29.01.2014,  21:46:17 | 0 comentarii | 1247 vizualizari
Daniel ANTOHE / Un peşte destul de mare
de Marian BOBOC
Daniel Antohe s-a născut la 18 noiembrie 1983 în Petroşani şi este absolvent al Liceului de Informatică şi apoi al Facultăţii de Litere a Universităţii „Constantin Brâncuşi”. Crede că literatura ar trebui să reflecte vremurile în care scriitorul a trăit, că trebuie să scrie pentru societatea vremii sale şi pentru oamenii vremii sale, fără a uita că, dacă scriitorul îşi face aşa cum trebuie treaba, poate nici vremurile viitoare n-au să-l uite. Pentru a-i verifica crezul literar vă oferim un fragment din romanul său „Un peşte destul de mare”. Pe care aşteptăm să-l vedem tipărit. 
 
 Fragment de roman
Nu era destul că se înăsprise alergând dintr-o parte în alta a Văii, chinuindu-şi coloana la volan, amânând termene de pro­cese, împrumutând sau luând bani împrumut, şi acum trebuia să intre la închisoare. Cu trei ani înainte, Ocu îi spusese că trebuie să fii căutat şi să primeşti pachete, şi că ţigările şi plicurile de cafea erau acolo ca banii.
Sâmbătă dimineaţa coborâse din maşină lângă buldozerul cu foarfecă de fier şi îi lăsase celui mai bătrân dintre muncitorii halei vechi şapte milioane. În seara dinainte, picioarele sclerozate ale bateriei de cărămizi se îndoiseră până la pământ, şi, la capătul dinspre şosea al ruinelor fantomei de fier forjat şi zgură industrială, hardughia îngenunchease ca un elefant colosal care îşi aşteaptă vizitiul. După ce rămăsese câteva minute, în timp ce utilajul tăia barele de metal prin cimentul căzut pe pietriş, se întorcea înapoi, pe şoseaua care taie dintr-o parte în alta bucăţile de turn şi halele fără ferestre şi acoperişuri ale fostului combinat. În maşină îl năpădea melancolia, din cauza vibraţiei roţilor şi a climatizării când era singur, în oraş, şi ţepii luminoşi ai vitrinelor îi împungeau retina, şi acum, pe şosea, printre copaci, în timp ce scheletul mastodontului se profila pe orizontul geamului din dreapta. În oglinda retrovizoare începuse să semene cu Iuliu Cezar, din cauza cheliei şi a aerului glacial.
După Revoluţie, combinatul se împărţise în mai multe societăţi şi cumpărătorii vânduseră toate utilajele. Ranij cumpărase cele două turnuri de cărămizi şi depozitul care încă mai stătea în picioare fără nicio piesă înăuntru şi materialele de construcţii, fierul, cuprul, grinzile de oţel şi cărămizile refractare rămase se împuţinaseră fiindcă muncitorii încărcaseră în rabe aproape tot şi ţiganii din satul de lângă şosea furaseră restul cu căruţele.
Când se întorcea acasă târziu, vedea de pe şosea, prin noapte, ţevile şi parapeţii care urcau spre cer, blocurile de cărămidă, picioarele descărnate ale abatajelor suspendate şi, din loc în loc, grămezile de moloz şi smoală. Lu Sin aminteşte de regina care a născut un lingou de metal – lui Ranij îi trebui o secundă ca să vadă, acuplată la unul din capetele de fier forjat care străpungeau zidurile halei, o femeie. Şi-o imaginase blondă, înfiptă triumfal în ţeava care se răsucea din acoperiş, coborând până jos, într-o copulaţie suprarealistă de ţesut organic şi metal rece.
