23.12.2008,  18:52:10 | 0 comentarii | 465 vizualizari
În piţărăi
de Ziarul Vaii Jiului

Una din zilele anului aşteptate cu multă bucurie de comunitatea momârlanilor din satele Văii Jiului este 24 decembrie, Ajunul Crăciunului. Atunci sătenii se duc (sau merg) în piţărăi, cum zic ei. Acest obicei,  preponderent laic, poate fi considerat un colind al comunităţii, deoarece odinioară întregul sat, cu mic, cu mare, mai puţin bătrânii tare înaintaţi în vârstă,  o pornea din casă în casă, cu multă veselie, cu rumoare de glasuri, cu chiote şi strigături. În fruntea alaiului gătit de sărbă­toare, în straie noi din portul specific locului, mergeau purtătorii de steaguri, în număr de doi, trei, patru sau chiar  cinci în anumite sate cu populaţie mai numeroasă, după câţi băieţi de cincisprezece-şaptesprezece ani, obligatoriu neînsuraţi, se aflau în anul res­pectiv în acea aşezare.
Alaiul se punea în mişcare pe la zece ceasuri ale dimineţii, după ce „strânsura” se făcuse în acelaşi loc fixat de mulţi ani, prin tradiţie, de regulă la una din marginile sau la unul din capetele satului. Locul era fie foarte vizibil, fie cunoscut de toată lumea, fie şi una şi alta. Locurile foarte vizibile erau de obicei ridicături de teren, fie o dâlmă, fie o cioacă. Nu descriu aici care este, în percepţia mo­mârlanilor, diferenţa morfologică dintre cele două forme de relief, dar cioaca este mai înaltă şi mai ţuguiată decât dâlma. De pildă, în satul Slătinoara, plin de asemenea mici forme de teren, adunarea pentru plecarea cu piţărăii avea loc de fiecare dată în Cioaca lui Avrămucă, la marginea de est sau de sus a localităţii. În dimineţile însorite de piţărăi, în cioaca cu pricina, de fapt o parte mai înaltă a culmii ce mărgineşte satul înspre răsărit, se vedeau prăjinile cu steaguri şi se auzeau chiotele cetei deja adunate în jurul „stegarilor”, chiar din marginea de jos, de pe uliţa Oprineştilor. Era parcă un mesaj al bucuriei de a pleca la colindat, transmis către întregul sat. Era, în acelaşi timp, şi un semnal lansat către toate casele, în primul rând către cele din Ienculeşti şi Oprineşti, unde alaiul piţărăilor îşi făcea mai devreme intrarea sărbătorească. Trebuie să fac de îndată specificarea că pentru a evita orice confuzie în privinţa momentului când trebuia să fie aşteptaţi în curtea fiecărei case piţărăii urmau / urmează în fiecare an acelaşi traseu, casă după casă. Fiecare gospodină pregătea desagii şi traistele cu daruri ca
să-i întâmpine, în primul rând cu mere şi cu nuci, apoi cu colaci mititei şi rotunzi numiţi ţipăi şi, pe la cei mai cu dare de mână şi, de ce să nu o spunem, mai darnici, cu găletuşe cu bomboane învelite în staniol colorat  puse alături de turtă dulce pictată, numită mai demult puiul târgului. Capul familiei pregătea, la rându-i, sticlele cu ţuică cărora li se spuneau uiegi cu rachiu de prună, ca să-i cinstească pe vizitatori. Pe măsură ce convoiul cobora pe la case, el lua proporţii asemenea unei avalanşe, fiindcă de la fiecare sălaş i se alăturau doi-trei sau chiar mai mulţi oameni, bărbatul, femeia şi cel puţin un copil, care o porneau şi ei în colindat. Prin urmare, pe la orele amiezii, un grup masiv de cincizeci până la şaptezeci, în anii cu vreme bună până la o sută de inşi, se perinda pe uliţele satului, din poartă în poartă.
Nu absolut toţi locuitorii satului îi primeau pe piţărăi – existau, desigur, şi excepţii, diferite de la an la an. Regula era însă clară – cei care nu primeau colindătorii în anul respectiv, nu plecau nici ei cu aceştia. Pe de altă parte, cine avea timp şi plăcere, putea să o pornească cu alaiul piţărăilor chiar de la început, i se putea alătura înainte de a sosi la casa lui, sau îl putea ajunge din urmă. În funcţie de disponibilităţi, oricare participant putea părăsi cortegiul de sărbătoare când dorea. O parte, cei mai vioi şi mai petrecăreţi, ajungea, după lăsarea întunericului, la capătul satului, la ultima casă situată înainte de locul plecării de dimineaţă. Astfel se închidea cercul.
