08.10.2013,  22:26:26 | 0 comentarii | 1667 vizualizari
Părintele Dimitrie Jura, parohia Jieţ-Petrila: / „Generaţia de după război a fost o generaţie care a avut multe lipsuri materiale, dar care pe plan spiritual a avut multe împliniri şi bucurii” (II)
de Corneliu BRAN
Încercarea nereuşită la Silvicultură
 
- După liceu ce a urmat?
- Am urmat paşii pe care i-a făcut şi tatăl meu. Am dat examen la Braşov, la silvică, dar n-am intrat la facultate din cauza matematicii. Cu toate că până în clasa a zecea mi-a plăcut, recunosc că n-am fost un elev muncitor la matematică. Însă matematicile speciale nu le-am înţeles, probabil din cauză că nu mi-au plăcut niciodată. Am avut un coleg, matematician de elită, regretatul profesor Stanciu, pe care l-am întrebat după terminarea facultăţii, când ne-am întâlnit, la ce folosesc toate astea din matematicile speciale. Mi-a spus că folosesc oamenilor de ştiinţă… Mi-a dat exemplu că din punct de vedere matematic îţi poţi alege un punct în spaţiu şi poţi să găseşti o stea prin deducţie matematică. L-am înţeles, dar pentru mine integralele şi alte asemenea lor au rămas o enigmă. Dar să revin, când am venit acasă de la Braşov m-am întâlnit cu sora profesorului Stanciu, doamna Helj, fostă directoare la liceul din Petrila (mama consilierului Heljiu, pe care l-au transformat din Helj în Heljiu), şi i-am spus ce mi-a căzut la geometrie. Dumneaei mi-a arătat pe o foaie: „Uite, trage o tangentă aici şi e gata problema…”. Probabil că, dacă la examen trăgeam tangenta respectivă, azi eram inginer silvic… N-a fost să fie. Acasă, mama mi-a spus că trebuie să merg tot la teologie, aşa cum îmi tot spusese şi înainte. Eu o ţineam cu silvica, dar doream în acelaşi timp să fac şi biologie sau istorie, oricum ceva unde nu aveam nevoie şi de matematică şi aveam tragere de inimă.
 
La Mina Lonea
 
- Ce a urmat? Aţi mers la teologie cum vă îndemna mama?
- Nu imediat... Pe urmă m-am angajat la Mina Lonea. Eu aveam carte de muncă încă de la primirea buletinului, am lucrat o perioadă în timpul liceului la depozitul de lemne la Jieţ. Îmi plăcea să muncesc, eram învăţat cu munca. Încă înainte de a primi buletinul, mai lucrasem cu acordul părinţilor, cum se dădea voie atunci, în 1964, la Comitetul de Stat al Apelor când s-a făcut îndiguirea râului Jieţ.
 
Tentat de armată
 
- Cum de nu aţi fost luat în armată?
- Nu sosise sorocul… Cum spuneam, un an am lucrat la Mina Lonea şi pe urmă am făcut armata, înainte de facultate, la termen redus, opt luni. Intrasem la facultate după un an de minerit, în anul 1972 şi ţin minte că am făcut trei zile de cursuri, după care am fost trimişi acasă, de la comisariat dându-ni-se foi de drum. De-acasă am plecat la unitatea de vânători de munte de la Sfântul Gheorghe, din judeţul Covasna, o unitate extraordinară cu nişte ofiţeri de elită extraordinari. Eram acolo în mediul meu şi de aceea pot spune că armata mie mi-a plăcut. Mulţi colegi de armată se văitau că ce greu e acolo, în munţi, însă mie îmi plăcea enorm. La finalul armatei am fost solicitat să rămân în cadrul vânătorilor de munte, în armată, dar întrebându-l pe tata ce să fac, mi-a spus: „Vezi că armata este pe viaţă…”. Atunci am cântărit bine cuvintele tatei şi mi-am dat seama de inteligenţa lor, astfel am renunţat la idee. Astfel, m-am reîntors la facultate, pe care am absolvit-o în anul 1978. 
 