Abia a doua zi află că Ocu – potrivit cu silaba africană care-i devenise, după contragere, nume – dăduse banii ca să oprească un dosar de evaziune fiscală. Ranij ar fi trebuit să primească jumătate din ei, fiindcă era o datorie de doi ani şi i-ar fi pus deoparte, ca un avans din banii cu care avea să se întoarcă în Norvegia. Ocu însă trecuse prin închisoare, şi vânduse casa părinţilor de lângă Arad, ca să oprească actele la timp. Seara, în restaurantul de după parc, fostul puşcăriaş avea să dea de băut şi să danseze meniaito, aruncând din când în când câte o aluzie la îndemânarea lui, după ce agenţii fiscali îi găsiseră facturi false şi chitanţe lipsă în garsoniera în care avusese sediul unei firme de exportat lemn.
Ranij intră în camera în care dormea nevastă-sa şi luă telefonul, uitat sub ceasul de pe noptieră. Vorbise cu Ocu, şi, peste douăzeci de minute, pleca către Haţeg, după douăsprezece milioane pentru patru oi vândute unui ţigan bogat din oraş. Nu era departe de benzinăria de la intrarea pe centură. Nepotu-său era de negăsit şi abia terminase de vorbit cu cumnată-sa la telefon, presupunând că ar fi într-unul din oraşele mari din vest. Ştiau că îşi vânduse chitara şi am­plificatorul ca să poa­tă vagabonda şi Ranij se gândise că o femeie îi impingea nepotul spre turpitudine, chiar dacă se putea să i se fi întunecat pur şi simplu mintea.
Mare şi negricios ca un dulap, Ocu îl aştepta, cu maxilarul strâns şi ochii inegali, lângă biserica din Haţeg. Mâncase doi hamburgeri la chioşcul din mijlocul orăşelului împrejmuit de rezervaţia naturală pentru zimbri. Ranij nu venise singur, fiindcă unul dintre oamenii căruia îi datora bani îl găsise în parcarea din faţa benzinăriei şi i se suise în maşină şi nu lipsise mult să se urce singur la volan. Ranij nu voia să-i dea banii, fiindcă basculantele de nisip şi sacii de agregat pe care le-ar fi cumpărat i-ar fi adus două mii de euro pe deasupra, dacă îl amâna încă două săptămâni.
Ocu nu îşi găsea locul. Trecuse din faţă pe scaunul din spate al maşinii şi se întorsese, din mers, înapoi. Încercă să-l ajute pe Ranij să-l facă să înţeleagă pe creditorul inoportun că putea să-i lase numai o parte din bani, numai că nu era deloc convingător. Ranij se întorsese cu spatele la el, gândindu-se că băutura – doisprezece ani băuse, chiar şi în închisoare – îl adusese la incoerenţă.
Înainte să treacă Paştele, Ranij încercase să semneze un contract pentru reparaţiile unei bucăţi de şosea, la ieşirea nordică a Văii. Intrase în biroul contractorului, despre care se zvonea că îşi cumpărase un elicopter pe care îl închiria din când în când, şi, cu paharul de băutură în faţă, îi propusese să-i plaseze în chirie un excavator şi trei rabe. Subprefectul îl refuzase, explicându-i cordial că rabele sunt prea vechi şi preţurile prea ridicate. Abia la sfârşit, când Ranij îi lăsă un plic pe masă cu banii pe care-i primise de la primăriile din Vale, fiindcă organizase patru spectacole de hip-hop, omul căzu de acord şi îi luă excavatorul pentru trei luni.
Încercase apoi să vândă o hală unde avea spaţiul de depozitat cauciucuri folosite şi fier vechi. Clădirea era ascunsă, undeva în drumul spre defileu, peste un pod aproape rupt, la capătul drumului pe jumătate asfaltat care urca către casele ţărăneşti ridicate din eternitate pe dealurile Văii. Paznicul de noapte, căruia îi lăsa bani şi ţigări, murise lovit de tren într-o noapte, fără ca poliţiştii să afle ce căuta la un kilometru de ghereta în care moţăia de obicei. Apoi ţiganii îi furaseră firele de cupru din hală şi luminile de afară şi paznicul cel nou începu să bea la fel de mult ca ultimul.
