Ziarul Vaii Jiului

Umor

07.07.2009, 16:20:35 | 0 comentarii | 680 vizualizari

Umor nobil

Articole de acelasi autor

Umor în derivă

Plimbări de primăvară în Petroşani Nord

Teatru de Şecspir în interpretare proprie

Aprilie cu haz

Primăvara cu umor

Sonete

Totul despre serviciile poştale cu diriginta Oficiului Poştal 1, Maria Czane

Proză scurtă umoristică

Proza scurtă umoristică

de Mircea ANDRAȘ

Aforisme

Nu avea cei şapte ani de acasă. Începuse şcoala la şase ani.
Nevasta îi dăduse de înţeles că nu-l mai iubea. Dar el nu s-a prins decât la divorţ.
Nu obişnuia să traverseze pe zebră că... n-avea aşa ceva în dotare.
Era singurul blond care avea o privire brunetă.
Nu avea, niciodată, nicio părere. Aveau alţii pentru el.
A iubit-o cu intensitate, până la lacrimi (intensitatea era a lui, lacrimile ale ei).
Avea un câine mai deştept decât el şi (culmea) câinele ştia asta.
Nu şi-a luat ceas ca să nu observe cum îmbătrâneşte.
Nu obişnuia să bea singur. Că
n-avea cine să-l cinstească.
A cumpărat o umbrelă şi a solicitat să i se împacheteze estetic. Vânzătoarea l-a întrebat dacă e pentru
cadou. „Nu, e pentru ploaie!”, i-a răspuns el.
Nu bea niciodată din sticlă. Avea simţul măsurii.
Nevastă-sa ştia să se îmbrace. Sora ei ştia să se... dezbrace.
Secretara s-a supărat şi a spus că pleacă la maică-sa. Să fie acesta un exemplu de leit motiv?
A lucrat tot timpul la stat. Că statul e, totuşi, al nostru.
I-a trimis, printr-un mesager, toată admiraţia sa. Atât avea la el.
Era şoferul întreprinderii, al directorului, al secretarei şi... al soţiei sale, care n-avea maşină dar era sora preferată a directorului.
Nu prea umbla prin baruri. Se oprea afară, la terasă.
Înainte să se apuce de politică se apucase de fata preşedintelui de partid.
Ştia atât de bine să mintă încât toată lumea zicea că are o imaginaţie debordantă.
Nu aprecia fotbalul. Avea prea multe goluri.
Nu putea să păstreze un secret. Îl pierdea întotdeauna.
Era un muzician înnăscut. Cânta la tobă.
Îi plăcea să umble tot timpul. Cu vorba.
Nevasta prietenului său îi face ochi dulci. Mai bine îi făcea ochiuri. Sărate.
La televizor nu se dădea nimic. De pomană.
Îi plăceau băuturile tari şi femeile slabe.
Avea o margaretă alături şi una în mână.
Nu-i plăceau trandafirii. Că erau cu două feţe. Când cu PSD-ul, când cu PD-L-ul.
„Am fost să-i ridic rochia secretarei noastre”, îi spuse el, în timp ce ieşea de la croitoria de dame.
Când a intrat cu maşina în gard
şi-a dat seama ce garduri proaste fac românii.
I-a făcut vecinei o bucătărie de vară dar toată lumea ştia că-i face curte.
Era propriul lui şef. Dar avea şi lipsuri. N-avea secretară.
La acel festival luase mai multe premii (iuţeala de mână şi nebăgarea de seamă).
N-a putut niciodată să ia o notă înaltă. Avea rău de înălţime.
O domnişoară i-a solicitat un foc. De unde o fi ştiind ea că el era piroman?
I-a declarat că lui îi plac la nebunie iubirile pasagere. „Şi pasagerii nu?”, a întrebat ea.

Proză... country

La est de Vestul Sălbatic

Doi cam boi (scuzaţi) doi cowboy, traversează preria cu trei cai (unul era de rezervă. Pentru autostopişti). Sombrerele le străluceau în soare (deşi acesta nu apăruse încă). De fapt nici luna nu dispăruse definitiv (şi irevocabil). Locul ei, gol, încă mai răsărea, din când în când, printre nori. Şi norii

