29.01.2014,  21:40:41 | 0 comentarii | 965 vizualizari GALERIE:     FOTO    
Alţii despre noi / Marian Boboc: Jalea (erotică a) viului
de Ziarul Vaii Jiului
Anul trecut, distinsul critic Gheorghe Mocuţa a publicat la Editura „Tracus Arte” incitantul (şi muncitul) volum „Printre nouăzecişti. Profil de etapă”. Printre nouăzeciştii cărora le-a dedicat câte un profil critic, Gheorghe Mocuţa a reţinut şi un poet din Valea Jiului: 
Marian Boboc. Reproducem pentru cititorii ZVJ cele scrise despre poetul petroşenean, capitol intitulat „Marian Boboc: Jalea (erotică a) viului”. 
 
Suspendat între două realităţi
 
Marian Boboc este un tânăr delicat, cu rezistenţă de miner. În Valea Jiului aceste calităţi sunt necesare pentru un scriitor, mai ales pentru un jurnalist implicat în viaţa trepidantă a acestei Văi a Plângerii. Şi în ceea ce scrie are apucături miniere, adică nu se supune vreunui canon, ci e un anarhic. Cu primele două volume de versuri, De-a iubirea (1994) şi Prima putere în pat (1996), Marian Boboc a intrat în tagma poeţilor bănuiţi că, pe urmele unor redutabili optzecişti, au erotizat excesiv universul liricii nouăzeciste. Simplă coincidenţă, pentru că Boboc e un ins original şi nu cade atât de uşor în capcana locurilor comune. Vitalitatea minieră, verbul frust, predispoziţia pentru revoltă îl recomandă drept un creator interesat de ieşirea din tipare. Am putea să adăugăm şi o anumită slăbiciune pentru poezia lui Dan Giosu. Suspendat între două realităţi („a poemului şi cea pur şi simplu”), poetul o alege pe cea palpabilă, care îl aruncă în postura de păgubos, de supărat pe lume şi de nonconformist eroic.
Principalele teme care răzbat în poezia sa sunt erosul, boema şi viaţa în Vale (viaţa şi mizeria subteranei), în varianta hard. Volumul Timpuri grele femei uşoare, 2002, ilustrează din plin acest program, cu imagini şi scene şocante, de o expresivitate provocatoare. Volumul este o adevărată performanţă, după alte două volume cu tematică erotică, văzută dintr-un unghi foarte diferit de colegii săi de generaţie.
Iubita lui Marian Boboc suferă o transformare violentă, pe măsura vremurilor grele prin care trece (femeia uşoară), silită să se adapteze condiţiei din Vale. Carmen la ce foloseşte femeia este portretul femeii triste şi singuratice, surprinse în imagini contrastante:
„stai tolănită transpiraţia ţi se scurge/ printre sânii plictisiţi un firicel de sânge/ izvorăşte din buza-ţi cărnoasă/ poemele zac în dezordine pe masă/ / priveşti prin geamurile murdare/ gunoierii containerele pline de vată/ soarele abia de se mai vede în zare/ ca în turner albumul tău preferat de artă/ / pe funinginea geamurilor scrii declaraţii/ amoroase/ scrii jurnal transcrii decepţii/ la lumina putredă reflectată de oase/ răsfoieşti o carte de contracepţii”.
 
Stăpânul şi robul femeii
 
În ciuda lascivităţii, ea nu e un obiect al dorinţei, şi nu oferă un spectacol al senzualităţii ca la Emil Brumaru: e o femeie primitivă, barbară, asemănătoare femeii bacoviene care cântă târziu în cafeneaua goală pentru o ceată boemă de visători. Fie că se numeşte Mărie, Erji, Carmen sau Admira, femeia uşoară e prietena beţivilor, iar pântecul ei e ca un „oraş părăsit/ mângâiat de amor/ ca nisipul de val”; ea e femeia-saltea, „femeia pricepută-n fiţe” care uneori îl refuză pe poet, femeia lascivă destinată plăcerilor, dar şi durerii. Dincolo de portretul fizic, poetul schiţează cu pricepere nuditatea metafizică, dincolo de care pândeşte moartea:
„trupul ei miroase a înger şi ploaie/ ţoalele se scurg în epidermă/ epiderma se scurge în oase/ oasele se topesc în sânge/ sângele e liniştit tăcerea eternă/ se-ascunde-n alcoovuri porcoase/ inscripţii de trunchi de copac/ printre gratii/ vezi moartea cu baticul pe cap/ lustruind crucile”.
Observator lucid al vieţii de noapte şi al subteranei populate cu proscrişi şi rataţi, poetul confecţionează un discurs fragil, fragmentat, cu aspectul unui cântec sughiţat de beţiv sau sub forma unor „manele vesele şi triste”, ale unor „triste” de la Lupeni ce conţin aluviunile şi reziduurile unei fiinţe decăzute.
Paralel cu ritualul erotic al seducţiei şi al împreunării, în centrul căruia stau femeia uşoară şi poetul boem, are loc o contagiere erotică dinspre cuplu spre semeni şi lume. Dragostea instinctuală şi partida de sex erotizează elementele: „pământul se lasă mângâiat de apă”; „cartierul se întoarce pe partea cealaltă”, culminând cu excitarea gradată a oraşului: „oraşul strănută/ oraşul se excită/ oraşului i se scoală/ oraşului i se rupe/ oraşului i se culcă”. În ritmul acestui discurs gâfâit, actul sexual e un preambul al morţii; cu cât e mai disperată, cu atât fiinţa se agaţă mai mult de viaţă: „ţi-am mângâiat pulpele/ o degetele mele tremură/ încă//  carnea ei a putrezit/ carnea ta e mâncată de viermi// nuferii îi poartă departe cocorii// cu obrajii mâncaţi de vărsat/ se plimbă agale moartea/ şi râde”.
Se profilează o interesantă fiziologie a amorului în care fiecare atingere, fiecare mângâiere, fiecare gest, provoacă reacţii în conştiinţa poetului, modificându-i în mod paradoxal percepţia şi orizontul de aşteptare. Încercarea poetului de a se metamorfoza într-o reptilă are la bază tot o pornire instinctuală legată de dorinţa de a scăpa „de toate organele omeneşti”. Finalul primului ciclu pe care l-am analizat până aici, numit boemele de la „café 72”, e o apoteoză a amorului ca replică la cuplul Baudelaire – Jeanne Duval:
„te pipăiam bodlăreşte te pipăiam/ tu îmi trăseseşi mănuşa sexului/ peste deşce/ / oh jeanne oh duval nu mă mai strânge/ / atâta de mult/ nu mai am mână nu mai pot să exult/ am glumit/ je ne suis pas baudelaire/ est-ce que je ne suis pas baudelaire”.
În poemul negrul ciorapilor descoperim universul pestilenţial în care convieţuiesc, alături de femeia uşoară, şobolanul şi îngerul. Sexul femeii devine o cutie de rezonanţă în care „se aud bărbaţi plângând”, iar „negrul ciorapilor acoperă cerul”. Imaginea morbidă e completată de puroiul care „invadează subsoluri/ după subsoluri”. Nuditatea dezvăluie o imagine a păcatului,  a instinctului satanic; dragostea devine împreunare animalică:
 „din întunericul împreunării/ sar aşchii de lumină/ putredă/ / sătui şi irişii se odihnesc/ privirea se dilată veştedă/ dar crapă/ / fâşii de sânge negru dintr-odată/ bucăţi de carne veche/ curg pe apă/ / în contra curentului/ corăbii cu pânze de piele/ urcă/ în galerii de aer sufletul/ se surpă”.
Portretul femeii de stradă nu e un prilej de explorare a universului intim, ci, dimpotrivă, un motiv de explorare a reflexului social al adaptabilităţii sufletului feminin în vremurile tranziţiei.
 
