Am mai scris până acum un text despre poetul Teodor Preda, intitulat „Exilul în poezie”, în care mi-am exprimat plăcerea de a fi citit un poet autentic, neprins încă în mrejele unor tipare. Cartea la care voi face acum referire cuprinde, probabil, cam tot ceea ce a scris autorul vrednic de a fi tipărit, având aproape 1000 de pagini. Intitulată Dincolo de aparenţe, apărută la Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2014, în colecţia de poezie contemporană Opera Omnia, cartea de faţă este prefaţată de criticul Gheorghe Grigurcu, pe care eu îl consider, supărându-i pe unii, cel mai avizat critic de poezie. Perspectiva elegiacă pe care o propune marele critic român nu o comentez, dar voi încerca să redau într-un alt mod temeiurile gândului poetic eliberat de suportul său pământesc. Înainte de a vedea ce este înăuntrul şi pentru a înţelege temeiul unei lumi poetice, să ţinem în mâini această carte grea ca pe o problemă de fizică. Cele aproape o mie de pagini sunt împărţite în şapte părţi inegale care pot fi tot atâtea volume: Oglinda ce dublează visul; Iluzoria hrană; Preţuiri pământene; 60 poeme de popas; Copacul firii noastre; Crinul galben; Oasele timpului. 

Gândul, o „spadă ascunsă în tija unui crin alb”, străbate depărtările ca o preocupare pentru „ce se întinde dincolo”. Ideea că centrul este o certitudine încheie prima parte a cărţii. Este un gând filosofic în faptul că centrul nu mai este nicăieri, în timp ce periferia este pretutindeni, exploatat de Constantin Noica şi de Mircea Eliade. La fel de bine, acest gând poate fi întors pe dos, ceea ce duce la o dublă viziune asupra culturii. În poemul „Centrul”, care încheie prima parte a cărţii, se face trecerea de la o idee filosofică devenită deja banală, în care absenţa joacă un rol prim, la un gând din care poate răsări poezia, o umbră „fără nume”.

Poezia este şi nu este o construcţie. Ea capătă formă numai după ce un spirit lăuntric se înfăşoară pe sine până la epuizare. O floare poate da sensul existenţei tocmai prin fragilitatea ei: „crinul / închipuire / fragilă / la temelia / aerului”. Acest început de poem poartă cu sine o lume care se va revărsa în şi din lucruri. Este posibilă reconstrucţia grădinii pe baza acestei fragilităţii, dincolo de singurătatea aparentă. Visul este esenţial „acolo-n cer pe cheiul infinit”, unde „ratăm viaţa / pentru că nu i-am descoperit certitudinile”, … „pentru că ne-a părăsit inocenţa”. Ceea ce se naşte din vis poate fi o margine, cu diverse înfăţişări pe care autorul le trece în revistă într-o serie de poeme: „călătoria / e jumătate de vis”; „noaptea fără vise / ar fi o cutie a pandorei”; „nepricepuţi adormim / şi visul nu vine / şi ne trezim buimaci”; „între două case-apropiate / locuieşte pe rând visul / cu vieţile noastre paralele”; „… visul ce m-a ajutat să trec / peste prăpastia somnului”; „repetabilul noiembrie / vibrează în noi / ca visul despre / androginia iernii”; „oglinda ce dublează visul”; „lumina ce dublează visul”; „un vis ce se regăseşte / într-un schelet de crin”; „sunt dincolo de marginea privirii / pierdut în visul ce s-a petrecut”; „trec singur / ca un vis / prin mine / mai departe” etc. 

Aceste ipostaze, atât de diferite şi, totuşi, aceleaşi, ale visului formează împreună un tot a cărui semnificaţie nu se află într-o construcţie omogenă, ci într-o diversitate a trăirilor. Tema visului este majoră pentru poezia lui Teodor Preda pentru că prin aceasta este reconstruită lumea cu rădăcini nostalgice. 

