02.12.2008,  15:44:10 | 0 comentarii | 411 vizualizari
Valentin Taşcu a plecat sã ne judece arta de sus
de Ziarul Vaii Jiului

Inima scriitorului Valentin Taşcu a cedat. În dimineaţa zilei de 27 noiembrie la Târgu Jiu. Au rãmas îndureraţi familia, cu o fetiţã micuţã, studenţi de la Universitatea “Constantin Brâncuşi” din Tg. Jiu, unde era decan, şi marea familie a scriitorilor din orice domeniu şi zonã, fiindcã Valentin Taşcu s-a manifestat în toate domeniile artei cuvântului şi a întreţinut relaţii de frãţietate cu o mare parte a acestora, dar şi cea a oamenilor de teatru - el fiind un critic imparţial şi cu mare dragoste pentru actori.
Valentin Taşcu s-a desfãşurat în domeniul culturii române cu o forţã demnã de o instituţie şi nu ne ferim sã spunem cã, dupã ’89, a fost o adevãratã instituţie. De aceea, pierderea sa înseamnã încetarea unor largi desfãşurãri de forţe culturale şi un gol imens în cultura românã.
Valentin Taşcu şi-a împletit viaţa şi creaţia criticã de teatru aproape patru decenii cu viaţa şi manifestãrile teatrale ale tuturor teatrelor din ţarã; mai apropiat fiind de cele din Transilvania. În ultimul deceniu, îndeosebi dupã mutarea sa de la Cluj-Napoca la Tg. Jiu, s-a apropiat foarte mult de cele trei teatre situate pe Jiu: Teatrul Dramatic “Ion D. Sîrbu” Petroşani, Teatrul “Elvira Godeanu” de la Tg. Jiu şi Teatrul Naţional “Marin Sorescu” Craiova. Avea în lucru o carte, Teatrul “de din Vale”, despre spectacolele Teatrului din Petroşani.
Ultima datã a participat la manifestãrile sãrbãtoririi a 60 de ani ai Teatrului din Valea Jiului (la o sãptãmânã dupã acestea ne-am întâlnit cu el în Petroşani, era împreunã cu regizorul de teatru Nicu Ursu şi actorul-poet George Drãghescu de la Teatrul “Elvira Godeanu”. Ca niciodatã, am depãnat timp de douã ore amintiri din anii tinereţii noastre culturale, poate şi unde ceilalţi doi convivi erau unul prea tânãr şi altul venit de peste Prut. Sau cine ştie!?… În locul acelei discuţii dãm mai jos interviul anterior pe care i l-am publicat în cartea Camera cu pereţi de oglinzi, 2006.)
Acum, oamenii din Teatrul Dramatic “Ion D. Sîrbu” din Petroşani şi colectivul sãu de conducere sunt profund marcaţi de trecerea în luminã a criticului şi scriitorului Valentin Taşcu, fiindcã au pierdut un prieten şi un susţinãtor adevãrat.
Cãrţile sale îi vor fi pãstrate la loc de cinste.
Dumnezeu sã-l odihneascã în pace!
Dumitru Velea

VALENTIN TAŞCU -
 „BÃI, VOI AICI V-AŢI NÃSCUT, DAR AICI EU N-AM MURIT!”

