30.04.2014,  00:17:31 | 0 comentarii | 1146 vizualizari
Cu profesorul Ioan Ponta despre vremurile de altădată (IV) Ceremonialul cafelei la Petrila. Cu rom, vişinată şi ţigări Regale (albe şi roşii)
de Mihai BARBU
Tabiet cu dichis
 
- Părinţii mei îşi invitau, cu plăcere, colegii în casa noastră. Ei aveau uşa deschisă şi pentru alţi cunoscuţi din afara învăţământului care doreau să ne viziteze. Se serveau mici gustări din conservele de casă făcute de mama, care era o pasionată gospodină. Se serveau, de asemenea, câte un păhărel de vişinată sau cireşată făcută de tatăl meu. Urma, apoi, nelipsita cafea servită cu câteva picături de rom în fiecare ceaşcă, după dorinţă, dintr-o elegantă sticluţă, care nu lipsea niciodată de pe tavă. Acolo exista, tot în permanenţă, câte un pachet de ţigări bune, Regale albe şi roşii, din care doritorii serveau în cadrul ceremonialului cafelei. Deşi, la noi în casă, nici tata, nici mama nu erau fumători. 
 
Familii de învăţători în Petrila de altădată. La români şi la nemţi
 
- Atmosfera era foarte plăcută, se asculta radioul cu ultimele ştiri şi se purtau discuţii asupra evenimentelor politice care erau destul de arzătoare în acei ani.
Colegii părinţilor mei, cu care aveau relaţii profesionale şi colegiale, erau oameni simpatici şi sociabili. Ei erau învăţători cu experienţă şi iubitori de meserie. Formau, cu toţii, un colectiv de nădejde al acelor vremuri. Ei erau răspândiţi pe teritoriul şcolilor din Petrila, Lonea, Jieţ şi Cimpa. Majoritatea bărbaţilor fuseseră mobilizaţi pe frontul de răsărit de unde unii s-au întors răniţi, invalizi iar alţii căzuseră la datorie. La Cimpa era familia Bălăceanu, la Jieţ - familia Pătraşcu (părinţii viitorului preot Octavian Pătraşcu), la Lonea erau familiile de învăţători Arbagic, Dumitrescu şi Pereş, iar la Petrila era familia Fotescu (Gheorghe Fotescu era şi directorul şcolii), Dobrescu, Florescu, Cruceru. Ultimii, dar nu cei din urmă, erau învăţătorii Romulus şi Maria Ponta. Doamna şi domnul Reiter erau învăţători la clasele de germană. Învăţătorul Vâlceanu a căzut la datorie pe frontul de răsărit.
 
Preoţi de ieri din Petrila: Ciocan, Fanu şi Vâlcu. Pe ultimul, comuniştii l-au făcut sudor
 
- A existat, încă din anul 1933, când tatăl meu a venit în Valea Jiului, o legătură strânsă între şcoală şi biserică. În primul rând, prin lecţiile de religie ţinute de preoţi în şcoală. Apoi prin relaţiile de natură socială pe care cadrele didactice le întreţineau cu ceilalţi intelectuali şi locuitori ai Petrilei. Tatăl meu şi colegii săi se cunoşteau bine cu preotul Ciocan, paroh al bisericii ortodoxe din Petrila, cu care se întâlneau adesea. După moartea acestuia şi venirea preotului Fanu şi a simpaticei sale soţii, preoteasa Mili, relaţiile au continuat şi s-au dezvoltat. (Familia preotului Fanu m-a şi botezat…). Preotul Fanu a păstorit în parohia Petrilei vreo 15 ani, după care a venit preotul Vâlcu. La scurtă vreme, după venirea la Petrila, li s-a născut o fetiţă drăguţă pe nume Ioana. Apoi, a venit o vreme în care preoţimea a fost persecutată. Din această cauză, preotul Vâlcu a fost nevoit, o bună bucată de vreme să lucreze ca sudor. Asta spune totul.
 
„Aşa trebuie să arate un ofiţer din armata regelui!”
 
