02.10.2013,  21:48:06 | 0 comentarii | 718 vizualizari GALERIE:     FOTO    
Dumitru Ichim, sau despre reamintirea graiului uitat
de Dumitru VELEA
„Lumina nu-i lumină,
ci doar un grai uitat,
încetul cu încetul
chemând întru a fi.”
Aceste versuri străvezii se găsesc la finalul poemului Timp alb al lui Dumitru Ichim din cartea Nelogoditele tăceri/ Heshtjet e pafejura (Editura Amanda, Buc., 2013), carte ce adună poezii din cele anterioare şi prin intermediul lui Baki Ymeri trece şi în albaneză, crescând ca două flăcări din jarul de pe aceeaşi vatră. Fie şi doar şoptite de preot în sfântul lăcaş, ridicat de el în Kitchener, din Canada, aceste vorbe ar trece prin enoriaşi şi i-ar aduna ca o singură fiinţă sub cupola înaltă; fie şi doar trecute pe filele unei cărţi, ele rămân pentru poet şi cititor ca o inscripţie înflorită în piatră, cu sclipiri de frumuseţe şi nume. 
Ce vor să spună primele două versuri care încep cu o negaţie şi se răstoarnă într-o afirmaţie ce este la rândul ei negaţie? „Lumina nu-i lumină, ci doar un grai uitat”. Dar celelalte două care abia se aud din pricina uitării, „încetul cu încetul chemând întru a fi”? Observăm cum se rotesc spiralic spre acel „întru a fi”. Ştim de la Constantin Noica, şi ca oricare vorbitor din Carpaţi, funcţia de deschidere a acestui „întru” şi de lucrare în fiinţă. Dar această chemare „întru a fi” cine o rosteşte şi cui se adresează? Poate graiul uitat să vorbească şi să cheme? Şi mai mult, pe cine priveşte? Acest „a fi” se referă la om, la lume sau la graiul uitat? Sunt întrebări iscate din nevoia de întoarcere a omului, a poeziei, la fundamente şi la sine. Ele ţin de căile fiinţei şi de privirea şi exigenţa întregului. 
Reluăm şi desfacem strofa în două părţi: primele două versuri sunt o afirmaţie; celelalte, o funcţie; primele deschid o perspectivă ontică, celelalte se încarcă de o sarcină ontică. Primele se strâng în identitatea dintre negaţia „Lumina nu-i lumină” şi afirmaţia ce cuprinde în sine negaţia proprie: „ci doar un grai uitat”. Prin aceasta, contradicţia din al doilea termen se întrevede şi în primul: ca „grai uitat” lumina este şi, ca grai auzibil, nu este. Ceea ce presupune că este o lumină naturală, vizibilă şi o alta nenaturală, invizibilă şi nefirească; o lumină a manifestărilor lumii şi o alta ca „raţiuni divine”, cum s-a zis, ce se află ca temei al acestor manifestări. Să cităm din părintele Dumitru Stăniloae, ale cărui cursuri de doctorat, la catedra de Teologie Dogmatică Ortodoxă a Institutului teologic din Bucureşti, Dumitru Ichim le-a urmat: „Lucrurile sunt chipurile create ale raţiunilor divine plasticizate (...). În starea lor plasticizată se reflectă sensul, puterea şi viaţa raţiunilor divine în unitatea lor din Logosul divin.” (Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Buc., 1978, p. 7-8, s. n.). Deci este firesc ca, mai întâi, lucrurile plasticizate, lumea ce ne cade sub simţuri, preotul-poet să o vadă ca străbătută de o lumină manifestată, care în esenţă nu este altceva decât o culoare, albul în care sunt strânse ghem culorile. Ca atare, se înţelege de unde decurge această afirmaţie. ”Universul e o culoare/ la fel ca şi mărul şi spinul.// Timpul e iarăşi culoare/ la fel ca şi dorul şi frica.” La care se adaugă, în al doilea rând, sarcina omului, misiunea de a se înscrie pe calea reîntoarcerii, a purtării luminii mani­festate, desfăcută în culori sau strânsă într-una, spre acele „raţiuni divine” aflate în unitate în Logosul divin. „Mă duc la izvor/ cu toate culorile mele - / murmurătoarele în şipotul-cuvânt/ de-a albul spre alb spre mai foc.” (Culoare, s. n.). Nu este vorba de culoare ca fiind o percepţie subiectivă sau o „calitate secundară” a obiectelor, aşa cum o distingea prin zorii empirici John Locke, ci de o desluşire a modului de a fi al luminii şi de o instituire poematică ce ţine omul în legătură cu fiinţa şi divinitatea. Mai degrabă zbaterea lui Goethe privind geneza culorilor ca raport între lumină şi umbră sub stringenţa totalităţii (vizibilă şi în „legea contraculorii”), culorile fiind „fapte ale luminii, fapte şi pătimiri” (Cu privire la Teoria culorilor, Secolul 20, nr. 7-8-9, 1982, p. 161), vine în consonanţă cu desfacerea şi refacerea luminii. Poate vorba goetheană pătimiri ale luminii este plină şi grea de sens. Ultimele două versuri din acelaşi poem o spun. Mi-e albul culoare,/ sau frica de moarte?”. 