Trei aspecte importante trebuie luate în discuţie: steagurile, alaiul şi primirea lui pe la case şi, în al treilea rând, traseul urmat de piţărăi, toate caracteristice Văii Jiului. Cum se ştie, principalul însemn al piţărăilor de aici sunt steagurile. Despre numărul şi vârsta stegarilor am făcut deja menţiunile semnificative. E important să relevăm că steagurile erau purtate, cum se întâmplă şi astăzi, numai de flăcăi, care rămâneau aproape aceiaşi timp de doi ori trei ani. Acest amănunt ne sugerează că, la origine, colindul piţărăilor era un ceremonial  îndeplinit exclusiv de bărbaţi, probabil o defilare sau o paradă cu caracter festiv, ba chiar militar, unde însemnele specifice for­maţiunilor respective deschi­deau procesiunea. Caracterul laic al obiceiului poate fi pus în relaţie tot cu forma şi conţinutul originar de paradă. Semnificaţia, funcţiile şi originea acestei manifestări fes­tive, după toate probabilităţile „păgâne”, se pierd „în negura vremurilor”. Iată de ce ase­mănarea cu defilarea legiunilor romane mi se pare a fi plauzibilă, aşa cum am afirmat şi în Tradiţii care dispar (2004), cartea semnată de mine şi dedicată comunităţii momâr­lanilor din zona Petroşani, în care am consacrat un capitol obiceiurilor de iarnă, între care cel mai de seamă este piţărăii. Singura legătură neechivocă cu creştinismul este desfăşurarea periplului cu o zi înainte de Crăciun, de unde i se poate atribui funcţia de colind, dar colindele, conform părerii unor specialişti în etnografie şi folclor, sunt tot de origine precreştină, aşa cum arată şi numele: colindă provine din cuvântul grecesc, intrat în latină, calende. Excepţie face doar mesajul creştinesc al acestora. Calendele erau sărbătorite tot prin procesiuni ce aveau loc în faţa unor comunităţi. Aceasta ar putea fi a doua ipoteză privind originea îndepărtată a piţărăilor din Valea Jiului. Funcţia şi aspectul de defilare ale procesiunii îi conferă un caracter paşnic, drept pentru care eu nu acord credit supoziţiei că se poate întrezări în steagurile piţărăilor o reminiscenţă a stin­dardului dacic cu cap de lup, care era un steag de luptă, având chiar rolul de a-i înfricoşa pe duşmani prin faimosul şuier emis de aerul ce trecea prin gura căscată a fiarei.
O preocupare de căpetenie este împodobirea steagului de piţărăi. Cu câteva zile ori chiar săptămâni înainte, fiecare fecior ce se anunţase doritor a fi purtător de steag se îngrijea / îngrijeşte de făcutul şi împodobitul acestuia. Există aici o rivalitate, o concurenţă chiar, între aceşti feciori – al cărui steag va fi oare mai frumos şi mai bogat împo­dobit, mai admirat de consăteni? Ceea ce izbeşte mai întâi ochii privitorilor este coloritul – înde­osebi o mulţime de panglici din materiale textile şi hârtie cre­ponată, roşii, verzi, galbene, albastre, violete, roz, mai rar albe, atârnă în  partea de sus a unei  prăjini drepte din lemn de alun, lungă de 2,5 până la 3 m şi frumos încrustată (împuiată, de la pui, adică motive ornamentale!) cu briceagul. Panglicile sunt completate de o multitudine de ciucuri la fel de viu şi de divers coloraţi, prinşi pe marginile a una-două marame din bumbac sau mătase (borangic), cu modele ornamentale geometrice şi florale complicate şi pline de fantezie, asemenea broboadelor purtate cu cochetărie de fete nemăritate şi de femei tinere. De porţiunea de sus a cozilor şi de marginea maramelor sunt agăţaţi numeroşi clopoţei sferici suflaţi cu „bronz”, de culoare argintie sau / şi aurie – zurgălăii – care, la cea mai mică scuturătură, scot clinchete zglobii, menite să desfete şi urechile participanţilor la alai, aşa cum culorile panglicilor (primburi), ale ciucurilor şi ale maramelor le desfată ochii. Fără îndoială că despre părţile componente, orna­mentica şi tehnica de con­fec­ţionare a steagurilor piţărăilor este necesar a se scrie un studiu separat.