În Valea Jiului scriitorii sunt veniţi din multe zone ale ţãrii. Doar Ion D. Sîrbu este nãscut la Petrila, Corneliu Marcu Loneanu la Lonea, iar tu la Petroşani. Casa pãrinţilor tãi, pare-mi-se, era în spatele Judecãtoriei Petroşani. Vorbeşte-mi despre acel timp şi loc, importante pentru cele spirituale, fie prin repetarea lor în memoria ta afectivã, creativã, fie prin nevoia de revenire prin Valea Jiului.
- Pânã la venirea pe lumea scriitorilor a lui Mihai Dragolea, am fost absolut singurul membru al Uniunii nãscut chiar în Petroşani - curiozitate. Dar chiar dacã acum suntem doi şi probabil vor mai veni şi alţii, oricum rãmân şi nu cred cã voi fi egalat prea curând, singurul membru al Uniunii Scriitorilor, al Uniunii Artiştilor Plastici şi al Uniunii Teatrale nãscut în acest straniu oraş din Vale. Totul, vorba lui Topârceanu, “absolut din întâmplare”. Tot “absolut din întâmplare” am crezut cã am ajuns şi în Târgu-Jiu. Evident, chiar gorjenii, acest “popor” grozav de xenofob, cum altul nu mai e printre naţiile române, m-au tot întrebat şi se întreabã ce-am pãţit de am lãsat un Cluj eminamente cultural şi occidental, unde aveam o situaţie înfloritoare (director de editurã, preşedinte al PD, cercetãtor ştiinţific la o instituţie foarte academicã) pentru a mã stabili în acest Gorj care mai mult a exportat personalitãţi decât a importat. La întrebarea lor suspicioasã, nu am avut alt rãspuns decât “pãi sã vedeţi cã şi eu sînt dupe Jii, adicã de la Petroşani!”. Am aflat şi eu de ce, abia de vreo doi-trei ani dintr-o povestire a mamei mele, Dumnezeu s-o odihneascã. Ea m-a întrebat ce am avut eu de-am rãtãcit la Târgu-Jiu. Neavând eu un rãspuns clar, mi-a explicat ea, ca o tainã ce o ţinuse pânã atunci neatinsã. Zicea ea cã era vreme de rãzboi, ea fiind obligatã sã se refugieze la câteva zile dupã cedarea Ardealului, la 15 ani, din motive lesne de înţeles (mai clar: la ordinul administraţiei maghiare de a veni tot şcolerul la işkoalã cu o cocardã roş-alb-verde, muma mea a greşit puţin douã culori şi a fost înscrisã pe lista de lichidare a honvezilor, la Cluj). S-a refugiat noaptea peste deal, la Turda, de unde a ajuns la Simeria, unde l-a întâlnit pe… tata. El era un “şef” de 40 de ani, elegant şi bogat (fiu de moşier din Buzãu, vecin de avere cu Marghiloman), dar total cãsãtorit şi cu un copil de 7-8 ani, dar plecat de-acasã din diverse, neimportante motive. Mama, fecioarã nevinovatã, a cãzut în mrejele curtenitorului şi astfel a apãrut embrionul din mine. Numai cã tata, om totuşi cu doxã, a început sã bâiguie, ba cã e rãzboi, ba cã e primejdie, ba cã una-alta, adicã sugera sã fiu lãpãdat. Mama, femeie de-acu cu fricã de bãrbat şi încã de pãrinţi, punând la socotealã şi deosebirea de caracter de exact 22 de ani, a acceptat treaba, cu toate riscurile, pentru cã era pe vremea lui Antonescu, cel care dãduse exact ca şi mai târziu imitatorul sãu împuşcat la Târgovişte un decret cu întreruperea de sarcinã. Era deci dificil, dar o prietenã de familie, Clãtici pe nume (fiul ei Gabriel a fost ceva şef pe la mine şi cred cã mai trãieşte la Deva), a zis cã ştie el o doctoriţã care face asemenea intervenţii, pe bani mulţi, vezi-bine. Iar doctoriţa respectivã, Sãrãcãceanu pe numele ce a apucat sã-şi aminteascã mama, se afla, unde-anume decât la… Târgu-Jiu. S-a fãcut deci deplasarea, cu banii în taşcã. Numai cã socoteala din Petroşani nu s-a potrivit cu cea din Târgu-Jiu: mama, copilã fiind, de nici 19 ani, când a fost sã fie la locul faptei, ori din teamã, ori din ruşine, ori din pãrere de rãu, s-a apucat sã smiorcãie. Atunci, minune, doctoriţa, în loc sã se enerveze şi sã urgenteze operaţia şi sã umfle banii, cum fac mai toţi ginecologii, a apucat sã se mileascã de fetiţã şi i-a zis cã de-i pare rãu, atunci mai bine sã mã pãstreze. Abia dupã ce am aflat treaba asta, am avut un rãspuns mai tare la întrebarea gorjenilor ce caut eu pe-aici: “bãi, voi aici v-aţi nãscut, dar aici eu