Şi omul urmează aceeaşi desfacere pentru refacere, precum lumina, spre Logos. Cuvântul, „raţiunile divine” sunt dintr-un început şi într-o mişcare de fiinţare în toate cele trei ipostase: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Logosul divin îşi pune în sine diferenţa: lumea şi omul. Prin numire şi facere. Fiindu-i asemenea, omul poartă în sine şi diferenţa. Este făcut şi din lut şi din aburul ce s-a suflat peste el. Metafora Olarului şi a vasului de strâns lacrimi trec din Biblie prin multe poeme ale lui Dumitru Ichim. De cele mai multe ori, implicit. Ceea ce este plasticizarea pentru lucruri este şi pentru trupul omenesc, dar, prin aburul ce i s-a suflat „în nări”, omul şi diferă, este subiect uman „creat ca chip al Persoanei Logosului”. El  cuprinde în sine şi identitatea şi diferenţa, de unde chemarea de a o supune pe ultima negării. În cuvintele părintelui Dumitru Stăniloae, omul, persoana umană „e chemată la existenţă ca partener creat al Cuvântului lui Dumnezeu cel personal, ca un chip al lui însuşi, pentru a gândi şi ea, în calitate de subiect, raţiunile obiective ale lucrurile împreună cu Cuvântul dumnezeiesc, subiectul gânditor originar al lor.” (op. cit., p. 8). Pentru a se deschide vieţii, omul mai este trecut şi printr-un „somn adânc”, ca dintr-o coastă să i se facă femeia. Astfel, se intră în devenire şi se deschide morţii, se alunecă în diferenţă şi negare urmând să se recupereze ceea ce este de recuperat. Mai trebuie spus că somnul acesta de la început are o funcţie genetică. Nu este aici locul să-i o descifrăm, ci doar de amintit că Dumitru Ichim îl aşază la rădăcina vieţii şi a morţii, a timpului:  „Înainte de apă mi-e sete de somn,/ înainte de foc mi-e sete de somn,/ înaintea aerului am răsuflat din somn/ până când somnul s-a făcut pământ// în palmele Plăsmuitorului.// Mi-e sete de somn/ şi aş sări peste gardul somnului mare/ dar mi-e frică:/ ce se va întâmpla dacă nici moartea/ nu are somn 
de-ajuns/ şi n-o să mai pot adormi?” (Cerşetorii somnului). În fine, aici se desface şi se strânge un nod dialectic, de identităţi şi diferenţe, de repetare a celor din planul divinităţii în planul omenesc. De naştere a dramei şi de manifestare a iubirii divine. Datorită alunecării omului tot mai mult în lumea manifestată, a uitării identităţii sale cu Cuvântul (acesta rămânând un „grai uitat”), se caută recuperarea omului. Din prea multă iubire a Divinităţii. Şi se „instituie” termenul mijlocitor, adică Iisus. Tatăl îşi dă pe unicul Fiu pentru a fi om, cu tot ce presupune aceasta, de trecere cu moarte pre moarte călcând, spre a-i arăta omului Calea, Adevărul şi Viaţa. Calea mântuitoare a Învierii. Un model pentru recuperare, un model al Jertfei! Cele două „tăceri”, a Divinităţii şi a omului, „nelogodite”, cum zice şi titlul cărţii, sunt aduse în logodnă şi, prin înscrierea omului pe calea jertfei, în nuntire. De aceea Iisus este numit şi Mire. Astfel se luminează traseul liturgic al devenirii Divinităţii şi mântuirii omului. 
