31.03.2009,  16:32:11 | 0 comentarii | 894 vizualizari
ZAMFIRA, FIICA LUI MOISE VOIEVOD, A DOUA CTITORĂ A MĂNĂSTIRII PRISLOP (VIII)
de Ziarul Vaii Jiului
Anul 1559 nu venise însă în capitala micului regat ungar cu prea multe bucurii. Regina bolnavă abia sculată dintr-una din marile ei crize, iar graniţele ameninţate de vechiul ei duşman, Ferdinand, şi de cei doi voievozi români. Pe deasupra, se descoperiseră şi nişte uneltiri împotriva lui Sigismund. 
Astfel stând lucrurile, Zamfira nu găsise prea mare bucurie la palat. După slujba din capela bisericii luterane, regina cu puţinii consilieri ce mai rămaseră catolici intraseră în sala mare a tronului, unde aşteptau pentru  feli­ci­tările obişnuite clerul, cancelarul, conducătorii districtelor, juzii sfaturilor populare cu primarii, nobilii principali, şi din urmă reprezentanţii oraşelor. Toţi erau învăşmântaţi în haine de ceremonie, în mătase sau catifea, cu blănuri şi garnituri de fir şi pantaloni de atlaz galbeni sau grena. Ca cingători aveau şaluri scumpe de diferite culori, iar pe cap – işlice din pielicele brumării de Carâm sau din piele de miel lepădat. Femeile îmbrăcaseră, unele, rochii de mătase sevai, albă şi năvădită cu un fir auriu, sau altele lucrate în diferite culori şi cu flori aurii. Tot felul de nuanţe brumării şi de podoabe. Se depuseră darurile lor într-o sală alăturată, ca să poată fi văzute de toţi cei de faţă: ceşti lucrate cu mare măiestrie de braşoveni, alte cupe de la sibieni, de la clujeni; harnaşamente scumpe pentru caii regelui, şoimi de vânătoare, aduşi în cuşti tocmaidin prăpăstiile nepătrunse ale Pietrei Şoimului, şi câte alte daruri şi podoabe pentru mamă şi fiu! Erau printre ele până şi statuete antice, monede romane sau greceşti găsite în pământul Ardealului după care fugeau colecţionarii occidentali, plătind sume frumuşele pentru a le căpăta. 
Acesta era Ardealul Isabellei şi a lui Sigismund în anul 1559. Creştinii – evanghelişti, calvinişti, socinieni, catolici şi câte unul – doi dintre greco-orientali – îşi întindeau mâna în palatul regal, fără nicio oprelişte pentru cei fugiţi de furia inchizitorilor, liber să vorbească despre orezul lor, ca nici într-o altă ţară din vremea aceea. 
Zamfira aduse darul ei, pe care-l puse la un loc cu celelalte, şi lasă biletul cu însemnarea numelui său. Isabella care primea felicitările, o zări printre ceilalţi şi-i făcu un semn prietenesc, de apropiere. Zamfira gândi că este prilejul s-o roage s-o primească într-una din zilele următoare, ceea ce şi făcu, îndemnată şi de faptul că regina o ţinu mai mult timp lângă dânsa.
- Solicit, maiestate, o întrevedere între patru ochi şi vă rog mult să mi-o acordaţi.
Regina o privi câteva clipe mirată, dar îi răspunse binevoitoare: 
- Dacă e o taină numai între două femei, sigur că-ţi acord această întrevedere – şi, râzând, întinse mâna unei alte doamne, ce venea la rând. Mâine la ora 11:00, înainte de prânz, putem vorbi liniştite, sfârşi ea vorba către fiica lui Moise-voievod. 
A doua zi veni s-o conducă la  palat, după cum le fusese vorba în ajun, Pal. O aştepta pe regina. Abia în acele clipe îşi dădu seama că sarcina ei nu era uşoară, că însăşi regina îi spusese să nu adăpostească pribegi în castel. Ce va ieşi din întâlnirea aceasta? O cunoştea prea puţin pe Isabella şi nu-şi putu închipui cum va fi primită mărturisirea ei. 
- Mi-ai spus aseară, nobilă doamnă, că ai ceva de spus în taină – începu regina odată ce Zamfira fusese intrată în odaia ei de odihnă, unde primea pe cei mai intimi. Iată, îţi împlini dorinţa.
- Cer iertare, maiestate, dar e o taină pe care o ţin ca pe-o povară asupră-mi şi despre care măria ta trebuie să aibă cunoştinţă. 
Isabellei îi plăcură vorbele ei şi-i răspunse zâmbindu-i prieteneşte:
- Ce spui? E atât de serioasă taina domniei-tale?
Sub privirea pătrunzătoare a Isabellei, Zamfira se înroşi ca o şcolăriţă. 
- Măria-ta – fu nevoită în cele din urmă să înceapă vorba – am venit să-ţi aduc la cunoş­tinţă că au sosit la mine, la castel, mai mulţi pribegi din Ţara Muntenească. Reginei îi pieri de îndată zâmbetul. O cută adâncă se ivi între sprâncenele frumos arcuite. Apărea cea de-a doua înfăţişare a sa. Devenise bănuitoare şi gata de pândă. Zamfira simţi cum îi îngheaţă sângele-n vine. Nu făcuse oare rău? – se întreba ea văzând brusca schimbare a reginei. Un rău ce nu se mai putea îndrepta şi care avea să coste viaţa nenorociţilor ce căutaseră la dânsa adăpost? Nu se gândea la ea, că putea rămâne ca şi dânşii, fără sprijin. O dureroasă strângere de inimă îi goni tot sângele din frumoşii săi obraji. Regina, la rândul său, observă schimbarea din înfăţişarea ei, dar continua să tacă.
(va urma)
Prof. Gheorghe I. Drăghici-Slăvuţescu

Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  Cât fac 10 ori 4  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Publicitate
Newsletter