n-am murit!” - şi am şi trântit un poem straşnic pe tema asta. Astfel se explicã faptul cã mã simt bine în Gorjul acesta ostil şi nebunatic, în care n-au rezistat nici austriecii, şi am sentimente deosebite pentru Petroşani, pentru casa de pe Maleea unde m-am nãscut la 23 ianuarie 1944, într-o cãmãruţã ca vai de lume, cu mobile improvizate, precum şi pentru biserica de lângã Tribunal, nouã pe atunci, unde m-au botezat Valentin (era pe atunci la modã actorul Rudolf Valentino).
Existã o imagine din copilãrie care
s-a dezvoltat în propria creaţie, precum copacul mitic din somnul Împãratului?
- Ce imagine sã-mi fac? Am pãrãsit Petroşanii la nici o jumate de an de existenţã, ca sã ajung la Arad exact în timpul bombardamentelor americane. În afarã de ce am povestit şi creat mai sus, nimic altceva, decât forţa aerului prim respirat, pe care l-am reabsorbit şi la 14 ani, când am revenit pentru prima oarã în oraşul natal. Acum compensez, pentru cã trec tot cam la douã sãptãmâni prin oraş, fie cu trenul, fie pe şosea şi mã opresc mai ales la Teatru, dar şi la cârciuma aia din lemn din piaţã, unde e mâncare bunã şi de regulã chelneriţe arãtoase.
Ce personaj din copilãrie îţi stã în faţã, cu chipul neşters? Dar în fundul conştiinţei? Dar în strãfundurile milenare ale inconştientului? Crezi cã ai vreun complex? Ai reuşit prin jocul sãu sã-l dejoci, depãşindu-l? Povesteşte ultimul vis.
- Rãspunsul clasic şi frumos tras din condei este, desigur, “chipul de neşters al mamei”. Dar, cum bine zici, acesta este mai degrabã de pãstrat în strãfundurile conştiinţei, ca aerul prim respirat de care vorbeam. De fapt imaginea care m-a obsedat a fost aceea a bunicului meu, pe care nici… nu l-am cunoscut. Era nãscut la 1850 şi a fost erou de la 1877, prilej cu care a primit pe câmpul de onoare toate decoraţiile pe care le-a pomenit şi Alecsandri în portretul lui Peneş Curcanul (Constantin Ţurcanu, cu care bunicul Tãnase s-a şi fotografiat în 1928, la Cernãuţi, la întâlnirea de cincizeci de ani a eroilor supravieţuitori). Era boier şi cu o poveste de viaţã pe care am şi descris-o în romanul meu Miluta publicat în 2004. Decoraţiile şi fotografiile lui le-am moştenit de la tata şi mã uit la ele cu mai mare admiraţie decât la operele şi trofeele mele, care nici nu sunt puţine. Ultimul meu vis? Un dezastru: mi se furase absolut totul: bagaje, bani, acte, maşina. Cred cã este o reminiscenţã a unui episod din 1988, ce s-a petrecut la fel, mai puţin maşina, pentru cã eram cu trenul la… Paris.
Şcoala unde ai fãcut-o? Liceul? Facultatea? Ai un dascãl, sã zic aşa, care ţi-a arãtat lumea? De pildã, Ion D. Sîrbu avea un cult al dascãlilor. Şi ce dascãli a avut! Blaga, D. D. Roşca, Liviu Rusu, Onisifor Ghibu ş.a. De ziua lui Liviu Rusu, el lua flori din Craiova şi împreunã cu soţia plecau cu trenul la Cluj pentru a-l cinsti pe dascãl. Eu îi întâmpinam în gara din Petroşani şi-i salutam. Schimbam câteva cuvinte - Sîrbu pleca cu lacrimi în ochi, mai departe, spre Dascãlul sãu. Şi când se pregãtea sã moarã, trecând prin dureroasa încercare a cancerului, spunea cã se duce la Dascãlii sãi care îl aşteaptã dincolo, ca pe un brav soldat al Limbii Române, care n-a cedat.
