22.12.2008,  15:11:44 | 0 comentarii | 497 vizualizari
Povestiri cu Moş Crăciun
de Mircea ANDRAȘ

Un lup alergând în noapte

Iarna năzuroasă bufnea de afară, rupându-şi gâtul printre troiene, iar cerul plumburiu se uita câş la cei câţiva copii care târâiau la deal săniile grele, ca să le poată da drumul apoi, să zburde la vale. Nu mai mingea de mult şi vântul se lua la întrecere cu timpul printre copacii zgribuliţi, ale căror ramuri îmbârligate te făceau să o iei la fugă cât vezi cu ochii (şi prin pâcla care sta să se aşeze peste tot, nu puteai vedea prea multe). Copiii se agitau în dorul lelii, vroind care mai de care să le facă celorlalţi câte o figură năstruşnică, să le meargă buhul. Dar se pare că inspiraţia nu rea funcţiona la ora aia şi orice tentativă era sortită eşecului. Sus, foarte sus, aproape de culme, se auzeau distinct urletele lupilor şi fiorii de frig se împleteau cu cei de teamă, de nu mai ştiai unde încep unii şi unde se termină ăilalţi. De fiecare dată, ăia mici tresăreau şi se opreau din orice câteva fracţiuni de secundă, ca apoi să continue joaca, cu şi mai multă îndrăzneală. Alior era, de când se ştia, şeful lor de necontestat. Şi asta nu pentru că ar fi fost mai curajos sau mai arătos ca ceilalţi, ci pentru că avea un fel aparte, al lui, de a fi, o caracteristică asupra căreia nimeni nu-şi pusese în gând dă insiste. Şi de data asta el interveni cu aerul lui sfătos ca să nu mai urce săniile atât de sus, fie din cauza pâclei, fie din cea a lupilor, care uneori se apropiau destul de mult de localitate. Între timp părea că s-ar fi înserat, cu toate că încă nu era nici măcar ora cinci. Din vale, luminile satului răzbăteau cu greu până la ei şi fără îndoială Moş Crăciun urma să apară pe uliţa întroienită, tras de renii lui fără număr şi cu veşnicul sac, totdeauna plin, în spate. Alior încetă brusc să mai viseze. Pe panta dealului, ultima sanie care venea de sus, aproape plutea pe pârtia aproape înghiţită de întuneric. Dar ceea ce văzu în spatele saniei, alergând aproape de ea, îl făcut să scoată un ţipăt uşor. Un lup. Sur, mare şi fioros. Salturile lui te speriau mai mult decât înfăţişarea. Cei din sanie începură să ţipe sinistru, sau cel puţin ala i se păru lui şi la prima curbă sania se răsturnă pe-o parte, revenind pe tălpi odată cu pierderea încărcăturii. Puştii se rostogoliră ca nişte bulgări de zăpadă, nemaiavând acum putere nici măcar să mai ţipe. Dar, lucru ciudat, lupul nu se oprise ci fugea în continuare după sania goală, nescăpând-o din ochi, Şi atunci Alior realiză realitatea iminentă: sania venea exact spre el. Şi odată cu ea şi lupul. Înlemni. Da’ nu mult. Pentru că în clipa următoare o luă la fugă de rupea pământul. Era un fel de a spune, pentru că pământul era adânc îngropat în zăpadă. În faţa lui, satul părea atât de departe încât aveai impresia că-ţi trebuie o viaţă să ajungi până acolo. Dar Alior n-avea la îndemână decât câteva secunde. În spate se auzea gâfâitul lupului şi băiatul nu mai realiză unde calcă. Drept pentru care se împiedică de o cioată şi se dădu de-a rostogolul, imaginile schimbându-se alternativ: cer, copaci, zăpadă şi iar de la început. Până la urmă se opri. Exact la marginea unei gârle îngheţate. Auzea apa cum curge pe sub gheaţă, pentru că se făcuse linişte. Simţi ceva aplecându-se deasupra lui. Se strânse îngrozit. Era lupul. Dar ăsta începu să-l lingă. Nu mai auzise chestia asta în povestirile celor mari. Şi îndrăzni că deschidă ochii. Timid. Cu încetinitorul. Şi-atunci în văzu. Era Julbas, câinele vecinului, despre care toată lumea spunea să înainte fusese lup. Îl privea cu ochii nerăbdători să înceapă joaca. Doar nu pentru asta fugise el atâta pustie de drum? Alior întinse mână şi-l  strânse în braţe. Câinele schelălăi de plăcere. Noaptea se lăsase de tot. Dinspre sat veneau zgomote bizare. “Hai odată, Alior, că te prinde Moş Crăciun pe drum!” - îi strigă un copil alergând pe lângă el înspre luminile din depărtare.