Când avusese bani, după ce cumpărase două garaje de rabe, camioane şi betoniere, îi cheltuise cu Argentoiu şi Osia şi încă doi-trei cunoscuţi care aveau firme în oraşul din Vale. Unul dintre ei fusese la închisoare şi Ocu se simţea legat de el, povestind ore întregi întâmplări din celulele supraaglomerate. Oricât ar fi fost de absent, Ranij trebuise să ţină pasul şi să bea, înspăimântat la gândul că ceilalţi ar putea crede că nu e frecat de viaţă. Nu-i plăceau distracţiile şi de fiecare dată trebuise să bea mult la început, pentru ca apoi să se lase purtat prin Vale, cu tot felul de maşini, prin baruri, cluburi şi pizzeri.
În prima zi când venise în Vale, în ’82, cerul se deschisese într-o stupoare albăstruie, cu câţiva funigei dansând în aer, ca niciodată în depresiune. Ranij rămăsese, mormântal, în faţa uşii Universităţii de unde trebuia să iasă inginer minier. Se descurca cu bursa primită şi îl cazaseră într-unul din căminele de băieţi ale Universităţii şi timpul liber şi-l petrecea cu colegii, pândind pe geamurile pătrate studentele din căminul de fete la duş. Oamenii credeau că e ungur, apoi sas, şi chiar şi lui i se părea că numele lui avea mai degrabă sonuri neerlandeze decât norvegiene, şi poate că, la urma urmei, nici norvegiene nu erau. Drumul din Vijlkeborg în Vale nu fusese însă de ajuns ca să-i dizolve biluţa de sticlă colorată a melancoliei pe care o purta în stomac, şi făcea excese ca să nu ghicească nimeni cât de neobişnuit era. Prietenii lui din Vale visau să ajungă tocmai de unde venise el, şi, după ce se obişnui cu locurile, îi fu ruşine să le spună că era fericit în Vale, fiindcă putea arăta chipul lui cel nou, mai solar.
                                    *****
Înainte de prima înfăţişare la proces, într-una din serile în care fiică-sa avea pneumonie, înfofolită în pat, norvegianul pierduse câteva milioane la cărţi, acasă la Argentoiu, directorul minei de peste calea ferată. În seara de dinainte se îmbrăcase şi ieşise cu nevastă-sa în oraş, şi, după ce o dusese acasă, rămase la masă cu Ocu şi cu ceilalţi până dimineaţa. Se îngrăşase de la bere şi fiindcă niciodată nu ţinuse cont de lucrurile pe care le mânca – tocane, ciorbe, mici cu muştar, cârnaţi, şi, la pizzeria de lângă agenţia imobiliară din centru, spaghete şi pizza.
Îşi lăsase maşina în faţa casei şi pornise pe jos, spre terasa de lângă şcoala primară din centru, fiindcă nu strânseseră încă scaunele, chiar dacă mirosul toamnei fusese adus de vânt în oraş. La început ruginiseră frunzele, în parc, şi sălcile dintre blocurile din spatele primăriei se scuturau. Cel mai rece era în Aeroport, cartierul sudic al oraşului, rămas cu numele după ce Luftwaffe amenajase o pistă cu hangar, în timpul războiului, şi în Colonie, cartierul botezat după ce austro-ungarii aduseseră primii mineri cehi, unguri şi slovaci, începuse să se lase ceaţa peste casele apropiate de râul de munte care străbătea Valea. Norvegianul se aşezase pe scaunul de plastic al terasei, care imita o împletitură de trestie, aşteptându-l pe Argentoiu, rotindu-şi neliniştit privirea în sus, de-a lungul şoselei principale care străbătea oraşul, numărând apoi geamurile blocului turn de peste drum, primul de lângă primărie.
