13.05.2014,  22:43:51 | 0 comentarii | 3418 vizualizari
O doamnă din Petroşani ne povesteşte despre „Bagdadul, poiana de roze şi crini”, capitala de după războiul din Iraq
de Mihai BARBU
La liceu, în clasa a XI-a, elevii fac cunoştinţă cu poezia lui Alexandru Macedonski şi, mai ales, cu acea capodoperă intitulată „Noapte de decemvrie”. Acolo este descris un Bagdad pe care poetul nu l-a văzut niciodată, dar pe care şi l-a închipuit a fi cu „cer galben şi roz ce palpită,/ Rai de-aripi şi vise, şi rai de grădini,/ Argint de izvoare, şi zare-aurită”. Am fost curioşi să facem o comparaţie între Bagdadul poetului şi cel de după căderea lui Sadam Hussein. Aşa că am stat de vorbă, pe această temă, cu o doamnă din Petroşani care s-a angajat într-o bază americană din capitala Irak-ului.         
 
„Eram fără pile, fără bani şi voiam să muncesc.”
D-na Stela Nica s-a născut în actualul sediu al Casei Studenţilor, pe vremea când acolo fiinţa Maternitatea Petroşani. Evenimentul s-a petrecut, după spusele mamei sale, „la etajul I, pe colţ”. A absolvit Facultatea de Mine - secţia Prepararea substanţelor mine­rale utile. Şi-a dat seama, destul de târziu, că urma să termine un institut care a pregătit-o pentru o meserie ce, în România, nu mai avea căutare. Mai are nevoie cineva, la noi în ţară, de substanţe minerale utile, extrase din surse autohtone? Să fim serioşi…
Aşa se face că d-na Nica şi-a luat necesare măsuri de prevedere şi s-a înscris, chiar înainte de a-şi da licenţa, la Şcoala postliceală „Carol Davilla” din Petroşani. Şi-a zis că, fiind asistentă, va avea mai multe şanse pe piaţa muncii in România. (În timp ce transcriu acest interviu, la radio se anunţă că un spital de la noi din ţară a trimis acasă, în prag de pensie, 40 de asistente, deşi doamnele respective ar fi vrut să muncească în continuare. Au fost refuzate, chiar dacă luau în mână mai puţin de 7 mili­oane…). 
După ce a absolvit Institutul şi era în anul doi la „Carol Davilla”, a pornit-o, în câmpul muncii, de la treapta cea mai jos. Spitalul municipal Petroşani a scos la concurs 32 de posturi de femei de serviciu. „Eram fără pile, fără bani şi voiam să muncesc”. Cu un dosar atât de consistent a primit unul din cele 32 de posturi de „îngrijitori curăţenie”. 
După un an a fost angajată, ca „asistentă chirurgie plastică” la Secţia de arşi condusă de dr. Brătilă. A lucrat acolo 5 ani. Alţi doi ani i-a petrecut în Policlinică, la secţia de cardiologie. 
Financiar, a dus-o rău. Acesta a fost motivul pentru care a vrut, cu tot dinadinsul, să plece Afară pentru a-şi rezolva, definitiv, problemele de zi cu zi. 
 
Nimic poetic. Nimic despre „movile înalte de-argint şi de aur,/ şi jaruri de pietre cu flăcări de sori”
În urmă cu trei ani şi-a găsit un contract în Irak, într-o bază NATO. N-a stat prea mult pe gânduri ca să ia o decizie capitală. A plecat în Victory Base Camp (VBC), în Bagdad. De acolo a plecat, când a fost nevoie, la Al Assad, la Balad şi înapoi la Bagdad. A zburat cu „podul aerian”, făcând 12 zboruri, dus-întors, cu Black Hawk-uri şi Boeing-uri americane. Nu s-au folosit niciodată, în scopuri medicale, maşini blindate, pentru că acestea puteau cădea victime atentatelor sinucigaşe.
În momentele de respiro din bază, militarii au fost duşi să viziteze Palatul lui Sadam Hussein din Bagdad şi Oaza lui Abraham - un important personaj biblic care a trecut pe acolo în urmă cu două milenii. „Ce m-a şocat, în Irak, era culoarea nisipie. Era omniprezentă atât pe clădiri, cât şi pe haine. Nu era nimic verde. Tânjeam să văd un copac. Când m-am întors acasă şi am intrat într-un magazin de-al nostru, am rămas şocată când m-am văzut înconjurată de atâtea culori. Mi-a trebuit un timp să mă pot reînvăţa cu prezenţa culorilor”. 
 
