27.10.2008,  14:23:13 | 0 comentarii | 824 vizualizari
Paradoxul lui Bour: / Sã faci desene „aride şi reci” cu care sã imflamezi Securitatea
de Marian BARBU
Fişã personalã privind pe Bour Octavian, tehnoredactor la revista Steaua din Cluj- Napoca
Este nãscut la 5 august 1937 la Cernãuţi, grafician, domiciliat în Cluj- Napoca. Este membru P.C.R.. În diferite ocazii a fãcut comentarii tendenţioase, uneori chiar ostile, cu privire la regimul socialist, precum şi la politica internã şi externã a statului nostru. Susţine cã, datoritã mãsurilor luate în domeniul cultural-artistic, artiştii nu pot sã se afirme, fiind „îngrãditã” libertatea de creaţie şi realizare profesionalã. Prin natura profesiei, Bour Octavian se ocupã de prezentarea artisticã a revistei Steaua, semnând cu regularitate, în paginile de umor, diverse caricaturi. Poziţia şi concepţiile sale duşmãnoase cu privire la diverse aspecte ale politicii partidului şi statului nostru se materializeazã îndeosebi în lucrãrile sale de graficã, care au un caracter interpretativ, uneori chiar tendenţios. Astfel, în nr. 5/1971 al revistei Steaua, a publicat un desen în care pe o cruce formatã din douã creioane, este rãstignit un om, interpretarea datã fiind „încãtuşarea” scriitorului. Referindu-se la acest aspect, Bour afirmã: „Desenele mele, fãrã cuvinte, au marea calitate de a fi interpretate de fiecare om cum îi convine”. Din aceastã cauzã, foarte puţine lucrãri i-au fost oprite de la publicare. Pentru atitudinea sa duşmãnoasã, a fost chemat de mai multe ori de organele de partid şi atenţionat.
(Arhiva SRI, Fond „D”, dosar nr. 10.966, vol. 7, f. 347- Document reprodus în Cartea Albã a Securitãţii, Istorii literare şi artistice, 1969-1989, Editura Presa Româneascã, 1996)
 