Cine se supune acestui traseu vede identităţi şi diferenţe pe orice treaptă de păşire, în sine şi în lume, la orice nivel ontic al fiinţei, şi caută să le împlinească, să le depăşească. Dumitru Ichim o ştie şi încearcă să le cunoască, să le instituie poematic. În sprijin aduce harul şi pământul roditor pentru unele „seminţe” din textele sacre, dar şi fapta. Îl ajută Biblia de pe masa din altarul bisericii. Cu învăţăturile ei, cu pildele lui Iisus şi descifrările lui Pavel. Mai întâi, lumea manifestată se vede în transparenţă: cu spaţiul, timpul şi cauzalitatea având o „faţă” imanentă şi alta transcendentă. Timpul, pe de o parte,  aparţine lumii şi este „geamăn” cu omul, pe de alta, îi înseamnă traseul liturgic cu „pietre” albe şi-i este negeamăn şi alb. „Grâne de foc şi constelaţiile nopţii/ sunt gata să mă nască,/ dar nu mi-e geamăna oră/ a luminii/ trezită încă în bobul de muştar.” (Timp geamăn, s.n.). Dar nu s-ar vedea astfel, dacă nici omul n-ar fi prins în despărţire: suflet şi trup. Toate ale lumii îi sunt, în primă instanţă, gemene („Când ramul tău ca visul e,/ ce-ţi aminteşti caisule,/ tu gemănarea mea din început?”, Metempsihoză, s. n.), ca apoi să-i fie diferite, negemene. Iată coordonatele spaţio-temporale ale mişcării de desfacere a sufletului de trup, de cele ce nu-s: „Când noaptea-i peste lucruri/ şi vrea să intre-n mine/ îi las ce nu-s/ mutând din spaţiul negru, ca la şah,/ un mugure în timpul sfânt şi alb” (Timp alb, s. n.). Spaţiul, datorită zbaterii sufletului, este şi el alb; dar sub povara dramei omeneşti se strânge şi devine apăsător, opac: „tavanul mut” aşteaptă nevăzuta mână să scrie: „mene, mene techel upfarsin” (Precum tavanul mut al scrisului de înger). Cauzalitatea se sprijină în cele neimanente, cu o vorbă a poetului, pe „toiagul de ceară” al omului, al topirii şi al flăcării acestuia. Se trăieşte acut sentimentul de „închidere” în trup şi de „deschidere, de ieşire în cele proprii, ale luminii. De aceea, tot universul poematic al lui Dumitru Ichim se umple de alb, până şi şoaptele sunt albe, dalbe, toate cerând „a doua înflorire”. Se văd în expunere determinante ale lumii şi omului ca fiind aceleaşi şi neaceleaşi, de început, de zbatere şi mântuire: „Bătrâna torcând,/ pe ţărmul celor trei zile/ de sub ziuă, îşi răsuci fusul/ şi cu amurg îmi grăi:// «Soarele şi-a cunoscut apusul,/ dar tu pe cine cauţi?/ Pari un străin şi tânăr. Pe-aici cei duşi se duc/ spre tot ce 
nu-i a nu-i.»” (Marea din ziua întâi, s. n.). Pe acest traseu omul pare „un străin şi tânăr”, adică sufletul este ceva străin în temniţa imanenţei, şi tânăr spre cele ce sunt ale Logosului. Cât de aproape rimează cu celebrul vers „Ceva străin este sufletul pe acest pământ” al lui Trakl, din poemul Primăvara sufletului, minunat descifrat de Heidegger! Dar să subliniem ce este de subliniat: Dumitru Ichim reuşeşte prin dubla negare, „tot ce nu-i a nu-i”, să dea afirmarea celor ce sunt, adică a Celui ce a spus din mijlocul rugului aprins sau din încleştarea cu Iacob: EU SUNT CEL CE SUNT. Şi mai reuşeşte să vadă chiar în această Identitate Supremă „tâlcul greu” al recuperării şi mântuirii omului prin Marea Dramă şi Jertfă a Fiului. Cum se deschide şi se închide fără închidere acest inel divin! Dar să reauzim, odată cu preotul-poet, Vocea: „– Descalţă-te,/ se auzi din rugul de foc nemistuit;/ e preînchipuire, de vrei semn –/ a descălţării de grăunţ!/ Nu întreba de tâlcul greu!/ Pe-aceleaşi urme Dumnezeu/ spre tine s-o întoarce de pe lemn/ îmbrăţişându-te desculţ!” (Rugul aprins). Cât de simplu se desluşeşte legea dialecticii şi a mântuirii în această întoarcere de pe cruce a Fiului către om spre a-l îmbrăţişa „desculţ”, după „descălţarea de grăunţ”! În alte locuri, aceasta este numită „a doua înflorire”. 
