E surprinzător câte penibilităţi şi enormităţi se pot găsi în cărţile aşa-zis ştiinţifice pe care acest gazetar de două parale din Valea Jiului le colportează prin cărţile sale. Am arătat în câteva foiletoane anterioare, cum ipochimenul minerist îşi bate joc de Eminescu, de cultura română, pe care o consideră inexistentă, de Ion Heliade Rădulescu, pe care-l consideră un „diletant” în filosofie (ceea ce este extrem de ilustrativ pentru „cultura filosofică” a acestui Lockean român de tristă faimă!), fără să mai vorbim de faptul că denumirea fazei „La Tene” din cultura fierului e numită „lati­nă”, iar revista „Vieaţa nouă” a lui Ovid Densusianu, care promovează simbolismul la noi,  e confundată cu ziarul „Viaţa nouă” de la Cernăuţi!

 

Imensa ignoranţă de care dă dovadă ziaristul impostor este ilustrată şi prin adevărate pagini de ruşine, care nu se ridică mai departe de nivelul unor rapoarte sau dări de seamă făcute la învăţământul ideologic de la şedinţele de partid, şi în care domină un spirit comunisto-retrograd de toată măreţia. În acelaşi timp, cărţile sale colcăie de alte numeroase perle ale inculturii şi ruşinii comportamentului moral al acestui vânător de himere. Cea mai surprinzătoare, revoltătoare şi lipsită de adevăr este aceea prin care face elogiul legionarismului român într-o frază care-l desfiinţează pe autor şi-l ţintuieşte la stâlpul ruşinii. 

Iată, pe scurt, cele trei enorme greşeli înfăptuite de acesta:

1. Elogiul exaltat al legionarului Ionel Moţa, care ar fi devenit erou pentru întreg tineretul român;

2. Atribuirea greşită a traducerii Protocoalelor lui Ioan Moţa, când ea aparţine fiului;

3. Poziţia ideologică greşită, vădit antisemită, a comentatorului în raport cu cartea în discuţie.

Le vom lua pe rând, prezentându-vă fiecare caz în parte:

1. Cea dintâi eroare provine din atribuirea unei importanţe exagerate mişcării legionare şi mai ales ideologului ei Ionel Moţa, care, pasămite, ar fi devenit idol, model şi „erou” al „întregului tineret român”. Iată fraza cu pricina: „Crezul naţionalist al preotului Ion Moţa l-a făcut să îmbrăţişeze spre sfârşitul vieţii o mişcare pe care interese străine şi ambiţii meschine au murdărit-o. Fiul său, întemeietor al acesteia (virgula lipsă!) a murit, luptând în Spania, împotriva comuniştilor, devenind un erou al tinerei generaţii din perioada interbelică” (Carte, literatură şi presă la Orăştie (de la începuturi până în 1944, vol.II, 2010, p.116). 

O afirmaţie mai gravă şi mai lipsită de responsabilitate n-am mai întâlnit nicăieri în literatura de specialitate din România, deoarece este în întregime mincinoasă. Chiar dacă legionarii s-au străduit să facă din înmormântarea lui Ion Moţa un eveniment, purtându-i sicriul prin numeroase localităţi, cu excepţia unor ziarişti exaltaţi, aparţinând aceleiaşi ideologii condamnabile, de factură fascistă, în toată România nu s-a creat niciun cult al lui Moţa, iar tineretul nostru nu poate fi judecat otova, ca aparţinând în întregime mişcării legionare. Este cu atât mai condamnabil acest tip de gândire care manipulează adevărul şi compromite valorile fundamentale ale naţiei. Faptul este cu atât mai reprobabil, cu cât afirmaţia lui Nemecsek provoacă perplexitate şi derută, inculcând ideea că întreaga ţară românească ar fi fost cuprinsă de cultul pentru Ionel Moţa!  De menţionat că fraza de mai sus poate fi găsită   exact în aceiaşi termeni şi în cartea sa Presa hunedoareană (de la origini până în prezent, vol .I,  2007, p.90), ceea ce dovedeşte că autorul chiar crede în această aberaţie, care, luată ca atare, pune şi ţara noastră într-o postură dificilă pe plan extern, ridicând minciuna la rang de adevăr.

