mai activ la viaţa Bisericii…
- Da, la un moment dat am ajuns şi eu să cânt în strană cu cântăreţii bisericeşti. Erau acolo părintele Marcu Jura, un preot eminent, bine pregătit şi bun orator şi duhovnic, erau şi dascăli apropiaţi de preoţi, oameni de toate categoriile, înrudiţi prin năşiri, sau buni prieteni în viaţa de zi cu zi, oameni de omenie, adevăraţi, buni creştini şi mari iubitori de Dumnezeu şi cele sfinte. Pot spune că după ce am mai crescut puţin, copilăria mea s-a derulat între şcoală şi carte şi Sfânta Biserică şi învăţăturile ei. Poate nu este lipsit de interes să spun că pentru acest motiv tata era mereu apostrofat la şedinţe, unde mereu i se atrăgea atenţia că dă, împreună cu familia, prea mare atenţie Bisericii. Ţin minte că şi după ce am terminat liceul şi am mers la Teologie, lui tata i s-a spus că este oportunist, cineva din conducerea de partid întrebându-l public: „Tovarăşe, cum ai putut să-ţi dai fiul la popie?!”. Tata i-a răspuns foarte calm şi sigur pe el: „Asta a fost pasiunea lui. De fapt, a avut două, dar dacă n-a fost primit la medicina militară din cauza miopiei, s-a îndreptat spre a doua pasiune, aşa fiind scris în Ceruri. În plus, tovarăşi, trebuie să vă informez că băiatul meu face Teologia în România Socialistă. Mai mult, este întreţinut de statul socialist, iar ortodoxia ţin să vă anunţ că este religia oficială a statului nostru”. După ce tata a mai amintit şi faptul că sunt bursier, deci că statul îmi acordă bursă deoarece media mea era undeva spre 9,00, tovarăşul n-a mai zis nimic…
 
