Elena Bãsescu a fãcut un gest ferm de curaj şi determinare, alegând sã candideze ca independent la alegerile pentru Parlamentul European. În spatele acestei determinãri se aflã însã multe lecţii de viaţã pe care le-a învãţat în timp, chiar de la Preşedintele României. De la acesta a învãţat cã niciun rãzboi nu este pierdut dinainte, indiferent câţi ţi se opun, indiferent cât de neagrã pare situaţia de la început. 

A învãţat cã foarte mulţi sunt cei care au curaj sã atace doar în haitã, dar cã cele mai multe bãtãlii le dai singur – nu te poate ajuta nimeni. A înţeles cã cea mai mare bãtãlie, primul rãzboi pe care trebuie sã-l câştigi este cel cu frica şi cã în multe situaţii când ai dus rãzboiul singur, sãrbãtoarea victoriei trebuie sã o împarţi cu alţii, cãci victoria are o mie de pãrinţi iar înfrângerea niciunul. 

Când a fost pentru prima datã când ai conştientizat puternic, printr-un fapt de viaţã, cã faci parte dintr-o familie cu destin politic de cel mai înalt nivel? Care au fost împrejurãrile?

Când am vãzut cã tata era atacat de oameni care nu ne cunosc personal şi pe care nu-i cunoşteam nici noi. La început îmi pãrea straniu, apoi mi-am dat seama cã asta face parte din jocul politic. Nu înseamnã cã m-am obişnuit cu aceastã stare de lucruri, pur şi simplu, am înţeles încã din copilãrie cã, la noi, politica este un sport sângeros, absurd uneori, unde regula este demolarea, nu construcţia. A fost o perioadã în care am urât un asemenea tip de politicã, aş fi vrut ca ea sã nu marcheze destinul nostru. Apoi am înţeles cã nu se poate fãrã politicã, cel puţin în democraţie, iar datoria noastrã este sã schimbãm actuala stare de lucruri, sã schimbãm stilul politicii. Mã încãpãţânez şi acum sã cred cã se poate face acest lucru.

Ai resimţit în vreun fel, din reacţiile de la şcoalã, din comportamentul oamenilor care te înconjurau, care-ţi formau cercul de prieteni, etapele de demnitãţi publice ocupate de d-l Traian Bãsescu? A apãrut un alt gen de atitudine când, din fiica primarului Bucureştiului, ai ajuns fiica Preşedintelui?

Presiunea asupra familiei noastre a fost semnul schimbãrii altitudinii unde ajungea tata, în urcarea pe scara puterii. Personal nu am reacţionat la semnele celor din exterior aşa încât cred cã oamenii din jurul meu s-au obişnuit cu mine aşa şi mã tratau firesc. Nu mi-a plãcut niciodatã sã fiu tratatã privilegiat pentru merite care nu-mi aparţin. Cred cã majoritatea copiilor de politicieni se simt agresaţi de atenţia specialã a celor din jur. Mi-s dragi cei care pot sã vadã în mine doar o tânãrã care are dreptul la opţiune, la diferenţã şi la o viaţã personalã discretã. Poate de aceea încerc sã-mi construiesc un destin politic fãrã a mai recurge la mersul în plutonul politic al unui partid. Este trist cã dacã eşti fiu de demnitar eşti exclus, discriminat, ţi se contestã dreptul de a face politicã, nimeni nu încearcã sã se uite la posibilele tale calitãţi. Dar ceea ce este mai grav, se contestã dreptul la evoluţie şi primeşti o etichetã definitivã, mai ales dacã ai avut ghinionul sã pãşeşti în politicã fãcând vreo  stângãcie.

De multe ori, în felul în care copiii îşi aleg drumul în viaţã, apar douã atitudini la extremã, mai ales în cazul în care pãrintele este o somitate într-un anumit domeniu: fie încearcã sã pãşeascã pe acelaşi drum, fie sã facã ceva care nu are nicio legãturã cu acel domeniu, ceva complet diferit unde sã îşi poatã  manifesta personalitatea. Ai avut, pânã acum, tendinţa de a rupe orice legãturã cu politica, sau dimpotrivã, ai fost tot mai atrasã de ea?