Student la Institutul Teologic Universitar Sibiu 
 
- Vorbiţi-ne puţin de facultate, de profesori, de amintirile ce v-au rămas de-atunci…
- Teologia e ceva deosebit. Institutul Teologic Universitar Sibiu era o facultate serioasă, cartea fiind acolo pe primul plan. Am început în anul 1973 circa 270 de colegi şi am terminat cam fără 100 dintre ei, pe parcursul facultăţii făcându-se o triere serioasă. Profesorii pe care i-am avut la Sibiu eu îi consider nişte monştri sacri, pe care atunci nu i-am înţeles din cauză că eram prea tânăr, dar acum îmi dau seama ce mult am  pierdut că nu am folosit mai mult capacitatea lor intelectuală. Erau acolo profesori cu patru doctorate, făcute pe bune nu ca azi, nişte oameni deosebiţi care mereu se ocupau de noi la învăţătură, dar şi cu sfaturile, dorind să scoată din noi preoţi adevăraţi, care să aibă bune cunoştinţe în toate domeniile şi care să ştie cum să se comporte şi cum să vorbească în societate cu toate categoriile sociale, inclusiv cu cele de elită. Ei ne spuneau de multe ori că trebuie să învăţăm la toate materiile, „pentru că atunci când mergeţi în societate nu staţi de vorbă numai cu femeile în vârstă, evlavioase, care nu pun în vorbe prea multe probleme, ci staţi de vorbă şi cu intelectuali care vă pun diverse probleme şi concepte în discuţii şi la care trebuie să ştiţi să daţi imediat răspunsuri pertinente, inteligente şi bine argumentate”.
 
Profesorul-prieten Călugăru
 
Îmi amintesc că am devenit şi prieten cu profesorul de pedagogie, Dumitru Călugăru, un profesor foarte bun. La primul examen, Dumitru Călugăru m-a întrebat de unde sunt, i-am răspuns, localizând zona exact aşa încât să o poată imediat vizualiza în minte. După acest răspuns mi-a dat nota zece. M-am mirat cum de am primit un zece aşa de uşor, dar după aceea am înţeles, profesorul dorea să se apropie de studenţi, să ne fie prieten înainte de toate, astfel că la materia lui după aceea toată lumea învăţa de plăcere.
 
Întâmplare ca un fum de ţigară
 
Dacă tot vorbim de profesorii mei, îmi aduc aminte de profesorul Grigore T. Marcu, un om minunat, sufletist, pe care nu ai cum să-l uiţi. Mai ales că am şi o întâmplare cu dumnealui…
- Ne puteţi spune episodul?
- Da… Eram tânăr şi încă fumam, locuiam în Sibiu lângă Piaţa Cibin. Într-o dimineaţă plecând la şcoală cu ţigara în gură mă chinuiam să închid poarta, când dintr-o dată mă trezesc cu profesorul Grigore T. Marcu, profesor care ne preda Noul Testament. Am stins ţigara, dar n-am aruncat-o. I-am luat plasele pline cu de toate de la piaţă, destul de grele, şi l-am condus la clădirea unde locuia. Profesorul, om destul în vârstă la acea vreme, n-a spus nimic pe drum, dar când am ajuns la adresa unde locuia mi-a dat o monedă de trei lei – monedele acelea cu tractorul pe ele… Ţin minte cât trăiesc că apoi mi-a zis: „Mă bucur că n-ai aruncat ţigara, că şi eu am fumat şi ştiu că este foarte greu să câştigi bani pe care apoi să-i arunci de două ori, o dată să le cumperi şi a doua oară să le arunci întregi… Totuşi, sfatul meu e să le laşi cât mai repede”. 
- Şi se vede treaba că l-aţi ascultat…
- Da, în cele din urmă n-am mai fumat şi sfatul meu e pentru toată lumea să lase ţigările că nu fac bine organismului şi nici celor din jur. Dar asta-i altă poveste.
 