Un nou continent amoros
 
În Manele vesele şi triste refrenul unui cântec ţigănesc e folosit pentru a ilustra câteva clişee autobiografice realiste, îmbogăţite cu experienţe groteşti şi cu proiecţii simbolice ale propriului destin:
„o viaţa mea/ printre rataţi şi ratate/ bolnavi incurabili leproşi vagabonzi/ pierde-vară mucoşi târâturi curve/ târfe femei frumoase pe care/ le ungeam pe sfârcuri cu mir/ cântând/ Doamne milueşte-ne/ viaţa mea o/ roasă de molii găurită ca/ steagul româniei la revoluţie/ în fiecare zi mă trezesc cu/ dorinţa de a penetra sau/ -pur şi simplu-/ de a de a de a/” etc.
Poemul tristele de la lupeni încheie pe un ton compătimitor-ironic volumul lui Marian Boboc, un volum de excepţie care ne propune o nouă mitologie amoroasă sau, cum subliniază poetul Ion Mureşan „o Erotică blând-demonică” în care „poetului i-a izbutit amestecul: biciul şi surâsul sunt expuse în aceeaşi vitrină”: „hai să ne-ntâlnim la 80 de căşi/ să ne iubim în grădiniţele  din spatele lor/ ca gavroche şi josefina// mai trăgând o raită de amor/ chiar pe strada oficianţilor/ cu casele-i încăpătoare/ pentru dragostile lupenene/ trăite ori nu// vom face lumină din praful/ străduţelor din ştefan/ vei fi mărie (de agop) ori erji/ voi bea cucută/ tu sirop şi//  vom privi prin geamurile aburite/ picturile de la galeriile de artă/ iosif tellmann/ vom simţi istoria cum minte”.
O poezie care ne relevă un poet pe cât de modest pe atât de talentat, al cărui destin literar este atât de legat de Vale şi de viaţa minerilor. Demersul său exprimă toată Jalea Viului de care e capabil un suflet sensibil şi e păcat că în confuzia generală a valorilor şi în actuala conjunctură creată în urma mineriadelor, poeţii din Vale sunt în continuare marginalizaţi. Nudurile provocatoare, ironic-lascive ale graficianului Adrian Cerchez ilustrează ca o mănuşă intenţiile poetului.
Gheorghe MOCUŢA


Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.




Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, 
deschis la Banca Transilvania.

Payments through Paypal





Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  C창t fac 5 ori 4  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Pe aceeasi tema
Într-o seară din acel fierbinte decembrie 1989, doi dascăli de ţară, gorjeni, soţ şi soţie, puţin obezi, s-au nimeri[..]
07.01.2015, 19:52   |    0 comentarii
Despre pasiunea d-lor Tiberiu Kelemen şi Dumitru Puşcaşu am mai avut prilejul de a glosa. Iată că cei doi distinşi domni (de[..]
29.01.2014, 21:50   |    0 comentarii
Daniel Antohe s-a născut la 18 noiembrie 1983 în Petroşani şi este absolvent al Lic[..]
29.01.2014, 21:46   |    0 comentarii
Îți dorești o presă liberă și independentă?
Alege să o susții!



* * *

* * *










* * *

Promovare
Catalog Sisteme Expo
0721 722227
Display-uri
Publicitare 2020
0721 722227
Promoţionale 2020
office [at] confortmedia.ro
0721 722227





Publicitate
Newsletter