02.10.2013,  21:28:02 | 0 comentarii | 1409 vizualizari
Părintele Octavian Pătraşcu, decanul de vârstă al preoţilor ortodocşi din Valea Jiului: / „Am prins şi războiul, anii grei şi trişti din acele vremuri, cu multă foamete, sărăcie, necazuri peste tot” (III)
de Corneliu BRAN
Biserica „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” - scoasă din ruină
- V-aţi întors în Valea Jiului. Ce a urmat?
- La 1 octombrie 1965 am preluat Parohia Livezeni, fiind instalat de Protopopul Lăzărescu şi de consilieri veniţi de la Episcopia Aradului. Biserica era relativ nouă, construcţia ei fiind începută în 1930, iar din 1940 s-a dat drumul la slujbe, însă din cauza sărăciei şi a războiului părintele Teofil nu apucase să termine toate lucrările. Când am ajuns eu Biserica era neterminată şi ruinată, după 25 de ani de funcţionare la acest locaş sfânt nu se mai făcuse mare lucru. Prima oară când am văzut în ce stare arată Biserica „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” m-am cutremurat şi am spus: „Doamne, de unde am venit şi unde am ajuns… Ce-i de făcut, luminează-mă Doamne!”. La ceva timp, nu foarte lung, am încercat să convoc consiliul bisericesc. Mulţi însă n-au răspuns, astfel că situaţia devenea tot mai grea. Totuşi, nu m-am lăsat răpus şi mi-am continuat misiunea, astfel că la ceva timp am angajat doi zugravi, unul fiind chiar cântăreţul Bisericii, după care ne-am apucat de lucru cu toţii. Într-o săptămână zugravii au curăţit şi împodobit altarul, am reparat instalaţia electrică şi alte mici lucrări, astfel că atunci când au venit oamenii la slujbă, duminica, au rămas surprinşi, întrebându-mă: „Părinte, cum aţi reuşit aşa de repede să faceţi atâtea?”. Le-am spus: „Fraţilor, Biserica este casa sfântă a lui Dumnezeu, de aceea eu nu concep să slujesc într-o Biserică ce nu este rânduită cu de toate, aranjată, plăcută, curăţită. Eu am făcut ce-am putut, nu costă pe nimeni nimic, dacă doriţi să fie toată Biserica precum altarul, atunci puneţi contribuţia, benevolă, astfel că putem continua. Dacă nu doriţi, atunci eu n-am ce face, Biserica va arăta tot aşa şi nu cred că e bine. Dar singur nu pot face toată Biserica”. Oamenii m-au înţeles şi în două săptămâni am zugrăvit toată Biserica. Mai mult, imediat, la o zi, credincioşii au început să aducă preşuri, covoare, ştergare, iar femeile s-au oferit să vină să facă curăţenie. Unii bărbaţi s-au oferit să vină voluntari la mici reparaţii şi ce mai era de făcut, astfel că în câteva săptămâni Biserica s-a înnoit cu de toate, era toată zugrăvită şi strălucea de curăţenie. În anul 1966 am început lucrările mari: a fost schimbat acoperişul, s-a retencuit exteriorul şi s-a finisat cu praf de piatră. Apoi, în 1967 am început pregătirea pentru pictură.
 
Bisericile „Sf. Gheorghe” şi Sânionilor
Tot în acelaşi an, în 1967, am început reparaţiile capitale şi la a doua Biserică, Biserica „Sfântul Gheorghe” de la Sălătruc, un sfânt locaş vechi, de la 1750, care era în pericol de a se prăbuşi.
Ne-am ocupat tot în acei ani şi de Biserica „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”, sau a Sânionilor cum i se mai zice, destul de degradată şi ea. Dumnezeu ne-a ajutat şi am mers din lucrare în lucrare.
 