Cred cã am o voinţã de fier şi instinct de luptãtoare, iar dacã prima întâlnire cu politica nu a fost însoţitã de buchete de flori sau muzicã de paradã, este un argument pentru a crede cã politica nu este o întâmplare pentru mine, fiind mai degrabã un destin. Legãtura specialã pe care o am cu tatãl meu m-a fãcut sã fiu empaticã alãturi de el, mai ales în momente grele. ªtiu cã orice bãrbat îşi doreşte sã aibã un bãiat, nu cred cã tata a fãcut excepţie când m-am nãscut. Instinctiv, cred, am vrut sã fiu alãturi de tata în lupta lui politicã, nu am ales raţional. Am mai avut un argument: situaţia din ţãrile europene cu un avans de culturã şi civilizaţie faţã de România, unde femeile au un rol important în politicã. La noi, societate patriarhalã, politica pare încã un teritoriu interzis pentru femei, un paradis din care suntem excluse. Ca orice fruct oprit, politica exercitã astfel o atracţie specialã pentru femei. 

Care a fost, în spaţiul public, momentul când ai simţit cea mai intensã revoltã faţã de o anumitã situaţie, pentru care ţi-ai dorit sã ajungi un politician important şi a avea un cuvânt de spus în privinţa ei?

Revolta este o stare de spirit normalã pentru un politician tânãr. Nu aş cãuta o anumitã întâmplare, cãci întâmplãrile se şterg pe mãsurã ce vin alte fapte şi întâmplãri. Mã gândesc, în primul rând, la cei care sunt excluşi, la cei discriminaţi care nu mai au nicio şansã. Copiii de romi se nasc într-un mediu care nu valorizeazã şcoala, plin de violenţã şi mizerie, fiind aproape condamnaţi la un destin de delincvenţi şi de excluşi. Câteva zeci de mii de copii au fost lãsaţi de pãrinţii lor plecaţi la muncã în Europa cu bunicii, cu rudele, la orfelinat sau... singuri acasã. Avem deja multe cazuri ale unor copii care s-au sinucis de disperare şi dor de pãrinţi. Aceste lucruri mã revoltã şi mã fac sã cred cã o societate condusã de femei, dar nu de tip matriarhat, poate ar fi mai dreaptã şi mai bine organizatã. Femeile au un instinct al protejãrii celor slabi, nu cred cã pot accepta uşor suferinţa celorlalţi şi discriminarea, ca situaţii obiective.

Te motiveazã mai degrabã ceea ce vrei sã înlãturi şi care este greşit, în opinia ta, în societatea româneascã, sau mai degrabã sã construieşti ceea ce nu existã? 

Nu cred cã voi schimba singurã lumea, cred însã cã fiecare avem datoria sã facem ceva şi pentru ceilalţi, cred cã nu putem fi doar sclavii egoismului nostru. În România trebuie îndreptate multe stãri de lucruri dar cel mai important este sã ne gândim la viitor nu cu sufletul, ci cu mintea. Nu visãtorii construiesc viitorul, cred eu, ci experţii, specialiştii. Asta lipseşte la noi, o preocupare serioasã pentru gândirea viitorului. Nu ajunge sã faci programe politice pentru campanie, este nevoie sã te gândeşti la mijloacele realiste prin care poţi schimba ceva. Din nefericire, la noi proiectele politice se opresc la finalul ciclului electoral, iar pentru unii, chiar la sfârşitul campaniei electorale.

Care este cea mai importantã lecţie de viaţã pe care ai primit-o pânã în prezent de la Preşedintele României? Dar cea mai importantã lecţie politicã?

De la tata am învãţat cã niciun rãzboi nu este pierdut dinainte, indiferent câţi ţi se opun, indiferent cât de neagrã pare situaţia de la început. Am învãţat cã foarte mulţi sunt cei care au curaj sã atace doar în haitã, dar cã cele mai multe bãtãlii le dai singur, nu te poate ajuta nimeni. Cea mai mare bãtãlie, primul rãzboi pe care trebuie sã-l câştigi este cel cu frica. Dupã ce ţi-ai învins frica, începi sã scapi de conformism, de calea uşoarã şi de mersul cu turma. Am învãţat de la tatãl meu cã în multe situaţii când ai dus rãzboiul singur, sãrbãtoarea victoriei trebuie sã o împarţi cu alţii, cãci victoria are o mie de pãrinţi iar înfrângerea niciunul.

