28.04.2014,  01:10:29 | 0 comentarii | 1007 vizualizari
Cu profesorul ieşean Ioan Ponta despre faimoşi degustători de vinuri şi ctitori de biserici. La Petrila
de Mihai BARBU
Soţii Tilici, Ioan şi Safiţa, locuiau într-o confortabilă casă a societăţii ce avea, în plus, un chioşc amplasat în mijlocul grădinii lor cu flori. Acolo, Ioan, fiul învăţătorilor Ponta, a petrecut multe clipe frumoase în frageda sa copilărie. D-na Safiţa era rudă cu tatăl său. Ioan şi Safiţa Tilici au fost naşii de cununie al părinţilor săi, iar lui Ioan Ponta i-au fost naşi de botez. Erau nişte oameni înstăriţi şi plini de spirit. 
 
Trăsură elegantă. Cramă bine asortată
- În acea vreme, ei aveau o trăsură mare şi elegantă trasă de doi cai superbi. Casa lor era prevăzută cu un beci, transformat într-o mică cramă plină de butoaie cu vin de Drăgăşani şi Cotnari. Dl. Tilici era un fin degustător, dar şi un pasionat băutor la ocazii festive. În 1941, familia Tilici s-a mutat la Petroşani. În anul următor, d. Tilici a trecut la cele veşnice. Soţia sa şi cele două fete, Rodica şi Mololica, s-au mutat la Vulcan.
- Ce s-a întâmplat cu casa lor din Petrila după plecarea familiei la Petroşani?
- În locul lor s-a mutat familia Suciu. Cei doi soţi erau ingineri chimişti la Preparaţia şi Spălătoria Cărbunelui ce ţineau de Mina Petrila. În acea perioadă, în Petrila, erau doar 5 ingineri specialişti în minerit: soţii Suciu, d. Plasciuc, inspectorul Popovici şi dl. Buconciosu. Mai târziu, după plecarea din Petrila a soţilor Suciu, în locul lor s-a mutat familia inginerului Herescu. Ei au avut parte de o întâmplare extrem de nefericită.
 
Un patron de dinamită în folosul noilor patroni ai vremii
 
- Ne faceţi extrem de curioşi. Ce se putea întâmpla rău într-o aşezare industrială dar, totuşi, patriarhală...
- Prin anii 1945-’46, la ferestrele dinspre stradă ale casei, într-un miez de noapte, nişte persoane misterioase au pus un patron de dinamită. Explozia a aruncat ferestrele în aer şi a sfârtecat lemnăria şi storurile. Cei din casă au fost înnebuniţi de spaimă, iar petrilenii din zonă au fost treziţi brusc din somn. Îmi aduc aminte că, a doua zi dimineaţă, am privit împreună cu mulţimile de oameni stupefiaţi o gaură care se căsca hidos în locul unde erau, cu o zi înainte, ferestrele casei. Inginerul Herescu era alb ca varul. El mulţumea proniei cereşti că nu dormise, cu nevasta, în camera respectivă. La câteva zile de la explozie, sub imperiul spaimei, familia Herescu a părăsit locuinţa şi s-a mutat, urgent, la Petroşani. 
- Care era misterul acestei explozii declanşate în miez de noapte?
- Toată lumea din Petrila îşi punea, ca şi dv., această întrebare. Cine putea face acest act nebunesc, de neînţeles într-o Petrilă cu oameni tineri, de treabă, care îşi vedeau de casele lor? Răspunsul a venit, însă, de la sine şi fără întârziere.
- Cum aşa? Poliţia petrileană din perioada interbelică  era atât de eficientă?
- Nu poliţia a dezlegat această enigmă, ci un partid care îşi făcea loc, în mod brutal, pe scena politică. În câteva zile, efectele produse de explozie au fost reparate, fereastra - pusă la loc iar zidul - zugrăvit. Nu asta e fost surpriza. Imediat după aceste reparaţii efectuate, cu viteza fulgerului, în locuinţă s-a instalat sediul Partidului Comunist Român. Până la această nefericită întâmplare, partidul comunist sălăşluia într-o clădire modestă, la periferie, nu departe de arena sportivă, gard în gard cu grădina familiei Benza.
 