Sfinţirea Bisericii „Sf. Împăraţi Constantin şi Elena”
Eram mulţumiţi de pictura realizată de către pictorul Iosif Vasu din Bucureşti, un maestru al picturilor bisericeşti, astfel că la 1 noiembrie 1970 Biserica „Sf. Împăraţi Constantin şi Elena” a putut fi sfinţită, după cinci ani de muncă neîntreruptă şi după ce am montat şi o instalaţie de încălzire centrală. La finalul lucrărilor am cumpărat şi mobilier, clopot, candelabre şi tot ce mai era de cumpărat ca Biserica să aibă de toate. Autorităţile vremurilor de-atunci nu ne-au ajutat cu mai nimic, totul a fost făcut cu ajutorul oamenilor, enoriaşilor şi nu numai. Cel mai mare „ajutor”, dacă pot spune aşa, a fost faptul că nu m-au şicanat şi mai dădeau câte un telefon la vreun tovarăş director, pe care-l anunţau că vine preotul să cumpere nişte material. Faptul că m-au lăsat în pace şi mi-au dat voie să schimb tot în Biserică a fost cel mai mare ajutor.
 
Salvarea Bisericii Sânionilor
Şi dacă tot mi-am adus aminte de autorităţile din acea vreme, în 1967 doreau să dărâme Biserica de lemn de lângă Stadionul Jiul. Ca să o scăpăm am făcut-o monument istoric. Dar aici e o întreagă poveste…
- Ar fi interesant să ne spuneţi cum aţi salvat-o…
- M-am opus cu fermitate demolării Sfintei Biserici. Am avut şi sprijinul Episcopului Teoctist, astfel că m-am dus la Patriarh, am cerut audienţă, am cerut aprobare specială pentru expertiză. Dacă se făcea drumul după proiect, ne dărâmau Biserica! Când am cedat terenul, eu am pus nişte clauze. Am fost atenţionat: „Fii atent că te opui politicii noastre!”. „Nu, dar eu îmi apăr sărăcia şi nevoile… şi gestiunea! Că sunt preot, dar sunt şi gestionar…”. Când am văzut apoi că nu respectă proiectul şi Biserica e în primejdie, am spus: „Numai dacă mă omorâţi, demolaţi Sfânta Biserică. Veţi trece cu buldozerul peste cadavrul meu. Vă interzic să vă apropiaţi de Biserică!”. Imediat am fost chemat la şeful de partid de la municipiu. Erau acolo tovarăşi din toate organele de stat, inclusiv preşedintele consiliului. „Părinte, ce s-a întâmplat, te opui lucrărilor de modernizare făcute de statul nostru?”. „Nu mă opun, dar, ca şi dumneavoastră, sunt conducător de instituţie, deci gestionez şi această Biserică. Dacă vedeţi pe cineva că sapă la temelia municipiului, rămâneţi indiferenţi? Nu cred… Aşa şi eu dacă văd că se sapă şi e în primejdie să se dărâme Biserica, iar pe urmă Europa Liberă şi Vocea Americii comentează că uite ce fac cei din Valea Jiului, dărâmă Biserici, mă pun în faţa lor şi le interzic să mai sape acolo”. S-a făcut linişte, apoi au început lungi discuţii, dar normale, fără jigniri şi ameninţări, astfel că apoi s-au rezolvat lucrurile prin declararea Bisericii ca monument istoric, schimbându-se datele problemei.
 
Tovarăşii şi tovarăşi…
- Aţi avut de-a lungul perioadei comuniste „tovarăşi” care să vă ameninţe sau să vă vorbească urât, într-o problemă sau alta?
- În general nu, însă a fost şi o excepţie. Un fost secretar de partid, prefer să nu-i dau numele şi Dumnezeu să-l ierte, a intrat în biroul lui Florin Ţurnă, eu aflându-mă acolo la discuţii tot atunci, cu salvarea Bisericii. Auzind că Florin Ţurnă îmi dă dreptate, a început să zbiere: „Ce părinte, te opui? Îţi dărâm Biserica!”. „Tovarăşe secretar, în primul rând aţi intrat peste noi, aveam o discuţie privată şi nici măcar nu aţi cerut voie. În al doilea rând, nu se vorbeşte aşa, vă rog să mergeţi la partid şi să-i rugaţi să vă înveţe să vorbiţi ce se cade. Aţi mai dărâmat vreo Biserică până acum de ameninţaţi aşa? Fiţi atent, vă jucaţi cu cuvintele care nu sunt uşoare…”. A plecat ameninţător. La două săptămâni dumnealui a fost „dărâmat” şi toată familia lui… Nu nominalizez, dar a fost o tragedie ce s-a întâmplat. Ferească Dumnezeu, de aceea mă opresc aici şi nici nu mai spun ce i s-a întâmplat. Pedeapsa divină însă a fost mare şi fulgerătoare… În acea perioadă au fost oameni care m-au ajutat, deşi frica era mare, unii dintre aceştia fiind Petre Verdeş, care era secretarul primăriei, dar şi fost coleg de clasă la liceu. Cu el colaboram altfel şi multe sfaturi bune, pe linie legislativă, am primit de la el.
 