De aceea, nici o suferinţă nu e prea mare sub lumina crucii! Durerea pricinuită de moartea soţiei îi naşte seria de „poeme pentru Flory” (Nu ştiu dacă mai era cer, Floare morţii, Aniversarea punţii albe, Am uitat să te întreb, Epicleză ş. a.), însă această durere „se stinge” uşor şi lăcrimarea se şterge ortodox în lumina credinţei. Dumitru Ichim nu se „ceartă” cu moartea precum catolicul Johannes Tepl la pierderea prea frumoasei soţii Margareta, în celebrul text cu numele „dat”, Plugarul şi Moartea, şi nici nu şi-o închipuie tânjind după vreo amintire pământească, precum Lisie din poeziile „dezgropate” ale lui Dante Gabriel Rossetti. El doar îi „aude” spovedania, prea grea de sensuri mântuitoare („Am săvârşit păcatul cel de moarte,/ dar nu îndeajuns ca să fiu moartă;/ să facem pace şi mă iartă,/ iar jurământul meu de adevăr/ fie-mi făclia;/ n-am rezistat ispitei/ de a muşca din măr/ să văd măcar o dată-n viaţă/ cum ar putea să guste/ veşnicia.”, Spovedania lui Flory) şi se „proiectează” într-o viziune la Cina cea de Taină, între „pescarii aleşi”, îndrăznind să cerşească lui Iisus „o fărămătură” din pâinea frântă şi pentru „flămânda şi sărăcuţa de afară” (Epicleză). 
Şi încă mai dinapoi, din miezul genetic al omului, acesta este înscris pe trasul liturgic – oricât s-ar rătăci în uitare – şi este chemat să repete Marea Dramă şi Jertfă a Fiului. În pofida celor ale humei, el poate să strige din tot sufletul: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!”. Şi preotul-poet o transmite enoriaşilor-cititori: „- Crezi tu?/ - Cred, Doamne, ajută necredinţei mele/ şi dacă poţi,/ să nu mă mai pândească/ nici iarba şi nici steaua, / chiar peste florile de gheaţă/ ce vor să Te cunoască,/ trage la noapte, când mă rog,/ ca pe-un amin – perdeaua” (Ajută necredinţei mele, s. n.). Este piatra de temei a poeziei lui Dumitru Ichim. 