Nu existã vreo universitate din lume, oricât de celebrã ar fi ea, din care sã înveţi ceea ce tu ai posibilitatea sã înveţi din propria familie, în materie de politicã şi diplomaţie. Este acesta un avantaj? O responsabilitate în plus?

Politica nu se învaţã nici acasã şi nici la Universitate. Familia te poate face om adevãrat, îţi poate forma caracterul iar şcoala te poate plãmãdi ca specialist sau om de culturã. Politica se învaţã în echipe, printre oameni, chiar în şedinţe interminabile sau acţiuni de partid. Acolo înveţi cã podul de flori este o figurã de stil şi cã solidaritatea este de multe ori o formã de a ascunde competiţia.

Care consideri cã a fost, pânã în prezent, cel mai important succes al tãu în lumea politicã? Dar cel mai semnificativ eşec?

Nu am o carierã lungã care sã îmi permitã sã trag linie. Ce pot sã spun, glumind amar, e cã eşecul meu a fost „succesurile”.

Care este, din ceea ce ai perceput pânã acum, diferenţa dintre politica din spaţiul nostru local şi cea de la Bruxelles? Dar dintre politicieni?

Politica la Bruxelles este una de laborator, una septicã. Nu seamãnã cu nimic din ceea ce se întâmplã în ţãrile Uniunii. Este aproape un experiment politic, o construcţie care câteodatã pare utopicã. Are propriul limbaj, nefericit uneori, şi încã ideea de Europa nu a prins destul pentru cã nu existã o strategie de comunicare adaptatã culturilor naţionale diverse. Este un loc în care se pune accent pe substanţã, nu pe competiţie sterilã. Este o bunã şcoalã pentru tineri politicieni, mai ales cã pe bãncile Parlamentului cei tineri se întâlnesc cu mulţi venerabili cu mare experienţã. 

Crezi cã eşti construitã mai degrabã pentru politica de acţiune, executivã sau pentru diplomaţie?

Cred cã diplomaţia este pentru senectute. Când eşti tânãr şi ai instinct, pasiuni şi credinţe puternice, nu eşti potrivit pentru diplomaţie. Îmi place acţiunea şi, dacã se poate, aş vrea sã vãd rezultatele cât de repede, nu peste douã generaţii. Încerc sã învãţ cât mai multe, mã tenteazã relaţiile internaţionale, mai ales din prisma economicã, dar diplomaţia nu mã inspirã. 

Care este cel mai frumos compliment pe care ţi l-a fãcut cineva vreodatã?

Cel mai frumos compliment apare atunci când cineva reuşeşte sã treacã dincolo de aparenţe, chiar dincolo de armurile pe care voluntar sau involuntar le interpunem între noi şi ceilalţi. Sunt fericitã când cineva reuşeşte

sã-mi vadã sufletul sau, cum scria Marin Sorescu, sã se uite la mine cu sufletul. În general, cel mai frumos compliment ni-l facem unii altora când ne recunoaştem ca egali, când recunoaştem cã avem nevoie unii de alţii.

Care este politicianul pe care îl admiri cel mai mult, la nivel internaţional? De ce?

Dora Bakoyannis, pentru cã este o campioanã a curajului. Fiicã a lui Constantin Mitsotakis, premier între 1990 şi 1993, a cunoscut exilul iar când s-a întors în Grecia, soţul ei a fost asasinat. A fost ministru de externe şi apãrare, iar apoi a reuşit sã câştige primãria Atenei, cu un numãr record de voturi, a organizat Jocurile Olimpice şi a fost desemnatã cel mai bun primar din lume. O femeie cu o tãrie de caracter care dã tuturor femeilor din politicã speranţa cã se poate face politicã la orice nivel, dacã nu abandonezi şi dacã ai încredere în steaua ta.

Ce nu vei face niciodatã în politicã, indiferent de mizã?

Unii spun cã politica este arta compromisului, dar ştiu sigur cã nu voi face urmãtorul lucru: indiferent de mizã sau de cât de mare va fi rãzboiul, nu voi ataca familia adversarilor politici, nu voi face niciodatã sã sufere oameni nevinovaţi. Cred cã este un fel de minima moralia pentru politica noastrã fãrã reguli.