De la Episcopie - protopop de Valea Jiului
- Apoi aţi ajuns protopop …
- Da, în 1974 am fost chemat şi obligat de către Episcopul Visarion să merg din nou la Arad pe post de Vicar administrativ, un fel de ajutor al Episcopului. Am refuzat de două ori verbal, dar a treia oară am primit scris, dându-mi-se de înţeles „ascultarea preoţească”. Am ajuns din nou la Arad şi i-am spus Episcopului că nu se pune problema să nu fac ascultare preoţească, dar condiţionat. „Mă obligaţi, eu fac ascultare, dar condiţionat, în sensul că dacă în termen de un an de zile nu se rezolvă dorinţele familiei mele, atunci n-am decât să mă întorc la Livezeni şi să renunţ la tot”. Am stat un an şi ceva, m-a ajutat Dumnezeu să le rezolv pe toate bine acolo, am revenit şi în 1978 am fost numit Protopop. 
 
Distincţii preoţeşti 
- Ne gândim că aţi primit şi toate distincţiile pe care le poate primi un preot care a avut funcţii în Episcopie? 
- Da. În 1967, cu ocazia vizitei Patriarhului la Arad am primit prima distincţie de sachelar. Apoi, la sfinţirea Bisericii Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, am fost făcut iconom, iar în 1974, vicar fiind, am primit, la Timişoara, la Mitropolie, distincţia de iconom-stavrofor, cea mai înaltă distincţie.
 
Osteneala de protopop
- Să revenim la Protopopiat. Cum a fost munca, ştim că nu era uşor, deoarece Protopopiatul era mult mai întins decât azi?
- Mă mir şi eu acum cum am reuşit, pentru că menţi­neam şi Parohia Livezeni. Protopopiatul Petroşani se întindea atunci până la Călan, iar pe partea cealaltă până la Bucova, în Banat. Erau 65 de unităţi bisericeşti, plus o mănăstire. Mergeam săptămânal peste tot, nu lăsam să treacă săptămâna să nu merg într-o parte sau alta. Cel mai greu era cu deplasarea, deoarece aveam maşină cumpărată la Protopopiat, dar nu era benzină, astfel că nu puteam să circul cu maşina decât limitat, când mai găseam benzină. Altfel trebuia să plec dimineaţa la 7,00 cu autobuzul cu colegii, rezolvam până la 13,00-14,00 problemele administrative la Haţeg, legate de preoţii din zonă, colegii se întorceau tot cu autobuzul, iar eu rămâneam pentru inspecţii şi verificări în şantiere. Aveam atunci  câte 15-16 şantiere, an de an, în Ţara Haţegului, o zonă unde situaţia eco­no­mică era atunci mult mai grea decât în Valea Jiului, la noi, mineritul şi industria chimică plus ce mai era dându-ne mare putere. Veneam acasă noaptea, cum mă ajuta Dumnezeu şi îi mulţumesc că m-a făcut să mă inspir după metodele fostului Patriarh Teoctist, de la care am învăţat foarte multe la Arad, pe vremea când era Episcop. De la dumnealui am învăţat disciplina, ordinea, lucrul făcut la timp, lucruri care mi-au prins bine în munca de administraţie. Atmosfera în Protopopiat era foarte plăcută, ne înţelegeam cu toţii bine, ne adunam şi vorbeam, luam decizii împreună cu toţii. Aveam şi câte doi-trei ani când nicio sesizare măcar nu ajungea la Arad din Protopopiatul Petroşani. Timp de 12 ani am fost Protopop, cu trei echipe. Echipa pe care am găsit-o când am preluat, timp de doi ani, apoi din 1980 o altă echipă şi după trei ani o altă echipă cu părintele Protopop de azi, părintele Petrache Creţu, părintele Ioan Jurca, părintele Gheorghe Lic, zic eu acum, echipa cea mai bună. După şapte ani de muncă, fiecare n-a mai putut să facă faţă şi la Protopopiat şi la Parohie, astfel că din 1990 eu am fost ultimul care a renunţat, lăsând să vină altă echipă.
 