Pe această „piatră” lucrează poematicul şi imaginaţia poetului. Sensuri biblice şi pilde ale lui Iisus se văd prin materia poetică precum pietrele albe prin apele prea repezi ale unui râu de munte. Ele îi răsar în faţă „întâmplător” graţie uimirii, şi neîntâmplător datorită credinţei. Creaţia îşi lasă mai peste tot să se vadă „clipiri” din „raţiunile divine”, noi le zicem epifanii ale Creatorului. Dumitru Ichim „se trezeşte” cu unele în faţă, prin cultura religioasă şi prin deschiderea poematică. El se foloseşte de „plasa” lor, ca pescar în slujba Cuvântului. Nu se sprijină pe virtuţile metaforei, pentru o trecere dincolo, cum s-a zis – , ci pe cele ale simbolului, care înseamnă o trecere dincoace. Pe ambele trasee, fireşte, se atinge manifestarea de cele ce sunt, dar pe această din urmă cale strălucirea poate să fie mai puternică. Şi nu de puţine ori, uluitor de periculoasă. Cumplită, pentru cel ce se apropie „încălţat”. Dar fără să le urmărim, să spunem repede că Dumitru Ichim îmbunează din aceste simboluri, „pilde”, şi le trece în poezie, metaforic zis, doar atingându-le cu o aripă. Execută o „breşă”, spre lumina nefirească, nu în ele, ci cu ele, cu lumina lor, în lumea manifestată. De pildă, constituţia teandrică a bisericii se alege sub un văl al manifestării: „Doar privirea de copil dă/ păpădiei semuire/ împărăţiei Tale./ Desculţă şi săracă/ e poate singura ta pildă/ despre/ a doua înflorire.// Cum trupul Tău/ ne va cuprinde pe toţi/ în aceeaşi biserică?// Doar privirea de copil dă/ păpădiei semuire/ prin neînţeleasa pildă/ despre a doua înflorire - / îmbrăţişarea sferică” (Apocatastază, s. n.). În ochii copiilor se oglindeşte Dumnezeu, s-a spus, dar, iată, şi lumina teandrică a bisericii. Sau invers, face cu ele o „breşă” în lumea nemanifestată, a „graiului uitat”, a Logosului divin. Pilda celor zece fecioare, în care cele cinci nechibzuite, fără untdelemn pentru candele, rămân în afara uşii când vine Mirele, se deschide printr-un adaos mijlocitor şi sofianic: „Cinci erau nebune./ Cinci înţelepte.// Dar cea de-a unsprezecea -/ Fecioara -/ se ruga Mirelui pentru toate zicând:/ Şi ierbii/ şi crinului/ şi lunii/ şi stelelor/ şi soarelui fă-le un semn/ din inima mea pentru Tine/ ca să le torn în candeli untdelemn!” (A unsprezecea oră, s. n.).
În fine, se poate conchide că poetul-preot, Dumitru Ichim, îşi sprijină creaţia poetică pe texte biblice, despre diferenţa din miezul Divinităţii şi pe cea „derivată” din sânul omului, şi că are privirea fixată înduioşător pe termenul mijlocit şi mijlocitor, adică pe chipul prea omenesc şi divin al lui Iisus. Uitarea „graiului” este doar o încercare a devenirii mântuitoare. De aceea, smerit, Dumitru Ichim împrăştie câteva seminţe pentru roadă, spunând, aproape în şoaptă, că una dintre acestea este chiar făptura omenească. Sămânţa de preţ care trebuie să încolţească din moarte, să crească prin moarte şi să înflorească peste moarte. Ca rodul să-i ajungă în cer. Precum Iisus. 
(Despre fapta sa, este de ajuns să amintim că Dumitru Ichim s-a născut cu un ceas înaintea Sărbătoririi Adormirii Maicii Domnului, în 1944, la Dărmăneşti – Bacău, luând numele şi prenumele tatălui său, cântăreţ al bisericii de acolo, că a trecut prin Seminarii teologice din ţară şi străinătate, că şi-a dat doctoratul cu teza The Orthodox Liturgy and the World şi a ajuns, în cele din urmă, preot la Parohia „Sf. Ioan Botezătorul” din Kitchener, Canada (s-a căsătorit cu Florica Baţu, poetă de sânge aromân, tatăl ei aromân originar din Albania). Mai mult, că la efortul său teologic şi de aplecare apostolică şi-a adăugat izbânda zidirii unei noi biserici, sfinţită pe 14 august 1994, exact când el şi-a rotunjit cinci decenii de viaţă. Copil, primeşte darurile botezului în biserica din Dărmăneşti şi ca preot le „ofere” copiilor şi românilor din Canada. Simbolic traseu, subliniat şi de titlul tezei de doctorat şi de hramul bisericii!


Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.




Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, 
deschis la Banca Transilvania.

Payments through Paypal





Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  C창t fac 7 ori 6  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Îți dorești o presă liberă și independentă?
Alege să o susții!



* * *










* * *

Promovare
Catalog Sisteme Expo
0721 722227
Display-uri
Publicitare 2020
0721 722227
Promoţionale 2020
office [at] confortmedia.ro
0721 722227






Publicitate
Newsletter