Privitã retrospectiv, viaţa lui Octavian Bour seamãnã, din punct de vedere al „ascensiunii” sociale, cu datele dintr-un faimos banc dinainte de 1989. Într-o familie erau doi fraţi: unul era comisar de poliţie iar celãlalt ilegalist. Dupã 23 august 1944, când au venit la pute­re comuniştii, lucrurile nu s-au schimbat deloc. Fostul comisar de poliţie (burghezã) o ducea la fel de bine şi sub comunişti cum o ducea sub capitalişti. Avea, acum, o sluj­bã plãtitã gras şi cu muncã puţinã, o casã mare şi frumoasã repartizatã de la stat şi acces la magazinele speciale ale partidului. Ilegalistul o ducea la fel de prost. Era persecutat, mutat din loc în loc, anchetat de miliţia popularã, fãrã casã, fãrã slujbã, trãind de azi pe mâine.
Între cei doi fraţi are loc o inevitabilã discuţie lãmuritoare:
- În timp ce eu am fãcut puşcãrie, m-am bãtut cu agenţii Siguranţei, am îndurat toate mize­riile aşteptând sã vinã ai noştri la putere, tu tãiai şi spânzurai în poliţie. Acum, dupã ce s-a schimbat regimul, tot tu o duci bine iar eu trag, în continuare, mâţa de coadã. Cum îţi explici aceastã anomalie?
- Foarte simplu. Prost ai fost, prost ai rãmas. Pe dosarul meu scrie cã am un frate ilegalist iar pe al tãu scrie cã ai un frate care a fost comisar de poliţie. Al cui dosar e mai bun?
Schimbând ceea ce e de schimbat, povestea lui Bour - graficianul dintotdeauna al Stelei, are aceieaşi finalitate. Majoritatea foştilor sãi colegi de redacţie au fãcut, pe criterii ce ţin (şi) de situaţia descrisã în bancul de mai sus, cariere fulminante în noul regim. Doar Bour a rãmas sã facã şi azi ceea ce  ştie sã facã cel mai bine: sã dea luminã Stelei. Credem sincer cã pe lângã Steaua lui David, Steaua Polarã, Steaua lui Gigi Becali, OSIM-ul va fi nevoit sã înre­gistreze, ca marcã distinctã, şi Steaua lui Bour. El a fost, de când îl ştim, nu doar graficianul acestei reviste ci şi moaşa ei comunalã. Geanta sa voluminoasã şi, ulterior, computerul sãu cu gigamemorie au fost gazdele Stelei abia nãscânde. Pe vremea când apãruse Letraset-ul (o folie de plastic ce permitea transferul literelor de coala de hârtie) Bour îşi confecţionase, cu lama şi cu cutter-ul, şabloane perfecte ale unor litere pe care le vãzuse doar în cata­loagele strãine. Lucrul era anevoios şi buricele degetelor sale pãreau, pe atunci, o întretãiere de linii viguroase ca nodurile de cale feratã. Tatãl sãu a fost ceferist iar itinerarul vieţii fiului sãu a fost la fel de sinuos precum traseul oricãrui şef de garã angajat în a doua armatã a ţãrii. A fost mutat de ici-acolo, pânã când, în cele din urmã, fiul sãu şi-a întâlnit Steaua. Venit la facultate el a rãmas, dupã scurte popasuri la Muzeu şi la Fãclia, fidel - la fel ca Vasile Alecsandri- unei singure mari iubiri. (Dacã bardul de la Mirceşti o iubea pe Steluţa - cea plecatã în neagra veşnicie -, maestrul Bour o iubea pe ditamai Steaua - cea (re)venitã din neagra veşnicie!)
Trãind între scriitori, desenele lui Bour au avut, în mod firesc, teme literare. Ceea ce nu puteau spune, prin cuvinte, confraţii sãi din redacţie, Bour reuşea, de fiecare datã, sã punã punctul pe “i” fãrã a apela la Cuvânt. Orice redacţie e, la urma urmei, o reconstituire în miniaturã a Turnului Babel. Fiecare, pre limba lui, vrea sã ajungã la cer. Ironia sorţii face cã nici Scriitorul, nici Pictorul (aşa cum l-a vãzut Leonida Neamţu pe Bour într-un roman despre viaţa pãmânteanã de pe Steaua) ci Mutul (adicã omul care îşi trãieşte viaţa în absenţa cuvântului) comunicã lumii adevãrurile dezagreabile des­pre epoca în care a fost nevoit sã trãiascã. El nu apeleazã la cuvânt pentru a spune adevãruri fundamentale ci doar la liniile simple şi clare precum şinele de cale feratã. Acestea au bunul obicei cã te conduc la destinaţie fãrã sã ai impresia cã o fac în mod expres. Macazuri, inteligent dirijate, schimbã destinaţii şi destine. Bour, om furat de austeritatea peisajului de lângã cantoanele unde şi-a dus vea­cul bunul sãu tatã, ştie cã orice loc are frumuseţea şi adevãrul lui. Desenul lui Bour pare, la o primã vedere, arid şi rece. El are însã un mesaj atât de gene­ros încât poate ajunge, repede, la temperatura la care hârtia poate lua foc. Scriitorii au constatat cã la Fahrenheit 451 cãrţile ard. Desenele maestrului au inflamat Securi­tatea şi o antologie a de­se­nelor sale de dinainte de 1989 ar putea fi o cronicã sui-generis a unui sistem apus. Cre­dem cã o astfel de anto­logie ar putea da o altã imagine despre un po­por care a pãrut multora vegetal. Rezistenţa nu se face doar cu arma în mânã ci şi comunicând lumii cã rãstignirea celui ales se poate face, de cezari obtuzi, şi pe douã creioane puse în formã de cruce. Opera lui Bour e aluzivã la modul peren. Situaţiile constate de el ieri pot fi va­la­bile, vai, şi azi şi mâine. Pentru a nu se mai repeta e nevoie ca aceste radiografii în alb şi negru sã fie, grabnic, fãcute publice. Orice artist e, în principiu, „veşnic tânãr şi ferice”. Din pãcate, regulile vieţii de pãmântean nu ne îngãduie sã fim veşnici decât dupã ce trecem Dincolo. De aceea, apariţia iminentã a acestei cãrţi e un semn cã imagi­nea fugarã a perenitãţii artistului vertical o putem întrezãri  încã de pe acum.
Acesta este motivul pentru care vom încheia acest text critic într-un mod optimist, citând un poet de dincolo de Prut: „Grijile cresc/Toamnele cresc/Viaţa descreşte/Eu mã grãbesc/Tu te grãbeşti/El se grãbeşte!” (Dumitru Matcovschi - „Bucuraţi- vã!”).
P.S. Am scris acest text (destinat unei antologii de autor), vineri 24 octombrie, dupã trecerea maestrului Bour prin Petroşani. Era în drum spre Târgu Jiu unde, împreunã cu caricaturistul Mihai Boacã, urmau sã participe la un salon de caricaturã dedicat memoriei unui umorist local pe nume, cred, Ion Cãnã­vãu.
 Sâmbãtã, am fost la vernisaj, şi mi-a pãrut rãu, dupã foarte mulţi ani, cã Petroşaniul nu mai are un salon de umor grafic. Holul hotelului Gorj (de douã stele) s-a dovedit total impropriu unei manifestãri expoziţionale. Lucrãrile erau lipite, pe lambriuri, cu „scotch” producând serioase neajunsuri operei de artã. Pentru a putea privi desenele, publi­cul trebuia sã gãseascã o modalitate de a ignora canapelele şi mesele barului care erau strâns lipite de pereţii „expoziţionali”. Organizatorii nu au editat nici mãcar un afiş al manifestãrii iar despre un catalog care sã reproducã lucrãrile expuse nici nu mai putea fi vorba. Cei 15 expozanţi erau de la un nivel foarte înalt (Bour, Boacã & Bratu), onorabil şi pânã la unul demn de o gazetã de perete uzinalã. La vernisaj s-a vorbit foarte mult (şi alãturi de subiect) unui public compus din artişti, ziarişti şi epigramiştilor de la revista „Epigrama”. Publicul gorjean, vorba caricaturistului Şuţã Aurelian Iulius - SAI din Tg. Jiu, a lipsit cu desãvârşire. În concluzie: e bine cã existã asemenea manifestãri, e rãu cã se fac aşa. Ion Cãnãvãu nu cred cã ar fi fost mândru de isprava gorjenilor sãi.

 



Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.




Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, 
deschis la Banca Transilvania.

Payments through Paypal




Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  C창t fac 10 ori 2  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Pe aceeasi tema

Caricaturistul Ion Barbu nu se lasă. Vrea să schimbe la faţă Petrila. În acest sens, un nou eve[..]

11.04.2013, 22:33   |    0 comentarii
Îți dorești o presă liberă și independentă?
Alege să o susții!



* * *










* * *
Promovare
Catalog Sisteme Expo
0721 722227
Display-uri
Publicitare 2020
0721 722227
Promoţionale 2020
office [at] confortmedia.ro
0721 722227





Publicitate
Newsletter