Biserica „Sfânta Mare Muceniţă Varvara”
- După 1990 tot n-aţi stat liniştit… Spunem asta pentru că vă ştim şi vedem azi cu toţii că aţi finalizat proiectul „Biserica Sfânta Mare Muceniţă Varvara”…
- Eram încă Protopop când am hotărât să facem această Biserică. Am propus atunci colegilor să înălţăm o Biserică în centrul Petroşaniului. Nu s-a putut. Apoi, am găsit calea să o facem în Aeroport, într-o zonă bine populată. Această Sfântă Biserică e proiectul vieţii mele, e copilul meu, e tot ce vreţi! „Dacă tata a făcut trei şcoli, eu nu pot face o Biserică?!”, acesta a fost motto-ul meu multă vreme.
- Istoria Bisericii Sf. Varvara am scris-o cu ocazia interviului cu actualul paroh, părintele Nicolae Călin Tănase, pe care probabil l-aţi citit. Dacă aveţi ceva în plus de spus, vă rugăm să o faceţi…
- Ideea a fost ca după 1989 să construim şi noi, legal, o Biserică nouă, că cele construite înainte de 1989 au fost construite ilegal. 
- Cum aşa?
- Da, aşa cum vă spun. S-a lucrat pe o autorizaţie la Vulcan, luată în 1974, după cazul Muru, de la Biserica veche din Dealu Babii. Şi atunci, la sugestia mea, Episcopul a cerut o autorizaţie nouă. În două săptămâni, am primit-o de la Departamentul Culte şi am dus-o cu secretarul Petru Verdeş direct la Dealu Babii, unde s-a făcut Biserica nouă, pictată mai apoi şi sfinţită de Vlădicul de pioasă amintire, Gherasim Hunedoreanul. S-a lucrat pe o autorizaţie şi la Subcetate, tot aşa de greu obţinută, cu multă diplomaţie… Dar restul, la Câmpu lui Neag, la Cimpa, la Dâlja Mare, s-au construit atunci fără autorizaţie! Schema era aşa: se lua autorizaţie pentru reparaţii capitale, dar noi, de fapt, construiam o Biserică nou. A fost greu şi riscant, dar Dumnezeu ne-a ajutat. De aceea vă spun, după 1989 era libertate, toţi doream la Petroşani o Sfântă Biserică nouă, care să-i reprezinte pe mineri, construită legal şi în libertate. În plus, cartierul avea nevoie neapărat de un locaş sfânt ortodox, astfel că proiectul meu a reuşit, bineînţeles cu ajutorul necontenit al Domnului şi cu sprijinul câtorva oameni ai vremii, cărora le mulţumim la slujbele ţinute de fiecare dată, să-i ajute Dumnezeu pe toţi! Mai vreau să spun, legat de această Biserică, cum mi-a venit ideea să arate aşa. Într-o noapte lucram la gestiune şi la acte, când soţia mea, odihneasc-o Dumnezeu, m-a chemat să-mi arate la televizor o Biserică dintr-un reportaj ce se difuza. Era Biserica „Sfânta Maria” din Cleveland, Ohio, făcută tot de români, o Biserică în stil maramureşean, o frumuseţe… Practic, acea Biserică mi-a rămas în memorie şi m-a făcut să iau mai apoi legătura cu Ruxandra Garofeanu, care făcuse reportajul în America. Dumneaei a avut o înţelegere extraordinară, mi-a trimis casete înregistrate cu Biserica respectivă şi mi-a recomandat şi un arhitect. Un om deosebit, care, cu o noapte înainte să-l contactez, s-a dus cu salvarea la clinica din Fundeni. Ghinion… Dar tot dumnealui mi-a dat apoi o carte de vizită şi mi-a spus să merg cu ea la arhitectul Nicolae Goga, un om de 86 de ani, care, timp de 20 de ani, a fost deţinut politic. Un român adevărat, care mi-a făcut apoi proiectul fără niciun leu! Constructori au fost aduşi tocmai din Bârsana, Maramureş, cei care lucraseră înainte, nu cu mult timp, la ridicarea Mănăstirii Bârsana. Dumnezeu a ajutat, şi, până la urmă, a ieşit bine. Să ştiţi însă că cel mai mult la această Biserică ne-au ajutat săracii. Cu excepţia domnului Emil Părău şi a domnului Tamaş, niciun om potent n-a dorit să se implice. Miron Cozma a fost iarăşi un om cu multă bunăvoinţă, care avea atunci şi influenţă. Ne-a virat 10 milioane de lei în decembrie 1990, pe 4 decembrie, noi punând piatra temeliei. Acei bani ne-au ajutat mult atunci la început. Tot Miron Cozma ne-a ajutat şi la împrejmuirea Bisericii şi la organizarea de şantier. Din păcate, s-au întâmplat apoi eveni­mentele nefericite şi dumnealui nu a mai putut să ne ajute. După ce a ieşit din închisoare prima dată şi a văzut Biserica înălţată, a plâns! „Cum ai reuşit părinte, că ştiu că n-aveai mai nimic…?”. „Am reuşit, dar acum chiar că nu mai am niciun leu, nimic!”, i-am răspuns. „La anul vă ajutăm precis!”, a strigat el. Numai că apoi l-au arestat din nou şi s-a terminat totul… Însă Dumnezeu le-a rânduit pe toate şi am putut, cu sprijinul oamenilor, să o terminăm până la cel mai mic amănunt.
 