După ce vânduse maşinile dintr-un garaj şi un scripete de mină curăţat de rugină, vopsit şi apoi trecut prin acte ca nou, îşi cumpărase o maşină mai scumpă. Nopţile şi le pierdea iar cu Argentoiu şi Ocu, într-o pâclă de fum de ţigară cu miros de alcool. Uneori Ocu aducea femei, coborând cu jeep-ul panta unuia din cartierele sărace ale oraşului, până când descoperiseră că Argentoiu avea numerele de telefon ale unora mai scumpe şi mai frumoase.
Îşi cumpăra haine sport, chiar dacă nu fusese sportiv. În Vijlkeborg era un club de karate şi echipă de handbal, dar lui începuseră din liceu să-i placă mai mult cărţile. Citise Hamsun, Sigrid Undset şi Ibsen, şi apoi Dostoievski. N-ar fi ştiut nici el să spună de la cap la coadă povestea emigrării lui; se hotărâse să fugă din oraş, cu iluzia că ar găsi oriunde un loc unde să fie mai puţin încolţit decât acasă. Până la urmă uitase literatura şi termină cu note mari la fizică şi matematică, şi, la sfârşitul unui Septembrie, nerăbdător, plecase.
După ce băuseră fiecare câte două ceşti de cafea, Ranij şi Marius Argentoiu se despărţiseră, şi norvegianul îl sună pentru a treia oară pe Cruce, fiindcă avea nevoie de doi oameni care să-i descarce un transport de anvelope uzate în hală.
Pe jumătate ţigan, Cruce reuşise să se însoare cu o româncă din unul dintre cătunele de pe dealurile Văii. Fata stătea cu el seara pe uliţa care traversa satul şi, în câteva nopţi, ieşiseră până în oraş şi el o adusese înapoi cu taxiul. Se certa zilnic cu părinţii fiindcă îşi găsise un ţigan şi îi trântiseră uşa în nas după ce se mărită cu el, luând împrumut bani pentru slujba de la biserică.
Cruce îşi deschisese un chioşc cu hamburgeri în staţia de microbuz de la ieşire din oraş, după ce împrumutase de la Ranij jumătate din bani. Făcuse box şi scăpase ca prin urechile acului de o noapte în arest, după ce părinţii unei minore chemaseră poliţia, fiindcă, înainte să se însoare, umbla prin liceele din oraş, obligându-i pe băieţi să-i plătească cafelele şi pipăind toate fetele trecute de patrusprezece ani. Când îl cunoscuse pe Ranij, începuse să-şi acopere tatuajele pe care le expunea, îngâmfat, în tricouri de baschet.
În ultima vineri din Septembrie, după ce Ranij îi dăduse banii, Cruce, care se alesese cu porecla fiindcă la şaispezece ani îşi tatuase o cruce pe ceafă, se luase la bătaie cu trei ţapinari în cea mare cârciumă din Aeroport, o clădire din bolţari la parter şi lemn la etaj, unde se strângeau băutorii de pe strada mare a cartierului, pe lângă sărăcimea care venea pentru un pahar ieftin din Şerpărie, de la capătul oraşului. Cruce îi ceruse unuia dintre tăietorii de copaci banii pentru o maşină de lemne pe care trebuia să o încarce la pădure, şi omul, beat, îi răspunsese în doi peri. A doua zi, Ranij reuşise să-i împace la o sticlă de tărie, şi îi dădu pe mână lui Cruce una din rabele lui ca să coboare lemnul.