Căutând o floare ca sprijin, poetul T.P. îmi aduce aminte de poeta germană de origine evreiască, Hilde Domin, cu Nur eine Rose als Stütze (Numai o floare ca sprijin, în româneşte de Lidia Stăniloae şi Gheorghe Pituţ, Editura Univers, Bucureşti, 1978). Crinul este floarea care se transformă într-o temă poetică perenă. Regăsim această floare, cu parfumul ei stins, infuzată, cu rol terapeutic. Crinul e „privire şi miros”; „rădăcina crinului / înconjoară genunchiul / parfumul grav /  şi pur / …”; „destin / ce revendică / prin miros / verile trecute”; „ploaia venea să şoptească inocenţei crinului / cum infinitul este o altă inocenţă a Morţii”. De altfel, o parte importantă a cărţii poartă numele de Crinul galben (2006), titlu care seamănă puţin cu cel al unui film de aventuri. 

O altă temă, des regăsită, este cea a singurătăţii, situată chiar în spatele titlului Dincolo de transparenţe.  Am putea spune că poetul Teodor Preda este chiar un „specialist” al singurătăţii pe care o caută explicit sau implicit. Lumea, cu toate lucrurile ei, este o sumă de singurătăţi dezvăluite în fel şi chip, învăluite în fel şi chip. Iată cum arată câteva forme ale singurătăţii, în chip poetic privite: „singurătatea e-n orice abandon / fără a conjura / şi te ajută să treci / proptindu-te de tine”; „aşa cum suntem / pe coridoarele singuratice ale uitării”; „s-a îndrăgostit de obiceiul meu / de-a trece tăcerea / într-o altă singurătate”; „sunt dincolo de marginea privirii / pierdut în visul ce s-a petrecut”; „De floarea asta singuratică mi-a fost / tot timpul teamă / […] … / Între mine şi ea s-a aşternut timpul”; „un bec ce parcă învaţă să lumineze / la colţul străzii / e o singurătate asumată”. Între toate aceste forme de singurătate, găsim un tablou care-l reprezintă cel mai bine pe poet în poemul Singur, de la pp. 346-347: „în marginea zilelor / ghiciţi! / sunt eu / chiar sufletul meu / şi-al celor / ce acum învaţă / cum se dilată / Lumina / ce ne arată / cum să ne ferim / de frigul din noi”.

După ce parcurgi o carte de poezie de o astfel de întindere poţi să ai sentimentul că nu ai găsit ceea ce este esenţial, că trebuie să mai cauţi în paginile ei adevărul pe care a fost zidită. Reprezentând opera unei vieţi, cartea Dincolo de aparenţe a poetului craiovean Teodor Preda este ca un fluviu care adună în sine toate torentele vieţii, de la tinereţe la maturitatea artistică, nelăsându-te să respiri, să meditezi la un poem sau vers anumit. Ea este alcătuită din embleme diverse şi reprezintă o lume cu toate vămile ei. Singurătatea, iubirea, nostalgia sunt tot atâtea feluri de a fi şi de a nu fi. Un tablou în care se învolburează toate apele, o lume în care se amestecă toate culorile, o facere şi desfacere a cuvintelor-simbol, ca-n excepţionalul titlu de poem Ciornele lui Dumnezeu. O carte a dedicaţiilor pentru femei şi pentru prieteni, o carte a dedicaţiilor pentru sine. I s-ar potrivi foarte bine formularea pascaliană „Nu m-ai căuta, dacă nu m-ai fi găsit”, atât de îndrăgită de artişti, filosofi şi teologi. Pot reveni aici la o idee, cea a exilului în poezie, pe care am mai folosit-o într-o altă recenzie despre acelaşi autor. Împletirea unei vieţi cu poezia este atât de evidentă încât viaţa devine un vers scris în fel şi chip, încât poezia este un torent care duce cu sine, amestecate, toate formele de a fi. 

Ion HIRGHIDUŞ

•