Biserica uneşte comunitatea
- V-am ruga să ne spuneţi cum vedeţi dumneavoastră legătura dintre comunitate şi Biserică? 
- Valea Jiului are o componentă specifică, de care am mai tot amintit toată viaţa: pe lângă localnici, momârlanii cum îi ştie lumea, au fost aduşi aici la muncă oameni din toate colţurile ţării. Oamenii veniţi aici, în timp, s-au stabilizat, astfel că acum avem populaţie amestecată, cu obiceiuri şi tradiţii de peste tot, plus cele existente aici din moşi-strămoşi. N-a fost uşoară realizarea unei unităţi între băştinaşi şi cei nou-veniţi. La început au fost unele reacţii din partea băşti­na­şi­lor… Unii îmi spuneau: „Părinte, ne-o luat pământul, ne-o luat gospodăria, ne-o dărâmat casele, acum şi Beserica ne-o iau?”. „Nu v-o ia nimeni, fraţilor!”. Până întru târziu i-am lămurit, cu pilde, cu exemple, cu vorbă bună şi înţelep­ciune, astfel că până la urmă băştinaşii au reuşit să creeze, în timp, o colaborare cu cei veniţi aici. Acum, acele vremuri au trecut. Cei veniţi s-au căsătorit cu oameni ai locului, au copii şi aşa mai departe mulţi ajungând la a patra generaţie, astfel că problema aceasta nu mai există. Pe noi ne ajută azi şi unii şi alţii, ca un tot unitar, şi e bine că se întâmplă aşa, iar Biserica ţine unită comunitatea, există azi o armonie, iar oamenii vin în Casa Domnului cu drag.
 
