Ionică Ardeleanu a colindat toată lumea, cum spune ultimul său cd (unde o are ca invitată de onoare pe Lena Miclăuş), dar în ultima vreme a poposit, în mod repetat, în Valea Jiului. A cântat la Zilele comunei Băniţa, la o nuntă petrecută la „Via” şi, desigur, la „Nedeia din Poiana Miresei”. Cu acest prilej, am stat de vorbă cu dl. Ionică Ardeleanu, mai bine un ceas şi a ieşit următorul interviu, în exclusivitate pentru ZVJ.

 

„Eram înalt, aveam picioare drepte şi am crescut la munte…”

- Unde, când şi cum aţi început să cântaţi, domnule Ionică Ardeleanu? 

- La 21 de ani am plecat din Câmpeni la Timişoara pentru muzică. Strict pentru muzică. Mie mi-a plăcut muzica din Banat de mic copil. La 18 ani, eram cel mai tare muzicant din Câmpeni. Cântam la orgă şi vocal. Am început, la 13 ani, cu acordeonul. În fiecare sâmbătă, lângă Câmpeni, într-un loc de lângă gară, făceam nişte jocuri şi nişte baluri renumite în toată zona. O nebunie, nu alta… Era chiar în zona unde stă şi maică-mea. Asta se întâmpla prin anii ’88-’89, în preajma revoluţiei. Apoi am făcut armata, în ’90-’91, şi apoi am plecat la Timişoara.

- Unde aţi făcut armata?

- La Bucureşti, la Garda Naţională. De ce? Pentru că eram înalt, aveam picioare drepte şi am crescut la munte. La Timişoara am dat examen la Şcoala populară de Artă şi am studiat trei ani, cu d-na Carmen Popovici, canto popular. Făceam vocalize, solfegii, dicteu şi studiam Istoria muzicii. În paralel, cu taragotistul Călin Lele din Câmpeni, făceam partituri şi am ajuns să cânt pe note. Am intrat, apoi, ca acordeonist la Ansamblul „Timişul”. Între timp, mi-am format vocea cu timbrul din Banat, care e mult mai greu ca acela din Câmpeni. Era total diferit de cel învăţat la Câmpeni. Am început să-mi fac casete şi cd-uri, unde cam 95% din melodii sunt compuse de mine. Şi textul şi muzica. Mai iau, câteodată, o piesă-două de la alţii. Prima mea piesă de mare succes am făcut-o cu Adriana Antoni în ’95. Am plecat atunci prima oară în America şi am filmat melodiile mele la Las Vegas. Când am venit în ţară şi le-am dat la televizor, am „rupt” piaţa. Erau de o noutate absolută că atunci românii nu prea ajungeau în America. 

- Dv. cum aţi ajuns?

- A venit cineva din Chicago să-i invite pe Stana Izbaşa şi pe Puiu Codreanu. Ne-am nimerit într-un autocar cu americanul şi i-am cântat la acordeon şi cu vocea. Nu mi-a trebuit mult timp ca să-l conving. „Pe ăsta îl iau în America cu mine”, a zis impresarul. Între timp, a apărut Adriana Antoni şi a zis să facem un cd împreună. L-am înregistrat cu o noapte înainte de a mă urca, în avionul  pentru America. Am terminat dimineaţa la 7, şi la 9 eram în avion. A fost cel mai de succes cd pe care l-am făcut până acum. Am mers cu el acolo şi am filmat în toate oraşele mari pe unde am fost.

- Unde aţi cântat în America?

- La comunităţile româneşti, la restaurante sau în sălile care sunt pe lângă bisericile ortodoxe. Am început la Chicago. În America, patronul restaurantului îţi pune sala la dispoziţie, dar banii îi câştigi din bacşişuri. Cântam la sfârşit de săptămână, de la 7-8 seara până dimineaţa pe la 4-5, atâta cât se simţeau oamenii bine. Aveam cu noi un saxofonist, pe Petrică Codreanu, şi cântam alături de Stana Izbaşa, Puiu Codreanu şi Adriana Antoni. Făceam 4-500 de dolari pe seară din dedicaţii. În timpul liber, românii erau foarte drăguţi cu noi. Ne invitau la restaurant să ne cinstească, am fost să-i vedem pe „Chicago Bulls”. L-am văzut, live, pe Michael Jordan. Dar eu am rămas în America din cauza oraşului Las Vegas.

 

America, de la 7 la 40 de dolari pe oră

- Asta s-a întâmplat chiar de la prima vizită?

- Nu, că atunci ne-am întors toţi acasă. Dar am zis că, dacă mă mai cheamă odată, o să rămân cu siguranţă. M-au chemat în ’97 şi am rămas. Am stat 17 ani, dar ultimii doi i-am petrecut mai mult în România. Acum m-am stabilit în Timişoara şi acolo îmi construiesc şi o casă. În America am stat la Los Angeles, în acelaşi zonă cu doctorul psihiatru Robert Bota, un fost coleg de liceu din Câmpeni, şi cu soţia sa Dana, doctor în terapia cancerului.

- Ce aţi făcut 17 ani în America?

- Am luat-o de la zero. Am început să lucrez într-o echipă de electricieni şi câştigam 7 dolari pe oră. Am ajuns şef de echipă şi câştigam între 30 şi 40 de dolari pe oră. Aveam 20 de oameni sub mine şi, apoi, mi-am făcut firma mea proprie. Mai cântam la vreo nuntă, la vreun botez sau într-un restaurant la sfârşit de săptămână. A fost greu. În America câştigi dolari, dar cheltui tot dolari. În ultimii 4-5 ani ceva mă rodea în suflet. Nu mă socoteam împlinit, pentru că ştiam că muzica trebuie să fie viaţa mea. Eu sunt un om activ şi nu pot sta o clipă locului. Eu nu stau degeaba niciodată. Şi pe drum, în maşină, compun, mă înregistrez cu telefonul şi când vin acasă cânt melodia la orgă, îi pun ritmul…

- Ce v-a mai determinat să reveniţi, totuşi, acasă?

- Mama mai trăieşte, vin, o văd, se bucură şi mi-e de ajuns. Fraţii mei sunt la Timişoara, mai am o soră la Câmpeni… Am trei fraţi şi o soră. Tata a murit, Dumnezeu să-l ierte, când eram în America. Eram de doi ani acolo, nu aveam acte şi mi-am zis că o să stau 3-4 ani şi mă întorc. Acum sunt cetăţean american, plec unde vreau în lume. Anul trecut am fost de trei ori în Australia. Am bătut toată Canada, am fost în toate marile oraşe ale Americii. La Las Vegas am fost la zeci de nunţi şi botezuri. În străinătate cânt singur. La orgă şi vocal. În România am o formaţie complexă. Aici sunt solist şi stau în faţă. Atunci când cânt, mă adaptez după oameni. Văd ce oameni sunt şi cânt după sufletul fiecăruia. Toată lumea pleacă mulţumită de la spectacolele mele. De aceea mă cheamă că sunt one man show, cum se zice în America. Am un repertoriu foarte vast, şi rar mi se întâmplă să nu ştiu o melodie. La început fac un sondaj şi aflu ce oameni sunt în sală: olteni, moldoveni, ardeleni, momârlani, şi atunci ştiu ce să le cânt. Am harul să văd şi să simt lumea. Ghicesc, de fiecare dată, ce vrea lumea de la mine. La moţi chefurile sunt mai aşezate. Ţarina se joacă mai liniştit, mai lent. Moţii cântă ţara, glia, omenia, pe Iancu, pe Horia, istoria… În Banat accentul e pe „să bem şi să chefuim”.

 

 

•