n-aveau nimic împotrivă. Şi cowboy-i cu caii aferenţi mărşăluiau într-o linişte cum numai pe stadioane poţi să vezi (evident, când nu se dau meciurile). Şi cei trei cai (dintre care unul era iapă) se îndreptau spre niciunde. Praf, nisip, fum. Fum? Da, de la indieni (aşa comentau ei. Era vorba de un înaintaş al telegrafului, fumograful). Citind mesajul, găseai destul de multe greşeli de ortografie, ceea ce demonstra că şi atunci fumografii erau puşi pe bază de PCR (pile, cunoştinţe, relaţii). De altfel, indienii oricum nu ştiau să citească (nici de la stânga la dreapta, nici de sus în jos), dar se străduiau totuşi. Şi de altfel, cum şi atunci totul era pe bază de bani (scuzaţi)... pe bază de produse, tot al treilea indian avea, cel puţin, două facultăţi (başca facultăţi mintale, la care, din păcate, nu făceau cursuri). Dar am uitat de cei doi cowboy, care călăreau pe cai mari (asta nu e decât o expresie uzuală. În realitate caii erau potriviţi. Atât de potriviţi de parcă erau puşi cu mâna). Şi preria se întindea cât vezi cu ochii (neacoperiţi de ochelari). Şi caii alergau rupând pământul (tot o figură de stil. Nu vă supăraţi!). „Ce zic indienii?”, îi răscolii sufletul, cu o întrebare, John, lui Bill. „Ce să zică? Vor să dezgroape securea de război!”, şuşoti celălalt, de parcă

i-ar fi fost teamă să nu fie microfoane prin preajmă. „Du-te, nu mai spune, zise celălalt (deşi curiozitatea îl îndemna la contrariu). Şi de ce n-o dezgroapă, mă rog?”. „Simplu. Au uitat unde au îngropat-o!”, punctă ultimul, în timp ce primea, cu demnitate, o săgeată în picior. Sau o suliţă, că „nu le-avea” cu armele de niciun fel. „Pe mine m-au terminat”, oftă Bill, rămânând în urmă. „Cine, guvernanţii?”, îngăimă John, care era un politician nihilist. „Mă simt din ce în ce mai rău!”, bâigui Bill, aproape alunecând de pe cal. „Ei, fătul meu, îl căină John, cine se simte bine în ziua de azi?”. Deodată, pe o geană de zare, apărură în şir indian (aţi ghicit) indienii. Mai precis, pieile roşii (că toţi aveau concepţii comuniste). Toţi erau foarte nervoşi. Din cauza crizei mondiale nu mai primiseră solda de câteva luni (pline). În fruntea lor (adică doi metri mai în spate) era Grămadă Mare (i se spunea aşa deoarece acesta era visul lui cel mare, şi cel mic, de altfel). De-a dreapta lui era Dik cel Contra, preşedintele Partidului Tatuajul de Aur, iar de-a stânga îi stătea consoarta care venise până la el doar pentru pensia alimentară. Indienii nu stătură totuşi degeaba (erau plătiţi la negru). Îi înconjurară pe cei doi cowboy, deşi, atât Bill cât şi John, erau foarte greu de înconjurat. „Buletinul, permisul de conducere al calului aflat în dotare şi viza de la Ambasada Americană!”, solicită Grămadă Mare cu autoritatea pe care credea că o are. Cei doi începură să dea din colţ în colţ, deşi era o penurie de colţuri, ceva de speriat. „Nu am decât cartea mea de vizită”, bombăni Bill, „Câte pagini are şi la ce editură a apărut?”, întrebă Grămadă Mare dar fu întrerupt de tobe şi surle. Venea armata republicană. Proaspăt întoarsă din Irak. Indienii o rupseră la fugă! (ce expresie tâmpită!). Armata după ei. Urma scapă turma. Învingătorul ia totul. Cei din urmă vor fi cei dintâi (sau invers). Nu-i mai urmărim ca să nu spună că suntem de la Secu. Stăm lângă cei doi, care tocmai intră într-un bar. De noapte (dar deschis şi ziua. Ziua în amiaza mare). Amândoi ocupară un loc la bar. Şi barul îi primi cu braţele deschise. Bill fluieră ca la unsprezece metri (că barmanul lipsea) şi solicită ceva tare. Imediat i se aduse un şniţel. „Nu chiar atât de tare”, preciză Bill şi atunci primiră două beri Haţegana, cu apă din Dâmboviţa. Barmanul le mai dete (din partea casei) platforma electorală a unui partid cât mai local. O serviră cu salată de fructe (ştiind că diabetul le dă târcoale). După cel de al treizeci şi doilea pahar. Îi lua somnul. Trebuia să-i ia cineva şi pe ei. Pentru reintegrarea în societate. Când să adoarmă auziră în uşă, destul de tare: boc, boc, boc. Ghiciţi cine era?

Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu

   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.

Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL.
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, deschis la Banca Transilvania.