Sărăcie, sărăcie…
- Pentru că ne apropiem de final, am dori să ne spuneţi, ţinând cont de experienţa dumneavoastră, dar şi de faptul că sunteţi preot, duhovnic apropiat oamenilor, care ar fi cea mai mare problemă a enoriaşilor?
- Din punct de vedere social este sără­cia. Situaţia dezastruoasă a mineritului, fără oferirea altor alternative, aduce oamenii în situaţia să nu mai aibă un loc de muncă stabil, deci nici venituri. Este strigător la cer ca oamenii, care au muncit în subteran şi şi-au riscat viaţa în adâncuri, să ajungă azi cerşetori, sau să ajungă la suicid din cauză că nu-şi mai pot ajuta familia. Apropo de suicid, este cel mai mare păcat în faţa lui Dumnezeu! Numai Dumnezeu are voie să ia o viaţă, noi nu avem voie să ne-o luăm singuri. Suicidul este combătut de Biserică prin canoane, prin alte forme… Cei care-şi vând sufletul necuratului, cum spun plastic oamenii, nu vor mai avea linişte nici dincolo. De altfel, mai înainte aceşti oameni nici nu se înmor­mântau în cimitir.
Este umilitor ce se întâmplă şi lucrurile astea nu pot rămâne aşa. Trebuie făcute investiţii, trebuie deschise alternative, trebuie locuri de muncă noi! Am mai spus, trebuie păstrat mineritul, iar ca susţinere economică trebuie continuate şi finalizate marile proiecte din turism. Pe lângă toate acestea, trebuie deschise în Valea Jiului mici fabrici, care să susţină economic zona, care să absoarbă oamenii care nu au locuri de muncă. Şi ar mai fi ceva: din înţelegerea greşită a democraţiei, a libertăţii fiecare face ce vrea şi ce-l duce mintea. Din această cauză nu se mai teme nimeni de nimeni, nu mai ascultă nimeni de nimeni, nu se mai ruşinează nimeni de morală, de lege se ţine cont prea puţin. Astea sunt mari probleme ale societăţii. Din cauza lor vrăjmăşia între oameni e la ordinea zilei, mândria îşi scoate capul – e un mare păcat şi mândria -, oamenii nu se mai respectă şi nu se mai ajută între ei. S-a ajuns ca, pentru o bucată de pământ sau un gard, să nu se mai suporte frate cu soră, vecin cu vecin. Or, fraţilor, nu e normal, rugaţi-vă la Dumnezeu, aveţi mai multă credinţă şi vă veţi schimba. Cui nu-i e frică de Dumnezeu, acel om nu mai are un orizont. De aceea se întâmplă azi multe. Credinţa în fiecare trebuie să învingă, chemaţi-l pe Dumnezeu, oameni buni, zi de zi, ceas de ceas, rugaţi-vă, fiţi smeriţi, buni, drepţi şi veţi învinge tot!
- Un cuvânt de învăţătură la final, vă rugăm…
- Aş da o pildă din cuvântul Sfintei Scripturi: „Să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând să mărturisim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea celor Sfinte fiind nedespărţite”. Dacă nu am dragoste, nimic nu-mi foloseşte, degeaba mă rog, degeaba îmi dau toată avuţia la săraci… Dragostea este porunca cea mai mare, virtutea nepieritoare. Dumnezeu este Însăşi, în esenţă, dragoste. Veniţi la Biserică, în Casa Domnului cu dragoste, pentru că „Nimic nu există fără Dumnezeu”! „Lăsaţi copiii să vină la Mine!”, spunea bunul şi blândul Iisus. Cu adevărat, oameni buni, lăsaţi copiii să vină în Casa Domnului, daţi-le plăcerea, bucuria de a veni cu drag să asculte cuvintele Domnului. Este un apel pe care-l fac din inimă! (Sfârşit)

Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  Cât fac 4 ori 3  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Pe aceeasi tema
În cadrul galei de ceremonii desfăşurate în Sala de Marmură, primarul Tiberiu Iacob-Ridzi i-a conferit ieri preotul[..]
01.10.2013, 20:26   |    1 comentarii

Primăria municipiului Petroşani organizează mâine, [..]

02.04.2013, 22:18   |    0 comentarii
Publicitate
Newsletter