- Şcoalã am fãcut peste tot: în Maramu’, în Cluj, la Constanţa, şi am terminat-o la Alba Iulia, tot din întâmplarea cã tatãl meu, fiind inginer constructor de cãi ferate, mã preumbla din garã în garã: 11 şcoli în 11 ani.
Apoi am fost student la Cluj, unde am mai stat pânã la 55 de ani, când m-am fãcut, zic eu, gorjan (ei, şi acum dupã şapte ani “de-acasã”, sunt tot “viniturã”, cum zic ardelenii). Da, fãrã îndoialã, am dascãlii mei de suflet. Într-o carte de-a mea de Studii literare (2002) am introdus un capitol final intitulat Trei, în care am fãcut portretele celor trei dascãli pe care i-am admirat şi pe care îi iubesc: Ştefan Munteanu, profesorul meu de latinã şi de gramaticã de la Liceul “Horea, Cloşca şi Crişan” din Alba Iulia, cel care mi-a schimbat soarta din eminent matematician în nu ştiu nici acum ce fel de filolog, care din fericire încã e în viaţã, la Timişoara unde a fost prorector, Iosif Pervain, cea mai sclipitoare minte ce am cunoscut-o, profesor la Universitatea din Cluj şi Mircea Zaciu, cel care mi-a acceptat iubirea doar cu puţin timp înainte de a muri. Sigur cã da, merg din când în când pe la mormântul lui Pervain şi aprind lumânãri, mai ales cã se aflã la doi paşi de cel al pãrinţilor mei în Cimitirul Central din Cluj, dar nu am ajuns încã la Oradea, unde a vrut sã se îngroape Zaciu.
Cum ai debutat? Despre începuturile literare ale tale.
- Se pare cã am debutat cu o poezie în ziarul “Unirea” din Alba Iulia, în 1958, dar n-am reuşit niciodatã sã gãsesc numãrul respectiv. Eram poetul oraşului, am ajuns preşedintele Cenaclului Literar din oraş (am vocaţie de preşedinte: am fost preşedinte de unitate de pionieri, preşedinte de bloc, preşedinte de jurii, preşedinte al PD Cluj – întrebaţi pe Emil Boc şi pe ministrul Hãrdãu, foşti colegi de politichie –, preşedinte de consiliu de administraţie, preşedintele Filialei Gorj a Uniunii Artiştilor Plastici şi alte “comitete şi comiţii”). În “dezeseul” meu Elogiul penibilului, am pomenit cum am ratat cariera de poet şi astfel am ajuns sã debutez în critica literarã, la Tribuna din Cluj, unde m-a chemat sã scriu o recenzie despre… gorjanul Vasile Bãran, amicul de o viaţã Constantin Cubleşan. A fost o zi magnificã, 6 iunie 1968, “ziua cea mai lungã” din 1944, când cu debarcarea în Normandia, ziua în care a fost împuşcat Robert Kenedy, zi în care, când m-am vãzut cu numele pe afişul Tribunei, am crezut cã plutesc şi cã toatã lumea a devenit a mea. Peste o sãptãmânã am primit suma uriaşã de 33 lei, dar din care am servit la o grãdinã de varã împreunã cu un prieten câte patru mici şi câte douã beri – incredibil, dar micul costa 1 leu şi berea vreo 3, şi cred cã am mai şi rãmas cu ceva mãrunţiş.
Eşti critic literar şi de teatru, în ultimul timp manifestat ca poet. (Parcã ai scris şi o carte Poezia prozei?). Pentru ce formã de manifestare a spiritului crezi sau eşti convins cã te-ai nãscut şi pe care o practici? (Eu, de pildã, m-am nãscut pentru sculpturã.) Sã fie o viclenie geneticã a spiritului?
- Şi eu pentru muzicã, a fost treaba pe care am fãcut-o cu cea mai mare plãcere, am fost cântãreţ de muzicã uşoarã vreo cinci ani de studenţie.
La 17 ani m-am dus sã încerc la Conservatorul de muzicã din Cluj, împreunã cu colega mea de liceu, bunã pictoriţã, care mi-a devenit apoi prima soţie. Eu am vorbit şi am dat o probã cu Alexandru Fãrcaş, fost rector, actualmente directorul Operei Române din Cluj. M-a ascultat, a zis cã e bine, dar cã vocea nu-mi era formatã încã şi cã sã revin peste doi ani, cã sigur voi intra (era câte un loc pentru fiecare voce la admitere). Dar mi-a fost fricã de armatã, aşa cã în drum spre garã am oprit pe stânga la Filologie şi am intrat, deşi concurenţa era uriaşã. 