Norvegianul îşi promisese să pună deoparte zece la sută pentru orfani şi bătrâni dacă avea să fie bogat. Nu era credincios, dar se simţi încrezător după ce semnase un contract cu Dumnezeu, de parcă şi-ar fi asigurat casa sau maşina. Pe stradă întindea bani cerşetorilor - în faţa bisericii, unuia cu picioarele întoarse – şi, după ce mijlocise o vânzare de pădure în munţii care înconjurau depresiunea Văii, îl întâlnise pe Cruce, în faţa casei din cătunul de la intrare pe defileu şi îl întrebase dacă ştie să mânuiască o drujbă. Avea două fete şi vara cosea şi întorcea fânul pentru mâncare. În zilele în care intrau bani în casă, nevastă-sa cumpăra legume din vecini, carne şi brânză. Seara, când nu era mâncare, striga la fete şi le lovea până adormeau şi, după ce Ranij le adusese primul salariu, femeia plânsese fiindcă le văzuse mâncând.
*****
Casa norvegianului fusese ridicată pe prima încreţitură a dealului care începea după cele două cvartale din spatele primăriei şi continua să urce, creastă peste creastă, ca o reamintire a faptului că munţii nu erau departe. Locuinţele de aici fuseseră aşezate departe una de alta, din cauza terenului şi a înclinării, şi când norvegianul venise în a lui, mutându-se după Revoluţie dintr-un apartament cu două camere, încă putea să vadă, pe geamul uneia dintre cele cinci ale casei, pompa veche de apă, rămasă în picioare de pe vremea când întreaga stradă nu era legată la reţea. Când deschidea geamul din faţă dădea peste acelaşi acoperiş de garaj înnegrit cu smoală, şi, la treizeci de metri mai jos, de mica stradă care trecea printre blocurile oraşului şi locuinţele de pe deal, şi geamul din bucătărie se deschidea spre mica livadă a vecinului, şeful pieţei. Ca să intre cu maşina până în curtea casei trebuia sa facă un ocol prin dreptul pompei şi s-o ia la dreapta, fiindcă dinspre oraş panta era prea abruptă şi nu avea niciun rost ca primăria s-o asfalteze.
Toată săptămâna, Ranij încercase să afle cine îi deschisese dosarul de faliment fraudulos şi, în afară de fisc şi Migan, inspectorul din Vale, înţelesese că mai trebuie să fi fost cineva din capitală. Norvegianul îşi spuse că nimeni nu voia să-l ducă neapărat pe el la închisoare, şi că anchetele porniseră după ce opoziţia începuse să guverneze, la alegerile din August.
În Iulie inventase nişte cifre şi apoi declarase falimentul, cu garajele goale; se gândise că dacă nu fura el, atunci furau alţii. Era neatent când era cu Ocu sau Argentoiu; nu ajungea acasă zile întregi; visa la Vijlkeborg şi cum la bătrâneţe o să poată arunca o punte spre copilărie, abolind anii pierduţi în mica republică bizantină. Uneori ascultase Reich şi Glass, dar ani la rând fusese prea ocupat ca să mai încerce să audă altceva decât ritmurile naive şi refrenele barbare ale radioului.
Despre Maria aflase mai întâi că avea cel mai comun nume din România. Apoi, în ultimul an de la Universitate, începuse să o caute acasă şi să iasă cu ea în oraş. La început, îl amuzaseră toate prevederile pe care şi le luau românii fiindcă era străin, şi, până la urmă, rămase dezgustat de Securitate şi ţara unde toată lumea trăia ca o muscă într-o pânză de păianjen. Ajunsese în Vale în voia sorţii şi înţelegea ca n-o să se întoarcă niciodată acasă bogat, ca un explorator – cel mai la îndemână îi fusese să spună “viking” – care vine, cuceritor, înapoi, şi solicită tăcut respectul celorlalţi. Suit pe cofrajul de beton care încercuia copacii, strigase, în ’89, “jos Ceauşescu”, în faţa primăriei, deşi pe atunci uitase că ar vrea vreodată să se întoarcă acasă.
Adunase primii bani închiriind basculante din Maramureş în Vale, şi, peste cîteva luni, Volkswagen-uri noi Regiei Huilei şi directorilor minelor din Vale. Ocu îi adusese, peste câteva săptămâni, un camion de haine din Germania şi Ranij le scoase la vânzare în consignaţiile nou-deschise în oraş. Oprise două costume pentru fiică-sa, care atunci începea să meargă la şcoală.