2. Apărătorul cauzei legionare, Ştefan Nemecsek, nu greşeşte numai aici, ci mânjeşte cu condeiul lui veninos şi memoria preotului Ioan Moţa, scoţând la iveală una dintre scrierile reprobabile ale fiului său, legionarul Ionel Moţa, şi anume Protocoalele înţelepţilor Sionului, carte pe care el o ridică în slăvi, şi pe care, dintr-o explicabilă eroare a unei practici împovărate de mari goluri culturale, o atribuie tatălui acestuia. 

E clar că în acest fel caracterizarea personalităţii tatălui suferă de o vizibilă deteriorare de imagine, şi, la urma urmei, de un fals intelectual, deoarece în loc să se ocupe de activitatea literară a lui Ioan Moţa, acest aspect este cu totul eludat într-o lucrare care avea ca obiectiv declarat „cartea şi presa” la Orăştie, ştiut fiind că Ioan Moţa a fost un harnic şi interesant autor de legende versificate, făcând parte din scriitorii tribunişti, cei care au promovat „curentul realismului poporan” în epocă, atât prin opera poetică, cât şi prin basmele scrise în proză. 

3. Ceea ce este însă cu adevărat inadmisibil şi condamnabil nu este atât ignoranţa autorului (putând veni din faptul că a fost şcolit în doctrina comunistă de la „Ştefan Gheorghiu”), ci, mai degrabă, modul în care comentează opera în chestiune, aruncând mari oprobrii asupra poporului evreu, acuzat de aspiraţie la dominaţia universală şi, în consecinţă, adresându-se peste tot jignitor la adresa etniei evreieşti, numind-o cu apelativul  peiorativ de „jidan” şi făcându-se purtătorul de cuvânt al celor care vedeau în această etnie „primejdia” primordială, la fel ca naziştii. Pe urmele lor, autorul traducerii se străduieşte să inculce în rândul cititorilor ura împotriva poporului evreu, pe motiv că acesta ar fi dorit să stăpânească lumea şi să înlăture democraţia mondială, transformând toate naţiunile în sclavele lor, cum se poate vedea din aceste consideraţii: „Trebuie să mărturisim că primejdia evreiască ce se înfăţişa prin atâtea simptome şi atâtea fapte, /subl.n./ n-a fost cu adevărat descoperită marelui public, decât atunci când a apărut traducerea unui fragment dintr-o carte rusească înregistrată la British Museum în august 1906” (p.105). Şi iată cum ne prezintă marele politolog Ştefan Nemecsek cazul în continuare: „Protocoalele sunt în număr de douăzeci şi patru. Sunt mai mult nişte învăţături şi maxime, decât procese verbale. Se pare că autorul sau autorii lor au urmărit în primul rând să înşire în 24 de lecţii doctrinele lui Israel, ţinta pe care o urmăreşte din timpurile cele mai îndepărtate şi amănuntele celui din urmă plan de bătaie pentru cucerirea puterii mondiale atunci când totul ar părea pregătit pentru a începe lupta hotărâtoare. Pentru jidani nu există alt drept decât puterea, forţa: liberalismul a nimicit la Goimi religia şi autoritatea; aurul e în mâinile lui Israel şi prin aur, el a pus mâna pe presă şi pe opinia publică, factori consideraţi în măsură să comande guvernele în state democratizate. Societăţile francmasonice sunt conduse de jidani, care le îndrumă faptele şi propaganda”.

În loc să se distanţeze de asemenea afirmaţii, să ia atitudine împotriva interpretării deformate a textului, iată ce mai produce în continuare mintea întortocheată a acestuia: „E bine să ne gândim asupra deosebitelor capitole, să le comparăm textul cu alte documente de origine ebraică şi să cercetăm în ce măsură au fost înfăptuite, în timpul războiului şi de la el încoace, faptele prevăzute şi întâmplările prorocite” (p.108). Mai mult, el aduce în discuţie simbolistica şarpelui, care ar caracteriza mersul „progresiv al lui Israel, către stăpânirea lumii”(regimul virgulelor puse anapoda aparţine în întregime autorului - n.n.), şarpe care „pătrunde în inima tuturor naţiunilor, pentru a le corupe, a le nimici” (.p108). Asemenea cuvinte grave la adresa poporului evreu, numit peste tot „jidan”, nu am crezut că pot fi emanaţia unui ziarist „profesionist”, şi că ele pot fi promovate în presa democrată din România postdecembristă, cuvinte care aduc aminte de vremea legionarismului, pe care-l elogiază prin contrast. Ne convingem de poziţia ideologică total greşită a autorului şi prin concluziile pe care le formulează şi pe care le redăm întocmai, conchizând că Protocoalele ar produce: „1. O critică filosofică a principiilor liberale şi o străvilire a regimului autocratic; 

2. Expunerea planului de luptă pregătit cu metodă, pentru asigurarea dominaţiei mondiale a evreilor; 3. Priviri profetice asupra înfăptuirii apropiate a părţilor mai însemnate ale acestui plan” (p.109). 