Călăuziţi de „stegari”, piţărăii o porneau pe la casele oamenilor, intrând în curte acolo unde găseau poarta deschisă. Aici erau primiţi cu voioşie de cei ai casei şi dăruiţi de fiecare dată cu tradiţionalele mere şi nuci, iar pe alocuri şi cu ţipăi, care aveau rostul de a înlocui şi merele, atunci când se făceau puţine în anii neroditori, sau dacă gazda nu era prea avută în astfel de pomi fructiferi. Bărbaţii casei îi cinsteau pe consăteni cu ţuică, ce se servea de obicei direct din sticlele ce treceau din mână în mână. În tot acest răstimp, stegarii, grupaţi laolaltă, ţineau steagurile drept în sus şi le scuturau, pentru ca sunetul clopoţeilor să facă atmosferă. Este posibil ca în vechime sunetul acestor clopoţei să fi avut şi o funcţie apotropaică, adică de a alunga spiritele rele, aşa cum are şi astăzi sunetul cădelniţelor folosite de preoţi în oficierea slujbelor.
Bărbaţii spuneau minciuni (strigături) şi chiuiau cât îi ţineau puterile, acompaniaţi de melodii interpretate la fluier de cei mai buni fluieraşi din sat. Începând de prin 1960, fluierelor specifice locului li s-au alăturat, în special când se încingeau scurte învârtite, saxofoanele, cărora momârlanii le-au spus la început clanete, evident o alterare a cuvântului clarinet(e), instrument cu care ei asimilau sau confundau saxofonul. Învârtitele se jucau în casa omului, dacă acesta îi primea în locuinţă, fiindcă mulţi nu îngăduiau acest fapt, din pricina murdăriei şi a dezordinii ce rămâneau în urma dansatorilor (jucătorilor) şi având în vedere că ordinea şi curăţenia trebuiau păstrate pentru Crăciunul ce venea a doua zi. În afară de nuci, mere şi ţipăi, aşa cum am anticipat, undeva, în fundul curţii, sau mai departe, prin ogradă, era pusă la loc mai dosnic, o găleată cu bomboane de pom, învelite în staniol multicolor, şi cu puiul târgului, acele forme din turtă dulce pictate si chiar decorate cu mici fragmente de oglindă. Flăcăiandri iuţi de picior o luau la goană de îndată ce se apropiau de fiecare casă ca să afle locul cel ascuns şi să pună mâna pe cât mai multe seminţe, căci aşa se numeau nimicurile delicioase conţinute de vasul cu pricina, o denumire care nu era străină de ideea de fecunditate. Ce să facă feciorii altceva cu seminţele astfel dobândite decât să le dăruiască fetelor care le erau dragi ca să le cucerească simpatia şi, probabil, să-şi anunţe menirea zămislitoare de prunci. După cel mult o jumătate de ceas, acolo unde se apucau de joc, piţărăii o porneau către casa următoare, unde erau întâmpinaţi asemănător. La unele case erau primiţi doar în faţa porţii, sau pe la câte o vraniţă (intrare în ogradă), unde le ieşeau în cale cu daruri femeile din casele mai răzleţe, ca să le ia celor din alai un ocol mai lung din picioare.
Alaiul era eterogen în ce privea componenţa pe vârste şi sexe – bărbaţi, femei, copii, flăcăi şi fete, bătrâni –  şi inconstant ca număr de participanţi: mai puţini la început şi la sfârşit de traseu, mai numeroşi pe la mijlocul drumului şi al zilei. Aceste două caracteristici probează caracterul colectiv şi spontan al alaiului de piţărăi, spre deosebire de alte colinde organizate în grupuri fixe sau formaţii de colindători, care au învăţat şi interpretează un repertoriu prestabilit.