*****
Rupt de lume, norvegianul completa facturile pe care trebuia să le ducă notarei a doua zi. Se împlinise un an de când socru-său se spânzurase ca să scape de chinurile unui cancer la oase şi nevastă-sa îşi chemase rudele la pomană. Când îl găsiseră pe tatăl Mariei atârnând de uşa băii, Ranij îi plătise preotului uneia din parohiile din oraş pentru o înmormântare creştinească, în locul slujbei pentru sinucigaşi.
Ţineau masa acasă, ca să nu cheltuiască banii prin restaurante. Ranij întârzie, fiindcă cumpărase nisip în Colonie, cartierul de la capătul oraşului în care sărăcia mirosea a chibrit ars, în aerul muced al caselor dărăpănate de lângă râu. Îşi amintise că, cu câteva dimineţi înainte, un copil de opt ani din Colonie se spânzurase fiindcă nu mâncase nimic cinci zile – Ocu clătinase din cap când îi povestise, şi Ranij întrezărise printre gene fiordurile placide ale Norvegiei.
De rudele neveste-sii nu se apropiase deloc ani la rând. Ţinea totuşi la nepotu-său, fiindcă ştia că îşi petrece nopţile citind şi mânuieşte chitara electrică. În anii de după Revoluţie ajunseseră până la el ştiri despre criminalii şi incediatorii de biserici din black metal-ul norvegian.
Când se ridicară de la masă, Ranij îl împrumută pe cumnatu-său cu cinci sute de euro, scrâşnind din dinţi, fiindcă fiecare ban dat putea să însemne alte zile pierdute până când o să poată pleca spre casă. Calcula mereu şi ştia că dacă ar fi vândut tot ce avea, ar fi strâns destui bani, fără să fie bogat. Spectrul închisorii era încă departe, fiindcă atâţia care ar fi trebuit să fie acolo reuşiseră să scape. Peste încă două zile Septembrie se termina şi trebuia să meargă la fisc pentru declaraţii, unde ştia că Migan, cu cămaşa apretată şi cravată, aştepta să calce unde era gheaţa mai subţire.
Argentoiu îi promisese până seara şaizeci de saci de etanşanţi aduşi din Austria, aşa că plecă de acasă şi numără în maşină banii pe care trebuia să-i plătească pentru material. Încercase, câteva săptămâni la rând, să vândă un distilator de acizi roşu, ascuns în hala de lângă defileu, printre anvelope. Cineva furase aparatul dintr-o uzină de lângă Baia Mare şi în Vale se auzise destul de repede că se căuta un cumpărător. Ranij şi Ocu plecară după un mecanic la blocurile de lângă piaţă, fiindcă aparatul trebuia verificat. Norvegianului nu-i dăduse prin cap că ar fi atât de scump, tocmai fiindcă era furat. Plăti jumătate din bani şi se înţeleseseră să lase restul unui cumnat de-al vânzătorului, care stătea în Dimitrov, cartierul vechi al oraşului, cu blocuri de cărămizi roşii vopsite în culoarea muştarului.
Mecanicul puse maşinăria pe picioare şi o cuplă la curent. Utilajul porni şi Ranij se gândise că s-ar putea duce la poliţie, după ce văzuse seria ştearsă cu şmirghel şi lovituri de ciocan şi îl lăsase pe Ocu să-i dea de înţeles că trebuia să-şi ţină gura.
La o fermă de lângă oraş, o fostă proprietate a statului, Ranij călărea uneori dintr-o toană, amuzându-se să se vadă cu apucături de mare burghez, după ce Argentoiu îi făcuse cunoştiinţă cu proprietarul, un ungur. Norvegianul îi ştia deja chelneriţele, fiindcă Oszep avea un fel de cupolă de circ, restaurantul cu cea mai neobişnuită arhitectură din Vale, unde vindea găleţi întregi de mici cu bere. Era la o aruncătură de băţ de chioşcul cu sandwich-uri al lui Cruce, la ieşirea dinspre nord a oraşului.