Student la Teologie la Sibiu. Minunaţii profesori 
- Bun, haideţi să revenim… După ce aţi terminat liceul aţi intrat la Teologie.
- Da, am intrat în anul 1957 la Teologie, la Sibiu, fiind student până în anul 1961. Facultatea se numea atunci Institutul Teologic de Grad Universitar Sibiu. Erau doar două astfel de facultăţi în ţară, la Bucureşti pentru Muntenia, Oltenia, Moldova şi Dobrogea şi Sibiul pentru Ardeal, Banat, Crişana şi Maramureş. Nu se dădea voie ca cei din Transilvania să meargă la Bucureşti şi nici invers, astfel că a trebuit să mă conformez şi să merg la Sibiu. 
- Ce puteţi să ne spuneţi de facultate, de profesori, de anii petrecuţi pe plaiurile sibiene?
- Sibiul era un oraş frumos, liniştit, plăcut, asta fără discuţie. De fapt, văd că aşa a rămas şi azi, ba chiar mai mult decât atât, realizările în acest minunat oraş fiind vizibile la tot pasul în ultimii ani. M-am simţit bine, iar Sibiul mi-a rămas în cap pentru totdeauna şi mereu când am avut ocazia am mers cu mare drag pe plaiurile sibiene. Despre profesori pot vorbi numai de bine. Nişte oameni extraordinari, bine pregătiţi, buni în tot ceea ce au făcut. Am avut o generaţie de profesori eminenţi, în frunte cu „tata-rectorul” – cum îi ziceam noi, Sofronie Vlad, profesor de Noul Testament şi de Istoria Bisericii Române, materii la care ne-a fost dascăl. Pe urmă, la Istoria Bisericii Universale l-am avut profesor pe dr. Milan Şesan, la Noul Testament l-am avut şi pe dr. Grigorie T. Marcu, iar la Vechiul Testament pe marele prof. dr. Nicolae Neaga – care ştia zece limbi şi învăţa la vârsta aceea, de peste 70 de ani, limbile japoneză şi chineză! La Teologie Orală l-am avut pe distinsul prof. dr. Nicolae Mladin, fiu de miner din Valea Jiului. Tot un profesor eminent era şi redactorul la „Telegraful Român”, autor de cărţi (de altfel, aproape toţi profesorii noştri aveau apariţii publicistice şi editoriale în diverse ziare sau reviste, precum şi cărţi scrise şi editate în ţară sau în străinătate), dr. Virgil Cândea. Nu pot să nu-l amintesc aici şi pe părintele Belu la pedagogie, sau pe prof. Constantin Sîrbu, care a fost prima dată profesor la un liceu din Petroşani, după care a ajuns la Sibiu. De altfel, la prof. Sîrbu mi-am luat şi licenţa, în Teologia Fundamentală, o materie mai atractivă şi mai captivantă pentru mine. Am făcut un subiect la licenţă care a mirat şi profesorii de teologie, dar şi profesorii de la Universitatea Bucureşti, unde m-am dus să mă documentez. Subiectul lucrării mele era: „Neomaltusianismul, teorie războinică”. În lucrare am combătut neomaltusianismul, teoria lui Maltus, cu argumente scripturistice şi tradiţionale, plus cu argumente ştiinţifice. Am arătat foarte clar că teoria prin care se spunea că lumea nu trebuie să se înmulţească prea mult, deoarece Pământul nu poate să susţină treaba asta, este total falsă şi că distrugerea surplusului de populaţie este anacronică şi total anticreştinească, să nu-i spun altfel. S-a dovedit şi se dovedeşte în continuare că Terra poate susţine cu mult mai mult de două miliarde de suflete, cu condiţia să avem mereu grijă de ea şi să nu ne batem joc de mediul înconjurător şi de resur­sele de apă şi oxigen, lucruri care cam scârţâie în ultima perioadă din cauza neglijenţei şi încăpă­ţânării omului. Dar sper să se înţeleagă până la urmă şi să se corecteze greşelile, că de aceea ne-a înzestrat Dumnezeu cu inteligenţă şi creier. Revenind la profesorii de la Sibiu, mai trebuie să-l amintesc pe marele profesor de muzică şi compozitor Gheorghe Şoima, şi bineînţeles pe părintele pe care l-am avut duhovnic, părintele Irimeu Crăciunaş, care a ajuns pe urmă Episcop la Iaşi, un om excepţional, de o blândeţe impresionantă, un preot uriaş, dacă pot spune aşa. Şi vă dau un exemplu, dimineaţa, părintele Crăciunaş venea la dormitoare şi pe care-i găsea adormiţi le spunea cu multă blândeţe: „Frăţia ta, haide la slujbă!”. În general, i se răspundea de către somnoroşi: „Nu vin, părinte, că sunt obosit…”. „Dar te rog, frăţia ta, haide de te trezeşte şi vino la slujbă că e doar spre binele sufletului tău!”. Bineînţeles că după aceste cuvinte nu putea niciun coleg să nu se ridice din pat şi să meargă la slujbă. Şi sunt multe de spus despre acest părinte minunat, dar mă opresc aici… În locul dumnealui a venit la un moment dat Moise Popovici, un hunedorean de lângă Haţeg, un om iarăşi excepţional, care avea toate calităţile. Duhovnic mi-a fost după ce a plecat părintele Crăciunaş părintele Nicolae Mladin, un călugăr duhovnic legat sufleteşte de Valea Jiului şi de studenţii din zonă, dar şi un profesor foarte bun. Tot la facultate, în primul an l-am cunoscut pe părintele Teofil Părăian, la Sâmbăta. Ţin minte că-l invitam tot la o săptămână sau două să vină la Sibiu. Dumnealui venea de fiecare dată şi ţin minte că-l aşteptam şi-l conduceam în capelă, unde îl rugam să ne vorbească, să ne predice. Dumnealui zicea cu blândeţe: „Nu ştiu dacă e bine, că studenţii sunt sătui de învăţătură şi de predici. Haideţi mai bine să ne rugăm la Dumnezeu…”. Noi însă insistam. „Bine, dar numai cinci minute… Să mă atenţionaţi când trec, că eu nu ştiu să aproximez când trec”, ne spunea dumnealui. Iar noi îl lăsam câteodată şi mai bine de o oră să ne vorbească, fără să îl întrerupem. Nimeni nu mişca în capelă, deoarece cuvintele sale şi învăţăturile erau mai presus de orice auzeam şi citeam noi. Era încântător, înălţător, aproape că nu am cuvinte să descriu ce simţeam. De altfel şi după facultate am ţinut o strânsă legătură cu părintele Teofil, pe care l-am adus de şapte ori în Valea Jiului şi toţi cei care l-au cunoscut şi au auzit ce spune îl au pentru totdeauna în amintire. 
 