Traseul urmat era respectat cu stricteţe de la un an la altul. Atunci când el se schimba, situaţie rar întâlnită şi numai în anumite sate – de pildă Jieţ – lucrul era anunţat din vreme din om în om. Aici, după cum mi-a relatat mama mea, care a copilărit la casa bunicilor şi a unchiului ei din Jieţ, la Tică al Floarii (Mirci Dănicar), piţărăii se strângeau la casele celor ai lui Bogdan (Grunţă Petru şi Nicolae), pe un loc şes, numit Băni, în imediata vecinătate a locului unde avea să apară, în anii ´80, mina Petrila-Sud. De acolo o porneau în sus, către Moliviş, apoi treceau de partea cealaltă, pe versantul sudic, în Maleia de sus, ce aparţine şi azi tot de Jieţ. De aici, pe Curmătură, prin apropierea poligonului de explozivi minieri, se îndreptau către Popi, un grup compact de case, socotit de unii cătun separat, situat către vest-nord-vest. Drumul ducea ulterior către Androneşti, la nord, piţărăii trecând apa Jieţului pe podul existent şi astăzi, apoi ei veneau către Hurezi şi Nemeşi, în partea de mijloc a satului, cu casele cele mai multe, acolo unde se afla, ca şi în zilele noastre, biserica lu´ Popa Jura, cum îi spun cei mai în vârstă. Lăcaşul de cult a fost ctitorit în urmă cu multe decenii de preotul Arad, dar aici au slujit în continuare preoţii Marcu şi Dumitru Jura, oameni de ai satului. Alaiul de Ajun îşi încheia perindarea în partea de sus a localităţii, în Magheri, în apropiere de apa Voislavei ce coboară dinspre Dealul Negrii, situat sub Slima, unul din munţii jieţenilor, alături de Slivei. Mai aproape de zilele noastre ca şi în prezent, adunarea de plecare a piţărăilor din Jieţ se face la biserică, în centrul aşezării, ajungând în cele din urmă până la Primăria Petrila, nu  departe de satul Dobreşti. De câţiva ani, răspunzând la apelul primarului Ilie Păducel şi al lui Dumitru Răscolean-Negoi, într-o frumoasă procesiune, piţărăii poposesc în curtea primăriei, însoţiţi de operatori ai televiziunilor, ceea ce denotă nu numai aprecierea valorii tradiţionale ci şi a celei specta­culare a obiceiului.
În Slătinoara, satul meu natal, de fiecare dată se pornea din Cioaca lui Avrămucă, se colinda pe la primele case, mai întâi chiar la Avrămucă, apoi la ai lui Bambu, la ai lui Popa şi la ai lui Boca (familiile Stoica şi Oprean). Alaiul se lăsa numaidecât la vale pe la casele din Ienculeşti, cobora spre Oprineşti, trecând pe la  ai lui Aurel şi ai lui Duicu, două case mai răzleţe. Pe uliţa copilăriei mele, unde casele sunt foarte aproape unele de altele, o mulţime de aproximativ cincizeci-şaizeci de persoane trecea din poartă în poartă, se îndrepta apoi spre Dâlmă, către Lascoane şi ai Turtoanii, cobora după aceea către ai lui Basamacu (Baran) şi ai lui Mazăre, pe lângă cimitirul oraşului Petroşani şi intra în Vale, la ai lui Cherciu, ai Patrucoanii, ai lui Baie, ai lui Pungă şi ai lui Nonoacă, la marginea oraşului, pe locul unde azi se află Grupul şcolar. De aici urcau drumul pe la Untură, către cele şase-şapte case din Gujuleşti (printre familiile de aici: ai lui Bragadiru, Boloţ, Floricu şi ai Hârpii), apoi se lăsau din nou în Vale, la ai lui Florea, urcau dincolo de Gujuleşti, pe la ai lui Fomiteţu, ai lui Ginerică, la Mită al Hârpii şi la Şchiopu lui Dohan. Reveneau iarăşi pe Vale şi o apucau în sus, către Gălăţeni, unde au fost şi sunt cele mai multe case. De acum seara luase de-a binelea în stăpânire întinderile, în aşa fel că târziu, după orele şapte, ultimii piţărăi, cei mai perseverenţi, ajungeau la capătul traseului, în Călineşti, unde, odată poposiţi la ai lui Ionăluţ, îşi încheiau misiunea, după un drum de vreo zece ceasuri.  