Povestea unei case. De la democraţie la dictatură
 
- Erau frecvente aceste incidente în Petrila de altădată?
- Această întâmplare a fost primul act de terorism produs în orăşelul nostru minier. Partidul Comunist a demonstrat lumii că, atunci când voia să-şi atingă scopurile, nu se juca deloc şi recurgea la orice mijloc. Comuniştii au pus ochii pe acea locuinţă pentru că era mai distinsă, era situată central şi au dorit-o ca sediu. Casa era ocupată, în mod legitim, de un inginer al minei, şi comuniştii nu aveau nici un mijloc prin care să-l determine oficial să le-o cedeze. Atunci au recurs la un mijloc neortodox de a înspăimânta lumea prin teroare.
- Ce s-a ales, în timp, cu casa după această neaşteptată schimbare de chiriaşi?
- Venind la putere, comuniştii şi-au ales un sediu şi mai acătării iar, ulterior, locuinţa a devenit bibliotecă, apoi club pentru şahiştii minei iar, în cele din urmă, magazin de stat ce i-a avut, ca gestionari, pe Maxemciuc şi pe Stricberger. Apoi a fost demolată şi pe locul ei s-au construit blocuri. Ţara avea nevoie, zi de zi, de tot mai mult cărbune...
 
Tilici, Duma şi Moţel. În viaţă şi în epigramă
 
- Să revenim la d. Ioan Tilici care, pe lângă faptul că a fost ofiţer genist, scria, spuneaţi dv., şi epigrame savuroase...
- El a scris în anii interbelici şi cred că epigramele sale reflectau o lume şi o atmosferă cu parfumuri de mult apuse. În mod categoric, epigramele sale au, pentru mine, o certă valoare sentimentală.  Astăzi, privind la acele vremuri printr-un ochean întors al timpului, mi-o amintesc pe naşa Safiţa cum arăta părinţilor mei, după moartea soţului, teancuri de ziare „Avântul”. Acolo autorul îşi publicase, de-a lungul timpului, epigrame, poezii şi proze. Am avut şi noi o parte din colecţia acestui ziar dar, din păcate, s-a pierdut.
- Opera d-lui Tilici s-a pierdut, oare, şi ea după moartea autorului?
- Nu, cu siguranţă, nu. Tatăl meu avea o memorie foarte bună şi a reţinut multe dintre ele. Le recita cu plăcere la diverse ocazii, chiar şi după ce trecuse de 80 de ani. La rugămintea mea a lăsat scrise unele dintre ele. Din păcate, nu sunt prea multe. 
- Le putem aduce şi la cunoştinţa celor de azi?
- Am să vă redau câteva, lăsate moştenire de Ioan Tilici, graţie memoriei fidele a tatălui meu. Fiecare epigramă avea o dedicaţie.
De exemplu: Unui înalt prelat bun degustător de vinuri din Petroşani, la aniversarea vârstei. Era vorba, desigur, de protopopul Duma.
Sfinţia sa, protopopul, a împlinit 50 de ani, bând nectar de viaţă lungă, de Cotnari şi Drăgăşani
Vreo 50 de ani, părinte,
I-ai trăit ca un „cneaz”.
Însă spune drept, prea sfinte,
Din ei câţi ani ai fost treaz?
- Părintele Duma are o seamă de mari realizări, pe care amicul meu Marian Boboc le-a readus în atenţia  cititorilor noştri. Fără îndoială, că e vorba doar de o şarjă amicală...
- Se prea poate...O altă epigramă era dedicată inginerului Moţel, care era director, prin anii ’30 ai secolului trecut, la Petrila. El pretindea că ar fi contribuit, material şi moral, la construcţia bisericii ortodoxe din Petrila şi, prin urmare, voia să fie menţionat ca ctitor al ei. El spunea că biserica s-a ridicat pe fundaţia unei vechi case de colonie care, mărită şi lărgită, s-a transformat într-o frumoasă biserică. Dar despre inginerul Moţel lumea spunea că era şi petrecăreţ şi afemeiat. Calităţile şi defectele d-lui inginer mergeau mână-n mână. Drept pentru care, dl. Tilici l-a încondeiat astfel:
Hai s-admitem, frăţioare,
Că ai fi ctitor de onoare.
Dar, n-au spus-o unii clerici,
Cum că până azi sub soare
Dracu’ n-a clădit biserici?

Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  Cât fac 4 ori 9  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Publicitate
Newsletter