Colegii 
 
- Cu colegii de facultate aţi rămas prieten, aţi mai păstrat legătura?
- Da, cum să nu! Cu majoritatea păstrez legătura, mai vorbim la telefon. Chiar nu demult am avut la Sibiu întâlnirea de 35 de ani de la terminarea facultăţii, unde ne-am simţit bine împreună şi ne-am adus aminte de vremurile în care eram tineri studenţi. Din păcate, mulţi dintre colegi au murit şi am rămas cu un gust amar la treaba aceasta… destul de tineri… Dumnezeu să-i ierte şi să-i odihnească. 
 
Oameni buni şi oameni răi
 
- De ce credeţi că se duc oamenii în România atât de devreme? La noi media în loc să crească bate pasul pe loc faţă de alte ţări europene. Cel puţin în ultima vreme mor foarte mulţi oameni la 40, 50 sau 60 de ani…
- În primul rând poluarea are cel mai nefast rol. Nu ştim să respectăm natura şi nici să ne respectăm pe noi şi atunci ne merităm soarta. Cum spune italianul: orice abuz este pedepsit. Este clar, facem abuzuri de tot felul şi nu vrem să înţelegem că sunt lucruri şi principii care trebuie respectate. Stau în timpul liber în munte şi mi-am pus întrebările: de ce s-au separat călugării de viaţa asta sau de ce Iisus Hristos pleca şi se ruga singur, departe de lume? Fiind singur în munte mi-am dat tot eu răspunsurile: Iisus a făcut asta nu pentru că ura comunitatea, sau nu putea să se adapteze, ci pentru că nu poţi să te dezvolţi, sau să te cureţi prin rugăciuni şi post dacă nu te retragi de la rele. La fel şi călugării… Acum se pune problema „anvelopărilor de blocuri”. Exact aşa şi omul… este anvelopat, nu mai iese căldura din el, ci numai răutăţile! Omul s-a închis de nevoi şi dă afară numai răutăţi! Eu văd în comunitatea mea, este ceva de nedescris ce se întâmplă azi… Este atâta răutate în oameni ce nu s-a mai pomenit! Nu mai există dragoste, lucruri bune, bun simţ… Numai răutăţi! Omul crede că, dacă îţi plăteşte ceva, eşti obligat să faci toate urâţeniile care ei le cer! Or, lucrurile nu stau aşa. Trebuie luate decizii clare şi puse la punct anumite chestiuni. Noi, Biserica, avem un rol extraordinar de a îndrepta cu înţelepciune şi cu credinţă această răutate, de a alina aceste suflete care se înrăiesc pe zi ce trece, credinţa şi dragostea trebuind să înlocuiască ura şi vrajba între oameni. 
 
Rolul şcolii
 
La fel, învăţământul are şi el un mare rol. Învăţământul ar trebui să fie poarta viitorului pentru copii şi tineri, o poartă unde ei să înveţe să capete înţelepciune şi bun-simţ, o educaţie din toate punctele de vedere, menite să ne facă pe toţi mai buni, mai umani, mai civilizaţi şi educaţi, mai iertători şi mai buni. Or învăţământul azi scârţâie, noi suntem pe-aproape, atunci care mai sunt stâlpii societăţii noastre? Trebuie să se treacă la învăţământul adevărat! Şcolile de pedagogie trebuie reluate, omul nu-l poţi forma oricum.
Biserica trebuie să se implice şi ea mai mult în educaţia şi formarea tinerilor, în a-i face să înţeleagă că fără frica de Dumnezeu eşti un om secat de orice formă de umanitate şi dragoste, un om pierdut societăţii, un „ciuri-buri” cum spuneau pe vremuri bătrânii. (va urma)

Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  Cât fac 4 ori 7  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Publicitate
Newsletter