Având în vedere lungimea traseului şi solicitările fizice – urcuşul şi coborâşul pe numeroasele coaste abrupte şi traversarea multelor pâraie adânci, ca şi frigul şi zăpada – parcurgerea întregului drum de o singură persoană însemna o reală performanţă. La capăt, pe la ai lui Ionăluţ ori Maşinaru, se încingea câte o petrecere nocturnă, un tierc, cum am mai zis în episodul anterior, referindu-mă la petrecerile de iarnă ale momârlanilor. Tot pe acolo, aţâţaţi de băutură sau de gelozie, flăcăii mai încingeau câte o încăierare, lovindu-se cu pumnii şi cu boatele (ciomegele din lemn de corn), rareori cu briştile (bricegele),  pentru că bătaia cu cuţitele nu este caracteristică momârlanilor, aşa cum afirmă şi doctorul Dumitru Gălăţan din Jieţ, din neamul lui Şelu, în ultima carte publicată chiar pe tema dezvoltată acum şi de noi, Piţărăii din Valea Jiului. La acest util şi bine documentat studiu monografic mă voi referi pe larg cu alt prilej. Nu întâmplător părinţii lui Dumitru Gălăţan-Jieţ au fost naşii verilor primari ai mamei, Iosif al lui Hobeanu (neam prin alianţă) şi Ana lui Tică al Floarei şi a Dobreascăi, cum îi ziceau jieţenii.
Astăzi piţărăii din Slătinoara au diminuat sensibil în număr – abia se mai adună vreo treizeci cu câte un steag-două în frunte, iar traseul se scurtează adeseori prin Vale, în jurul unor căldări (cazane unde se distilează ademenitoarea ţuică), pe la Pătru lui Florea. Ca şi cei din Surduc şi Livezeni, piţărăii din Slătinoara au fost revigoraţi în anii din urmă cu ocazia manifestărilor cuprinse toamna în Zilele municipiului Petroşani, iniţiate de fostul primar, medicul Gheorghe David, cu sprijinul nepreţuit al preotului paroh Octavian Pătraşcu de la Biserica Sfânta Varvara. Odată cu trecerea timpului, obiceiul, ca atâtea altele, s-a erodat, în unele localităţi precum Cimpa el dispărând în urmă cu un deceniu. Sub impulsul autorităţilor locale, piţărăii au mai fost „resuscitaţi”, nu se ştie pentru câtă vreme, ei atrăgând astăzi mai mult prin dimensiunea lor de spectacol şi pierzând treptat din puterea coagulantă a tradiţiei. Cert e faptul că în Maleia şi mai cu seamă în Jieţ, piţărăii mai reprezintă încă o manifestare viguroasă şi tragem nădejde să rămână aşa relativ multă vreme.
Sub numele de piţărăi au loc şi în alte zone ale României, în perioada sărbătorilor de iarnă, manifestări tradiţionale cu caracter mai mult ori mai puţin pregnant de colinde: nordul Gorjului (Arcani) sau Maramureş. Nicăieri grupurile de săteni, copii, tineri sau / şi maturi nu sunt însă precedate de steaguri, care întruchipează însemnul de frumuseţe şi de mândrie al piţărăilor momârlani din Valea Jiului de Est.



Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.




Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, 
deschis la Banca Transilvania.

Payments through Paypal




Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  C창t fac 7 ori 3  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Pe aceeasi tema

Într-un decembrie friguros al anului 2008 cu o după-amiază, totuşi, mai călduţă şi mai liniştită faţă de restul zilelor, î[..]

22.12.2008, 14:57   |    0 comentarii

Cronică la o lansare de carte
Anul ăsta piţărăii au venit mai devreme. Şi n-au venit de capul lor, ci invitaţi d[..]

15.12.2008, 18:20   |    0 comentarii

Sâmbătă, 13 decembrie, ora 11, cunoscutul etnolog Dumitru Gălăţan-Jieţ, colaboratorul Ziarului Văii Jiului, îşi va lansa cea[..]

11.12.2008, 19:13   |    0 comentarii

* * *
Îți dorești o presă liberă și independentă?
Alege să o susții!



* * *










* * *
Promovare
Catalog Sisteme Expo
0721 722227
Display-uri
Publicitare 2020
0721 722227
Promoţionale 2020
office [at] confortmedia.ro
0721 722227





Publicitate
Newsletter