În esenţă, concluziile autorului, extrem de diletantistic exprimate (căci o critică a principiilor liberale nu înseamnă neapărat o slăvire a regimului autocratic!), lasă să se înţeleagă că el pare pătruns de teama pentru ceea ce numeşte „asigurarea dominaţiei mondiale a evreilor”, când, de fapt, el trebuia să respingă de plano discuţia despre o problemă pe care nu o stăpâneşte, ca venită din partea unui conducător legionar ca Ionel Moţa. În plus, el se lasă prins în drojdia de argumente fetide şi extrem de labile provocate de aceste aşa-zise Protocoale, folosind un limbaj nepotrivit şi condamnabil, cum ar fi aceste concluzii: „Toate ziarele editate de jidani, vor fi (a se observa punerea virgulei între subiect şi predicat, ca şi exprimarea neclară, nebuloasă, cu mari sincope de gândire logică!) în aparenţă de tendinţele şi părerile cele mai potrivnice, lucru care va trezi încrederea în ele şi va atrage în jurul lor duşmanii nebănuitori; aceştia vor cădea în cursă vor fi nevătă­mă­tori. Organele cu caracter oficial vor sta în rândul întâi. Ele vor veghea totdeauna asupra inte­re­selor sioniste, de aceea influenţa lor va fi aproape nulă” (p.111).

Un galimatias de cuvinte care se bat cap în cap n-am întâlnit demult decât în gândirea confuză şi reprobabil-vicioasă a celui care le mânuieşte, deoarece el înteţeşte spaima şi ura împotriva politicii poporului evreu, numit peste tot „jidan”, stârnind deruta în rândul cititorului, prin fraze ca acestea: „Calculele sioniştilor se întindeau cu deosebire asupra provinciei. Trebuiau aţâţate acolo nădejdi şi dorinţe potrivnice celor din capitală. Cetăţenilor provin­ciali li se va spune că acestea sunt nădejdile şi dorinţele adevărate ale provinciilor, deşi e lesne de înţeles că izvorul dezbinărilor nu porneşte decât de la Sion. Când, atâta timp cât jidanii nu se vor bucura de o putere deplină, vor simţi adesea nevoia de a înăbuşi glasul capitalelor prin acela al majorităţii, al poporului din provincii, care e pus la cale de către agenţii sioniştilor” (p.113).

Marea şi grava greşeală a ziaristului retrograd Nemecsek constă nu numai în eroarea de a confunda pe tată cu fiul, ci chiar în faptul că a încercat să scoată inofensive asemenea declaraţii aberante, şi să-l scoată basma curată pe preotul şi luptătorul naţionalist Ioan Moţa, care nu era vinovat de erorile de concepţie politică ale fiului său, mare prieten şi apărător al lui Zelea Codreanu, căsătorit cu sora acestuia, când îşi stoarce memoria de a inventa scuze inutile: „Preotul Ioan Moţa face o atentă analiză a acestor linii directoare privind ziaristica. Ideile principale care se desprind sunt două: înţelesul francmasonic al libertăţii aplicat îndeosebi asupra presei şi rolul acesteia care, stăpânită prin monopol de jidani, asigură domnia acestora. Presa, care astăzi este mijlocul de apărare al tuturor libertăţilor până la anarhie, va fi îngrădită atunci când va veni stăpânirea lor, făcându-se legi ce vor permite aceasta, întrucât libertatea, aşa cum o înţeleg ei în timpul domniei lor, este dreptul de a face numai aceea ce este îngăduit de legi. Anume, ei vor împiedeca controlul opiniei publice, care se poate face astăzi cu ajutorul tiparului, pe de o parte punând taxe mari asupra tipăriturilor de orice fel, iar pe de alta prin obligaţia ce o vor institui de a secere înainte de apariţia oricărei scrieri revizuirea ei de către autorităţi. Pin aceste mijoace vor reuşi ca tot ceea ce ar putea să le împiedece domnia prin trezirea opiniei publice, că nu vadă lumina presei. Până atunci ei au lucrat din răsputeri şi au câştigat peste tot majoritatea presei din lumea întreagă, ascultând de sfaturile date lor de toţi marii conducători ce i-au avut şi în primul rând de fon­da­torul „Alianţei Israelite Universale” (p.114). Dincolo de regimul precar al virgulelor, care-i este cu totul străin autorului, de exprimarea confuză şi rudimentară, Ştefan Nemecsek se lasă convins prea uşor de această puerilă propagandă antisemită şi trece cu arme şi bagaje în tabăra celor care au devenit adversarii poporului evreu. Fără să se disocieze de ideile puse în circulaţie de oficine şi tiparniţe dubioase, punctul lui de vedere îl incriminează la fiecare pas. Iată ce e în stare să debiteze mai departe:

„Protocoalele înţelepţilor Sionului pot fi privite de unii ca o carte de propagandă antisemită (şi chiar aşa este, spunem noi - n.n.), care dezvăluie complotul universal evreiesc ca un document istoric care a ridicat multe probleme, subiect de controverse interminabile sau ca o creaţie a unui serviciu secret”, autorul îşi propune chiar să reediteze cartea aceasta neghioabă, ca pe „o scriere care a jucat şi joacă un rol important în istoria lumii, considerăm de o deosebită importanţă traducerea şi prezentarea integrală pentru prima dată poporului român  a Protocoalelor, însoţite de comentarii, de către preotul Ioan Moţa” (p.116). Evident, un alt mod greşit de a pune problema, căci comentariile trebuie făcute în mod obligatoriu de către editorul actual, căci cele din trecut sunt false şi neavenite.

Cert e că a arunca asupra poporului evreu astfel de acuze în anul de graţie 2010, când Ştefan Nemecsek şi-a publicat cartea sa plină de inepţii, ni se pare nu numai o enormă nedreptate, dar şi o grosolană şi impardonabilă ofensă adusă poporului evreu, pe care îl batjocoreşte cu cuvinte şi sintagme luate dintr-o traducere legionară a fiului lui Ioan Moţa, însoţită nu numai de o greşită înţelegere a lucrurilor, dar şi de o imensă dezinformare şi încercare de ponegrire a acestui popor mult încercat. Considerăm că dl. Ştefan Nemecsek trebuie chemat de urgenţă să dea seama de erorile sale grave în faţa poporului evreu, şi, totodată, şi în faţa conducerii Uniunii Ziariştilor Profesionişti, pentru a fi judecat pentru nepermisele aberaţii şi atentate la deontologia profesională pe care le-a comis în cazul de faţă şi nu numai. Incultura sa crasă, combinată cu reziduuri clare de nostalgii antisemite, pune pe tapet modul aberant de comportament extremist, de sorginte nazistă, a unui gazetar care îşi face astăzi nestingherit de nimeni meseria de calomniator al unor importanţi jurnalişti şi oameni de litere din ţară, şi ducând în eroare autorităţile locale, în faţa cărora trece drept mare „om de ştiinţă” şi „scriitor”, pe bază de cărţi plagiate, fără nicio valoare documentară sau literară, care sunt promovate şi tipărite pe bani publici. În plus, fără să aibă căderea morală de a institui în numele breslei scriitoriceşti un premiu literar pentru tineret, el compromite iremediabil valorile morale şi estetice ale ţării. Invităm conducerea Uniunii Scriitorilor să-şi spună cuvântul în legătură cu această iniţiativă condamnabilă (deşi, din fericire, dosarul de accedere în Uniunea Scriitorilor a fost respins la filiala USR Alba Iulia, plagiatorul nereuşind să ajungă membru al USR), luată fără avizul forurilor competente. În ultimă instanţă, el nu face decât să continue politica sa nefastă de auto­pro­pagandă deşănţată şi total lipsită de temei, aducând grave pre­judicii de imagine adevăraţilor scriitori şi oameni de cultură care nu ignoră legile eticii şi nici normele deontologiei profesionale şi care se văd jigniţi de modul de comportament al acestui ilustru diletant şi poligraf jurnalistic. Disocierea publică de gestul condamnabil al acestuia se impune de la sine.

Prof.univ.dr. Mircea POPA