Arsenie Boca, Traian Moşic şi tânărul student 
- Au fost nişte ani în care v-aţi încărcat de lucruri şi amintiri frumoase, unice în viaţă…
- Da. Este greu de descris în cuvinte. Tot atunci, în acei ani, dar înainte cu puţin de a merge la Teologie, am avut plăcerea să-l cunosc şi pe părintele Arsenie Boca. Părintele era într-o condiţie zguduitoare… Ştiam că vine în Petroşani şi m-am dus la gară să-l aştept cu părintele Traian Moşic, fie iertat, care era Protopop atunci şi de care m-am rugat să-l însoţesc. Eu am stat puţin mai deoparte de cei doi, i-am lăsat cu discreţie să-şi vorbească şi să se salute ca doi prieteni. Părintele Moşic la un moment dat m-a prezentat de la distanţă, spunând că sunt un tânăr de ispravă, care doresc să dau la Teologie şi care auzind că părintele Arsenie Boca vine la Petroşani a cerut să fie şi el prezent să-l cunoască. Părintele i-a spus: „Da, mă bucur, însă cred că ar fi bine să nu se apropie de mine, că dacă o face nu mai prinde Teologia…”. Era urmărit şi hăituit, după cum probabil acum ştie toată lumea, şi nu dorea să facă rău şi celorlalţi, ştiind de cum se comportau organele represive. După ce părintele Moşic mi-a explicat că-mi spune altă dată de ce nu pot sta lângă părintele Arsenie Boca, m-am retras discret. După aceea, am înţeles motivul… Om mare, părintele Arsenie Boca, Dumnezeu să-l odihnească! L-am reîntâlnit în 1963, când începusem activitatea la Bucureşti, la Institutul Biblic, la Atelierul de Pictură de la Mănăstirea Schitul Maicilor. Era acolo trimis forţat, avea domiciliul obligatoriu şi nu putea să plece niciunde neanunţat.  Am stat mult de vorbă cu dumnealui şi vorbele sale, pline de har, nu pot să le uit niciodată. Pe urmă, în 1989, în 28 noiembrie, ca să vedeţi cum le rânduieşte Dumnezeu, am participat ca şi delegat al Preasfinţitului la slujba de înmormântare a părintelui Arsenie Boca, unde am avut onoarea să ţin şi o predică. 
 
La Şcoala de artă de la Sibiu. O promoţie jubiliară
- Amintiri multe, interesante, unice, puteţi scrie o carte…
- Da, ani frumoşi, interesanţi. Însă vreau să termin cu anii din facultate spunându-vă că în paralel cu Teologia am făcut şi Şcoala de Artă. Aici am făcut Istoria Muzicii, Teorie şi Solfegii şi lecţii de canto cu o profesoară foarte cunoscută, doamna Crişan. Pianistă la aceste lecţii era fiica profesorului Dresler, marele organist de la Sibiu. Ca să intru am dat examen, iar după aceea a trebuit să particip la trei spectacole cu public, la Sibiu şi Hunedoara. Ca să pot să fiu absolvent şi al Şcolii de Artă Sibiu am primit aprobarea scrisă de la Bucureşti şi Sibiu, altfel nu se putea. Au fost ani în care m-am dedicat aproape integral studiului. Ţin minte că, zilnic, de la ora 14:00 eu mergeam până la orele 19:00 la Şcoala de Artă, apoi veneam şi serveam cina, mergeam apoi la capelă, iar după rugăciune intram în sala de lectură şi învăţam până la orele 23:00-00:00, uneori şi mai mult. Iar dimineaţa plecam la cursurile Facultăţii de Teologie. Aşa am reuşit să-mi termin misiunea ce mi-a fost dată de Dumnezeu în acei ani. În anul 1961 am absolvit Teologia, exact în promoţia care a terminat la 150 de ani de la întemeierea Facultăţii de Teologie din Sibiu. Din acest punct de vedere, mă bucur că am făcut parte dintr-o promoţie jubiliară. Deşi am fost absolvent de liceu, eram şi şef de curs în facultate, caz destul de singular, deoarece cei mai mulţi şefi de curs erau de obicei seminarişti de la Caransebeş sau Cluj. Şi vă mai spun ceva ce nu trebuie să uit: cel mai bun prieten şi coleg în facultate mi-a fost părintele prof. dr. Sorin Cosma, ulterior profesor de Teologie Morală şi Liturgică, autor de scrieri celebre.
 