- Tatăl meu era ofiţer în rezervă cu gradul de locotenent de infanterie, aparţinând Regimentului 27 Infanterie din Braşov. Era convocat la concentrări periodice ce ajungeau până la 40 de zile pe an. La întoarcerea de la convocări, tata avea responsabilitatea de a instrui tinerii în cadrul organizaţiilor paramilitare. La aceste activităţi, el venea în uniformă de ofiţer, aşa că mulţii petrileni îi ziceau „domnul locotenent” în loc de „domnul învăţător”. Tatăl meu a fost, toată viaţa, un om ordonat şi îngrijit. Costumele sale erau călcate, purta cravată şi nelipsita pălărie. Îmbrăcat în haină militară, ca ofiţer, era foarte riguros cu toate accesoriile. Ţinută impecabilă, cizme lustruite şi chipiul pe cap îi ofereau o înfăţişare suplă, elegantă, ce inspira respect, deşi tata nu era prea înalt ca talie. Îl priveam admirativ. Dacă îi puneam întrebări în legătură cu ţinuta sa impecabilă îmi răspundea prompt: „Pentru că aşa trebuie să arate un ofiţer din armata regelui!”. Intelectualii Petrilei şi angajaţii minei activau, împreună, în cadrul clubului intitulat „Muncă şi Lumină”.
 
Adăposturi antiaeriene (comune şi individuale) săpate în dealurile Petrilei
 
- Printre cei mai apropiaţi prieteni ai tatălui meu înainte de căsătorie, prin ani 1934-1935, a fost Toma Tomescu. Tatăl meu îi spunea Tomel. Era contabil la mina Petrila. Prima soţie a lui Tomel a fost o petrileancă frumoasă ce provenea din familia Cazacu. Femeia a murit imediat după căsătorie.  A doua soţie, Lelia Tomescu, era munteancă şi devenise o bună prietenă a mamei mele. Mai târziu au avut un băiat pe nume Radu. Noi îi ziceam Răducu. Era mai mic ca mine cu vrea nouă ani. În timpul războiului, când tatăl meu era pe frontul de apus, lumea fugea spre adăpostul central al Petrilei, săpat în dealurile din spatele casei noastre. Eu îl duceam pe Răducu în braţe, însoţit de mama mea şi de mama lui. Pe atunci, multe familii de mineri îşi săpaseră adăposturi proprii în dealurile Petrilei. Alarma aeriană era anunţată fie în toiul nopţii, fie ziua, depinzând de felul incursiunilor inamice. Avioanele americane şi engleze bombardau, peste tot, fără cruţare sau milă. Alarma consta în sunetul unei sirene cu aburi, numită “dudă”, aşezată pe clădirea cazanelor. Duda funcţiona sub presiunea aburilor. Ea scotea un sunet gros, fioros pentru noi, copiii. Noaptea era înspăimântător. Un plus de spaimă era atunci când se anunţau exploziile de gaz din mină. Atunci toţi petrilenii eram în alertă. Revenind la aceste alarme aeriene, spre norocul nostru, nici o bombă nu a căzut în Valea Jiului. Aviaţia inamică bombarda Sibiul şi Simeria, un important nod de cale ferată.
 
Trista poveste a familiei unui director a cărui mină a explodat
 
- Revenind la familia Tomescu, prietenii părinţilor mei, am aflat că Radu a ajuns inginer de mine şi, din câte am auzit, a fost şi directorul unei mine din Petroşani. Din nefericire, o explozie soldată cu multe victime omeneşti a atras mari neplăceri pentru Radu, în calitatea sa de director. Am auzit că tatăl său, nea Tomel, a făcut infarct şi a murit în timp ce fiul său se afla în sala de judecată. Soţia sa nu i-a supravieţuit, la scurt timp trecând şi ea la cele veşnice. Cu câtva timp în urmă am vrut să-l sun pe prietenul meu, Radu. Am aflat, de la un prieten comun, dl. Puiu Borşa, că Radu a murit în urmă cu cinci ani. Am regretat nespus că nu l-am sunat cât a mai fost în viaţă. Dumnezeu să-i odihnească pe toţi!

Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  Cât fac 2 ori 5  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Publicitate
Newsletter