Do you speak Romanian, captain Popescu?
- Ce m-a şocat cel mai tare în baza americană a fost comportamentul americanilor faţă de femei. În bază, nimeni nu avea voie să te atingă nici măcar cu o floare. La americani, hărţuirea sexuală e considerată a fi un delict major. Dacă cineva te atingea, din greşeală, îşi cerea scuze până o luai razna. Îţi venea să-l baţi, pur şi simplu. „Mam’ sorry, sorry mam’!. So sorry!”. Primeai atâtea scuze, că te simţeai, dintr-o dată, bătrână. Apoi am rămas impresionată de mărimea… uriaşă a bazelor americane. Al Assad era o bază de trecere spre Germania şi intrau în ea, fără probleme, 10.000 de oameni odată. Când am ajuns acolo, ştiam doar că soldaţii au puşcă, iar ofiţerii - pistol. Mai ştiam că cei care aveau o frunză pe rever erau, deopotrivă, şi căpitani şi doctori. Pe şapcă şi pe bluză aveau trecute numele de familie. Aşa l-am descoperit eu pe „captain” Popescu. „Do you speak Romanian?”. Căpitanul mi-a confirmat. A fost rândul lui să se mire când m-a întrebat dacă nu sunt, la origine, rusoaică. Din cauza părului meu, de un blond intens, toţi mă credeau că sunt de origine slavă. Doar un ucrainean şi-a dat seama, din prima, că nu vin de acolo, din zona lor.
 
Captain Popescu from US Army
 - Căpitanul Popescu mi-a spus că, dacă am intenţia de a mă înrola în armata americană, aşa cum a făcut-o el, trebuia s-o fac ca simplu soldat. Pentru o femeie e foarte greu. Odată angajată, te pot scula, în miez de noapte, să te trimită în Alaska, în Italia sau în Japonia. Peste tot unde nevoile alianţei o cer. Eram, apoi, la o vârstă-limită. 
Americanii recrutează soldaţi înainte de a împlini 39 de ani. Te trimiteau trei luni să te instruieşti în America, apoi trebuia să-ţi iei licenţa de asistent medical. Era vorba, la urma urmei, şi de timp şi de bani. Aşa că am renunţat.
Militarii americani nu se despărţeau niciodată de puşca lor. Mergeau mereu câte doi. Aveau asupra lor o centură reflectorizantă, ID-ul şi scrisoarea de acceptare. În funcţie de naţionalitate, aveai, în bază, anumite drepturi. De exemplu, în magazine aveai voie să intri, însă, din motive de securitate, arabii nu aveau acces. În schimb, ei aveau un adevărat cult pentru MWR-ul american (Military Welness Relaxation). Cunoscătorii ştiu despre ce este vorba... Soldaţii americani aveau la dispoziţie săli de cinema, săli de sport, internet şi beneficiau, periodic, de spectacole cu vedete din showbiz. Venirea vedetelor în deşert avea un scop preventiv, pentru ca soldaţii să nu-şi piardă minţile în mijlocul deşertului. Nu era deloc uşor să trăieşti într-o stare de permanentă tensiune. 
 
Medici şi asistente din Petroşani. În Iraq
Din Petroşani au fost în Irak, în aceeaşi perioadă când am fost şi eu, dr. Corlan, dr. Toma şi d-na Ileana Şandor - asistenta şefă de la Urgenţe. Eu n-am lucrat cu dumnealor, ci cu dr. Dumitru Bogdan Mutu din Constanţa. 
Doctorii câştigau 4.000 de dolari pe lună, la care se adăugau cazarea, masa şi transportul, care erau gratuite. O asistentă câştiga 2.000 de dolari, beneficiind de aceleaşi facilităţi. Am stat în Irak un an şi trei luni, între 8 octombrie 2010 şi 1 noiembrie 2011. După ce am plecat, am aflat că baza din Bagdad s-a închis, iar spitalul nostru s-a mutat la Basra. (va urma) 

Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  Cât fac 8 ori 6  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Publicitate
Newsletter