Bursă de doctorat refuzată
- În ce conjunctură v-aţi împrietenit?
- Din prima zi ne-am cunoscut şi împrietenit! Apoi toată facultatea am învăţat împreună, am stat în aceeaşi bancă şi am dormit în paturi alăturate. Când am terminat facultatea, Mitropolitul Nicolae Corneanu, care atunci era Episcop de Arad, ne-a chemat şi a discutat cu amândoi. Pe mitropolit l-am avut profesor doi ani şi ştia că suntem doi foşti studenţi cărora ne-a plăcut studiul, cartea, învăţătura… De altfel, am rămas impresionat de felul în care ne-a tratat şi nu doar atunci, ci şi în cei doi ani cât ne-a fost profesor, viitorul Mitropolit Nicolae Corneanu. Cum am spus, ne-a chemat şi ne-a luat la discuţii. „Aţi învăţat bine, mă gândesc să vă ofer burse pentru doctorat”, ne-a spus la un moment dat. Prietenul meu a acceptat, însă eu am mulţumit şi i-am spus să mă scuze dacă nu accept propunerea, motivând faptul că sunt singur la părinţi şi ei doresc să fiu aproape de dumnealor, asta însemnând, dacă-mi ajută Dumnezeu, să mă preoţesc în Valea Jiului.
 
Secretarul Episcopiei din Arad
- Şi cum a fost până la urmă?
- Domnia sa a acceptat scuza mea, cântărind drept cele spuse de mine. Mi-a urat toate cele bune şi mi-a spus că, dacă va fi cazul, mă va mai chema cu o altă ocazie. Aşa că n-am mai primit bursa, dar n-am găsit nici loc în Valea Jiului, cum îmi doream, parohia din Livezeni fiind ocupată de un preot pensionar de mulţi ani. Neavând altă variantă, m-am dus şi am dat examenul de capacitate preoţească la Timişoara, cu Mitropolitul Lăzărescu şi cu Episcopul Corneanu. Atunci, Preasfinţitul Teoctist mi-a spus să scriu o cerere, ca să mi se ofere post în Cancelaria Episcopală, spunându-mi-se că poate, totuşi, accept să merg şi la doctorat. Până mi-a venit aprobarea de la Departamentul Cultură a durat şase luni, că trebuia verificat totul până în pânzele albe, astfel că, între timp, Episcopul Corneanu a ajuns Mitropolit la Timişoara… Ca să vedeţi cum este viaţa! Am ajuns până la urmă la cancelaria Episcopiei din Arad, dar domnia sa nu mai era. Am rămas la Arad, aveam locuinţă şi tot ce-mi trebuia, astfel că în cele din urmă a ieşit totul bine, deşi îmi era foarte dor de casă, de ai mei. În două luni am ajuns secretarul Episcopiei Arad, astfel că, săptămânal, mergeam cu dosarele la semnat la Mitropolie.
 
Căsătoria. Copiii, nepoţii
După un timp, nu foarte lung, Mitropolitul Corneanu mi-a zis: „Ştiţi, cred că ar fi timpul să vă căsătoriţi, să nu vă fure lumea”. Eu am înţeles imediat substratul vorbelor dumnealui şi am cerut permisiunea să fiu învoit să merg acasă, unde aveam femeia dragă, intenţia fiind s-o cer în căsătorie. Pe viitoarea mea soţie o chema Silvia Enculescu, născută lângă Segarcea, în judeţul Dolj, şi avea Facultatea de Mine de la Bucureşti şi Petroşani (după desfiinţarea secţiei la Bucureşti a continuat la Petroşani, locul unde ne-am şi cunoscut). Toate astea se întâmplau în anul 1962. În data de 19 iulie ne-am cununat la primărie şi în 19 august la Biserică, întorcându-ne apoi împreună la Arad. Ea a găsit imediat post la Institutul de Proiectări Arad, unde a reuşit să înveţe foarte bine tot ce ţinea de proiectări în general. Tot la Arad ni s-au născut şi cei doi copii, Nicolae şi Maria-Carmen, ambii fiind azi căsătoriţi şi care au adus pe lume patru nepoţi, toţi feciori, bucuria cea mai mare a familiei noastre.
 