5,5 pe un loc, iar eu, ca şi fiu de intelectual, fost “burghezo-moşieresc”, am concurat abia pe 30% din locuri, restul (adicã grosul) fiind rezervate pentru fiii de muncitori şi ţãrani – copiii de aşa-zişi intelectuali picau cu 8, iar odraslele clasei muncitoare “conducãtoare” intrau cu câte un 5 tras de pãr. La scris sunt de aceeaşi pãrere cu Caragiale: când vãd o foaie de hârtie goalã, îmi vine sã vãrs. Şi cu toate aceste am scris câteva bune mii de pagini, multe dintre ele netipãrite în volume. Mi-a mai trecut din greaţã când am trecut la maşina de scris şi în sfârşit la calculator. Toatã viaţa mi-am dorit o maşinã în care sã vorbesc, cãci sunt un tip oral, iar ea sã scrie pentru mine.
Vorbeşte-mi despre cãrţile tale. Despre experienţa liricã, de „limbaj mixt”, de verseuri; despre cea de traducãtor…
- Ar trebui sã scriu o carte întreagã la aceastã întrebare. Dar am un rãspuns foarte scurt: îmi ador cãrţile înainte de ale scrie, le urãsc când le scriu, mã încântã când apar şi mi-e teamã de ele dupã aceea. Mai bine m-am simţit ca traducãtor. Am tradus câteva romane din francezã, am fãcut o antologie de poezie cubanezã, am mai tradus din ceva bulgari. Munca e mai grea, dar dupã apariţie nu-ţi mai e teamã, poţi da vina pe original. În rest, despre cãrţile mele contemporanii nu se prea exprimã, nici nu le prea citesc. Am un public destul de numeros, dar care nu se ocupã şi cu… critica literã. Dar am încredere deplinã în postumitatea mea, m-am şi resemnat în acest sens. O sã-mi dai dreptate peste vreo 50 de ani, pentru cã şi cu tine e cam la fel. Cartea mea de mare dragoste e de poezie şi se cheamã Şcoala morţii şi e scrisã dupã o experienţã de moarte, fiind eu “pe lumea cealaltã”, vorba lui Eminescu, vreo 20 de minute. Cine a cetit-o, a rãmas, fãrã exagerare, mut “ca o lebãdã”, dar noroc cã n-au fost prea mulţi aceştia, altfel am fi fost o ţarã de surdo-muţi (de fapt şi suntem, dar din alte motive).
În care erou de basm, din mitologie, religie, literaturã şi artã crezi cã te regãseşti? (Exceptând asemãnarea exterioarã cu Marx. Chiar, ai studiat Capitalul? Este o operã neterminatã, care vorbeşte despre drama spiritului în confruntarea cu necuprinsul, fie el al lumii materiale şi social-economice. Se aseamãnã cu multe zbateri ale unor mari creatori şi artişti, şi cu o dimensiune româneascã a spiritului. Întrebarea este în parantezã, dar nu trebuie neglijatã, datoritã zgomotelor din stradã. Când eram student, am scris un articol despre cãrţi vechi şi rare ale bibliotecii Liceului N. Bãlcescu din Craiova. Mi-a atras atenţia acolo Capitalul adus din biblioteca Brãtienilor – era studiat, subliniat cu roşu şi cu foarte multe adnotãri.)
- Da, semãn uneori cu Marx, când eram mai tânãr (“şi la trup curat”, vorba poetului din La Baaaad) semãnam cu Creangã, dar eu mã complac în ideea de Fidel Castro. Tocmai sunt în curs de definitivare a unui roman despre el, am fost în Cuba cinci sãptãmâni (nu “în balon”, ci chiar la Havana), l-am vãzut fulgurant în primul Crãciun acceptat de Cuba comunistã în 1994, intrând în Catedrala din Havana la braţ cu… Maradona. Am fost întrebat de Ruxandra Cesereanu într-un interviu, de unde aceastã afecţiune a mea pentru acest dictator de fapt. I-am rãspuns cã e un om deştept, fermecãtor, mare actor şi cã atâta vreme cât Ernest Hemingway, Gabriel Garcia Marquez şi José Saramago (care imediat dupã ce a primit Premiul Nobel s-a dus la Havana, la Fidel), nu mi-ar displãcea deloc sã intru şi eu “cu voia dumneavoastrã ultimul – ca sã citez din clasici – pe lista” aceasta. Cum sã nu fi citit Capitalul? Numai în România, care şi-a decapitat pânã şi cei doar patru regi, nu e citit şi nici n-a fost. Mai demult am zis cã ar fi fost mult mai umilitor pentru membrii CC al PCR, în frunte cu celebrul lor conducãtor sã fie puşi la un examen de marxism, unul filozofic nu din citate politicianiste. Nu ştiu dacã ar fi trecut nici chiar Ştefan Andrei, ceva mai deştept decât alţii. Poate doar Mircea Maliţa. Tot ei înjurau Biblia, acest roman de aventuri superb, fãrã sã o fi citit.