Cu crai şi tradiţia, alături
Crescusem mare. Cel puţin aşa spuneau toţi cei din jur. Şi trebuia să-i cred. Pentru că erau oameni mari şi cu greutate. Aşa, cel puţin, credeam eu. Veneau sărbătorile şi parcă niciodată iarna nu fusese mai frumoasă. Petrică Androne, unul din prietenii mei cei mai buni, mă luă de un nasture şi mă trase deoparte. “Măi, acesta, tu ştii în câte cazuri consideră momârlanii că au ajuns bărbaţi?”. Nu ştiam. Potrivit previziunilor lui nici n-aveam de unde să ştiu. “În trei cazuri, conchise el, precizând: când te însori, când te ia la armată şi când mergi cu craii. Vrei să fii bărbat?”. “Îhî“, i-am răspuns, nici nu se punea problema. Prietenul mea a făcut un bulgăr de zăpadă şi a ţintit, aşa ca să nu stea în loc, o pasăre în zbor. Biata pasăre n-a fost de acord cu ideea şi a zburat, bulgărul nimerind, cu o precizie matematică, unul din geamurile nanei Maria, care s-a făcut zob (geamul, nu nana Maria). După un minut de reculegere mi-a strigat “hai” şi-a luat-o la fugă, cu mine în spate (undeva în spatele lui), de abia ne-am putut opri , după câteva sute de metri (că drumul era în pantă). “Ai să fii Melchior”. Hotărî el, gâfâind şi scuturându-şi zăpada de pe bocanci. Şi aşa (brusc şi dintr-odată) am ajuns crai. Şi când te gândeşti că altora le trebuise câţiva ani ca să ajungă până acolo. Afară era o zi cu soare (soare cu dinţi, dar nu prea conta) de te făcea să te plimbi fără nicio noimă, dar eu am venit întins la bunica, cunoscut fiind faptul că ea le făcea costumele la toţi ceilalţi crai, şi am întrebat-o în ce culoare o să fiu. “În albastru, mă băiete. Da’ tu nu eşti crai. N-ai niciun pic de vlagă şi dacă bate-un vânt ca lumea (de ăsta de iarnă) de ia cu totul de pe aici!”. N-am cedat nici în aparenţă măcar şi bunică-mea, care era foarte influenţabilă (în special de mine) se puse pe treabă şi îmi făcu cel mai frumos costum din toate timpurile (e bine să mai şi exagerăm câteodată - cred şi eu, aveam pile, nu ca ceilalţi). Partea încălţării s-a dovedit a fi puţin mai aparte, trebuind musai cizme de piele, chiar şi numai închiriate. Dar nu s-a găsit niciuna pe măsura mea. Trăiam pe picior mic. Aşa că am obţinut, cu greu, o dispensă: eram (singurul) acceptat cu bocanci. Deşi erau ferm convinşi că le stricam socoteala cu ei. Ceamai grea problemă a fost cea a coifului, pentru împodobirea căruia bunica a lăsat fără bijuterii mei mult de jumătate din neamurile ei, de sorginte feminină. În ceea ce mă priveşte, optimismul meu începuse să dispară. Coiful cântărea vreo trei kilograme şi atârna al naibii de greu şi costumul era atât de subţire că trecea frigul prin el ca prin brânză. Dar plecasem totuşi la luptă. Trebuia s-o duc mai departe. Iarna mergea înainte. Mai romantică, mai de toată praştia şi noi trecuserăm la repetiţii, la gura sobei, unde Feri-baci era şi regizor şi scenarist şi maestru armurier. Excelam şi eu în ceva. Şi anume în dicţie. Aveam o dicţie impecabilă (cred şi eu, aveam toţi dinţii la mine) şi recitam foarte frumos. Atunci am fost încântat, dar mult mai târziu, când un poet de renume a specificat că poeţii cu adevărat buni recită prost, n-am mai fost atât de entuziast. În fine, a venit şi ziua cea mare (mai precis, noaptea cea mare) şi proaspăt echipaţi ne-am îndreptat spre casa primei noastre colinde. Noaptea de Ajun putea să înceapă! Rezolvasem problema frigului, îmbrăcând pe sub costum tot felul de haine, încât păream un solid şi jumătate. Dar intrasem în altă dandana. Bunicul, care îmi confecţionase spada - urmând îndemnurile mele, privind autenticitatea acesteia, îi făcuse un tăiş, brici, de te puteai bărbieri cu ea, lucru care i-a îngrozit pe băieţi. “Stai mai într-o parte, să nu omori pe cineva!” - mi-a sugerat Irod care (aţi ghicit) era prietenul meu ce avusese ideea crailor. Ei, lume, lume, ce frumos a fost dup-aia. Aş putea spune, pe bună dreptate, “dureros de frumos” că mă dureau toate alea, de parcă fusesem la război. Şi ce “artişti” buni eram. Şi eu. Şi ceilalţi doi crai: Baltazar şi Gaşpar. Şi Irod. Şi ciobanii, şi soldatul. Şi popa. Şi îngerul întrebător. Toţi, da’ toţi, făcuserăm o tradiţie să meargă înainte, la fel cum făcuseră şi ceilalţi înaintea noastră, precum şi cei de după. Cred că a fost cel mai frumos Crăciun, deşi nu prea ninsese cine ştie ce. Dar, împreună cu ceilalţi deveniserăm bărbaţi. Asta ca bonus. Şi-acum vă veţi întreba ce legătură au toate astea cu Moş Crăciun? Păi n-are. Că pe timpurile alea Moş Crăciun nu venea la noi. Se oprea la graniţă.



Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.




Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, 
deschis la Banca Transilvania.

Payments through Paypal




Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  C창t fac 10 ori 6  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Pe aceeasi tema
Stanţe de februar
 
Luna asta-i minunată:
Iau concediu gurile,26.02.2015, 20:50   |    0 comentarii
 Astăzi regretatul scriitor ar fi împlinit 66 de ani…
 
07.09.2014, 20:01   |    0 comentarii
Medalionul Literar „Mircea Andraş” a ajuns la cea de-a doua ediţie. Evenimentul, organizat de Asocia­ţia Culturală[..]
04.09.2014, 22:21   |    0 comentarii

* * *
Îți dorești o presă liberă și independentă?
Alege să o susții!



* * *










* * *
Promovare
Catalog Sisteme Expo
0721 722227
Display-uri
Publicitare 2020
0721 722227
Promoţionale 2020
office [at] confortmedia.ro
0721 722227





Publicitate
Newsletter