Hirotonit întru diacon de Mitropolitul Nicolae. 4 ani alături de Teoctist  
- Când v-aţi reîntors definitiv în Valea Jiului?
- Ardeam să ajung în Valea Jiului, pe plaiurile natale, lângă părinţi. Evenimentul a fost posibil în anul 1965. Din păcate, mama murise, tata era trist şi singur, iar eu cu soţia mea ne chinuiam cu doi copii într-o singură cameră la Arad, asta deoarece după ce s-au născut copiii a trebuit să părăsesc apartamentul Episcopiei. Hirotonia întru diacon am primit-o de la Mitropolitul Nicolae la Timişoara, în 1962, fiind diacon la Catedrala din Arad până în 1965, totodată fiind şi secretarul Episcopiei. Hirotonia întru preot am primit-o de la Preasfinţia Sa Teoctist Arăpaşu, viitorul Patriarh al României. Aproape patru ani am lucrat împreună cu Episcopul Teoctist şi viitorul Patriarh, la Arad, dumnealui provenind de pe meleagurile Botoşaniului, un mare om care a trecut prin toate ascultările: de mic frate la Mănăstirea Bistriţa, apoi seminarist în Teologie, diacon la Patriarhie şi vânzător la atelierul de lumânări, profesor şi apoi rector la facultate la Bucureşti, după care Episcop-vicar, cel mai tânăr Episcop-vicar, la 36 de ani fiind hirotonit Episcop, iar apoi după alte funcţii şi etape Patriarh al României. Un mare om, un bun gospodar, un patriot desăvârşit, un apărător al creştinismului, un bun negociator şi un om înţelept în tot ceea ce a făurit.
 
Înapoi în Valea Jiului. Spiritualul Teoctist 
- Să revenim la anul 1965, la întoarcerea dumneavoastră în Valea Jiului, împreună cu soţia şi cu cei doi copii…
- Da, din nou se adevereşte şi în cazul meu că „cine bea apă din Valea Jiului se întoarce înapoi de oriunde ar fi”. 
Am revenit exact în anul când tata se pensiona, după 38 de ani de învăţământ şi după ce reuşise să ridice şi a treia şcoală, la Slătinioara. S-a pensionat, dar n-a stat deloc, a venit la strană să mă ajute, dar mi-a fost aproape şi la scriptologie sau la lucrările ce le aveam în parohie. Vedeţi, eu la Arad l-am prins pe vlădica Teoctist, un om foarte ordonat şi gospodar, plin de iniţiative, dar şi de glume, de la care am învăţat multe şi de la care am preluat şi eu rigurozitatea. Astfel că, cu ajutorul lui tata, am căutat să păstrez în parohie toată partea scriptică în mod foarte riguros, aşa cum învăţasem, dar pe de altă parte căutam să atrag şi tot felul de proiecte şi iniţiative. Apropo de firea lui vlădica Teoctist şi de glumele dumnisale… îmi aduc aminte că ne vedea scriind în cancelarie, iar afară era soare, timp frumos şi ne zicea: „Haideţi afară, dragii mei, la soare, la aer, nu mai staţi aici…bucuraţi-vă de căldura razelor!”. Dar noi ştiam că, de fapt, acesta este un îndemn şi cu substratul de a merge afară şi a face treabă: la curăţat de flori, la săpatul buruienelor, la tăiat de crengi uscate sau de gard viu, la alte lucrări ce ţineau de amenajări. De asta vă spun că am învăţat foarte mult de la dumnealui şi pe parte scriptică, administrativă, şi pe parte religioasă, spirituală, dar şi pe parte de organizare în toate domeniile ce ţin de o Parohie sau de o Episcopie. (va urma)

Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  Cât fac 6 ori 7  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Pe aceeasi tema
În cadrul galei de ceremonii desfăşurate în Sala de Marmură, primarul Tiberiu Iacob-Ridzi i-a conferit ieri preotul[..]
01.10.2013, 20:26   |    1 comentarii

Primăria municipiului Petroşani organizează mâine, [..]

02.04.2013, 22:18   |    0 comentarii
Publicitate
Newsletter