Cãrei legi a vieţii te-ai supus, şi cãreia, nu?
- Nu-mi plac legile de nici un fel, sunt ezitante (ceea ce e legal într-un colţ al lumii e ilegal în altul şi invers), sunt… nedemocratice. Le-am respectat doar pentru cã n-am avut încotro, dar multe dintre ele le-am şi încãlcat cu bunã ştiinţã. Mi-am formulat eu însumi o lege, pe care nu cred cã am încãlcat-o decât involuntar: sã trãiesc în aşa fel încât sã nu deranjez pe nimeni. Am reuşit, dar destul de des chiar asta i-a fãcut pe unii sã nu încapã de mine. Cel mai puţin cred în moralã: e pretutindeni falsã, constrictivã.
Aceeaşi întrebare referitoare la artã?
- Nici în artã nu existã legi. Mai ales cã de mai multe ori am avut impresia cã arta, cea a scrisului cel puţin, vine din dicteu, cineva, nu ştiu cine, te pune la treabã şi-ţi toarnã în urechea sufletului cuvinte, pe care, n-ai încotro, trebuie sã le transcrii (cum va fi pãţit şi Mahomed cu Coranul). Nu demult, la Budapesta, chiar în clãdirea Centrului Cultural Român, unde am dormit, am… visat douã bune poeme, pe care, trezindu-mã imediat, am avut timp sã nu le uit şi sã le trec pe… curat. Chestia m-a uimit cel mai tare chiar pe mine.
Ai fost o perioadã de timp cercetãtor la Academia Românã, filiala Cluj. Cu ce te-ai ocupat?
- La Cluj, la Institutul de Lingvisticã şi istorie Literarã “Sexstil Puşcariu”, unde am lucrat dupã absolvire şi scurta armatã începând cu 1 februarie 1967, m-am ocupat cu… cititul de romane, mai bine de 30 de ani. Nu-i nici o glumã: viaţa de cercetãtor este independentã şi-ţi lasã şansa de a munci ce vrei tu. Împreunã cu ceilalţi colegi ai mei, toţi, critici de meserie, am convenit sã realizãm un Dicţionar cronologic al romanului românesc de la începuturi pânã în 1980 (tipãrit de Editura Academiei, dupã alţi 20 de ani şi premiat de Uniunea Scriitorilor în 2004), aşa cã am citit aproape 2000 de romane, partea mea de epocã, am rãsfoit critica lor din reviste şi cãrţi – nu cred cã existã vreo meserie mai frumoasã ca asta, sã fii plãtit ca sã citeşti romane. Am continuat cu un Dicţionar al romanului tradus în româneşte, publicat în 2005 şi iarãşi premiat de Asociaţia scriitorilor din Cluj.



Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.




Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, 
deschis la Banca Transilvania.

Payments through Paypal




Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  C창t fac 6 ori 9  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Pe aceeasi tema

„BÃI, VOI AICI V-ATI NÃSCUT, DAR AICI EU N-AM MURIT!” (4)
Alte titluri, funcţii: Membru al[..]

05.12.2008, 19:36   |    0 comentarii

Inima scriitorului Valentin Taşcu a cedat. În dimineaţa zilei de 27 noiembrie la Târgu Jiu. Au rãmas îndureraţi fami[..]

04.12.2008, 19:02   |    0 comentarii

Inima scriitorului Valentin Taşcu a cedat. În dimineaţa zilei de 27 noiembrie la Târgu Jiu. Au rãmas îndureraţi fami[..]

03.12.2008, 16:53   |    0 comentarii
Îți dorești o presă liberă și independentă?
Alege să o susții!



* * *










* * *

Promovare
Catalog Sisteme Expo
0721 722227
Display-uri
Publicitare 2020
0721 722227
Promoţionale 2020
office [at] confortmedia.ro
0721 722227







Publicitate
Newsletter