Restaurantul arăta ca un clopot uriaş, nu fiindcă Oszep fusese excentric, ci pentru că îl ridicase pe locul unui fost abator. Din cauza înălţimii clădirii, aruncaseră patru carpete imense cu reclame la bere de la primul etaj până jos, în stradă. Se aşezau la masă şi jucau remi cu cunoscuţii din restaurant, doi poliţişti şi câţiva patroni de consignaţii. 
Seara, după ce mâncară, Maria se apucă de aerobic în camera ei şi fiică-sa ieşi în oraş, în timp ce, întins cu capul pe tăblia patului din dormitor, ameţit de fumurile propriei digestii, norvegianul citea nimic altceva decât Scrisorile Persane.
Înainte să iasă serile cu Maria, Ranij fusese îndrăgostit de fiica izolată a unei mame geloase şi resentimentare, Estera. Femeia murise imediat după Revoluţie, când Ranij, angajat al uneia dintre exploatările miniere ale Văii, îşi purta încă melancolia scandinavă printre blocurile cenuşii ale unuia dintre cele mai mari bazine carbonifere din estul Europei.   
Maică-sa o crescuse băgându-i în cap să nu dea doi bani pe bărbaţi şi să fie întotdeauna prima care îi minte. Câştigase concursul de frumuseţe al studentelor din anul întâi, şi maică-sa, care fusese părăsită de tatăl Esterei după ce o născuse, văzu în sfârşit că frumuseţea fiică-sii culege lauri. Îi repetase că trebuie să se mărite cu cineva mare din Partid şi ea ştiuse că trebuie să fie aşa, fie din lipsă de personalitate, fie din oportunism. Până la urmă, Ranij o ceruse în căsătorie chiar în toamna lui ’84, în zilele în care expulzase o tenie de trei metri şi Estera îl refuzase scurt, fără să-i dea vreun motiv. Ocu, căruia darul beţiei îi dăduse încă de pe atunci obiceiul de a alambica cuvintele, era plecat la pescuit în Deltă.
Revoltat de ambiţiile femeii care voia să-şi vadă fiica măritată cu unul suit mai sus pe roata norocului, Ranij se închisese în casă trei zile, mâncând într-una şi schimbând optsprezece casete cu filme traduse din limba engleză în aparatul video, până când medicamentele îşi făcură efectul şi viermele ieşi în closetul de la veceu. 


Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.




Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, 
deschis la Banca Transilvania.

Payments through Paypal




Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  C창t fac 2 ori 3  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Pe aceeasi tema
Într-o seară din acel fierbinte decembrie 1989, doi dascăli de ţară, gorjeni, soţ şi soţie, puţin obezi, s-au nimeri[..]
07.01.2015, 19:52   |    0 comentarii
Despre pasiunea d-lor Tiberiu Kelemen şi Dumitru Puşcaşu am mai avut prilejul de a glosa. Iată că cei doi distinşi domni (de[..]
29.01.2014, 21:50   |    0 comentarii
Anul trecut, distinsul critic Gheorghe Mocuţa a publicat la Editura „Tracus Arte” incitantul (şi muncitul) volum &bd[..]
29.01.2014, 21:40   |    0 comentarii
Îți dorești o presă liberă și independentă?
Alege să o susții!



* * *

* * *










* * *

Promovare
Catalog Sisteme Expo
0721 722227
Display-uri
Publicitare 2020
0721 722227
Promoţionale 2020
office [at] confortmedia.ro
0721 722227





Publicitate
Newsletter